Sofronie Patriarhul Ierusalimului – Cuvânt la Buna Vestire a Preasfintei Nãscãtoarei de Dumnezeu
Buna-vestire, fraţilor, Buna-vestire, şi iarăşi voi zice: Buna-vestire! Nu pentru că e mai sublimă, mai dumnezeiască, mai împodobită şi mai distinsă prin excelenţele ei incomparabile, nici pentru că mă arată pe mine înger vestitor al lor şi face şi lucrează frumose picioarele mele [cf. Romani 10, 15] – pentru că e mai bună decât toate cele bune şi mai minunată decât toate cele minunate şi mai plină de compasiune decât toate cele pline de compasiune şi mai de temut şi înfricoşătoare decât toate cele de temut şi înfricoşătoare –, ci pentru că arată întreită preaînalta şi dumnezeiasca numărare a fericitei şi începătoarei Treimi. Căci tot ce este întreit în sfintele şi dumnezeieştile dogme sau în de-Dumnezeu-înţeleptele propovăduiri şi în cinstitele vestiri se defineşte ca o cinstire a fericitei Treimi – adică a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh – care este şi Treime şi se vede şi Unime; şi Unime este şi Treime se găseşte: Treime prin Ipostasurile întreite, iar Unime prin Unica şi Singura Dumnezeire, fiinţă şi fire.
Căci una se propovăduieşte fiinţa Treimii celei mai presus-de-fiinţă şi începătoare-de-viaţă, ca una care readuce într‑o unică şi singură Dumnezeire. Pentru că ceea ce este de-o-fiinţă, de-un-gen [neam] şi de-o-seminţie este şi nefrânt, solid şi nerisipit, dar şi neînmulţit. Căci Sfânta Treime, Care stăpâneşte şi conduce toate cele ce sunt şi domneşte împărăteşte şi dumnezeieşte peste toate cele zidite, se numără prin ipostasurile Ei – căci este şi se crede Treime –, dar prin fiinţă şi fire, ca şi prin Dumnezeire, este mai presus de orice numărare. Căci nu se întinde după fiinţă spre numărul trei, fiindcă întreită se face prin ipostasurile Ei personale. De aceea, se arată şi împărţită prin ipostasuri, dar rămâne şi neîmpărţită după fire; se vesteşte divizată prin persoane – căci prin fiecare din acestea se arată fiecare – şi firea rămâne nedivizată. De unde se obţine o diviziune şi o unire cu adevărat paradoxală şi uimitoare: pentru că nici din pricina lui unu, care este firea, nu se amestecă şi merge spre un unic şi singur ipostas; nici din pricina lui trei, care sunt persoanele enipostatice, nu se taie desăvârşit şi în conflict intern, ci este o singură realitate nefrântă şi neîmpărţită şi refuzând orice împărţire şi împerechere [syzygían].
Fiindcă lucrul Ei minunat şi preaînfricoşător este că, fiind una şi aceeaşi după fire, un Dumnezeu şi o Dumnezeire, se găseşte a fi prin persoane trei, nu tăind firea sau Dumnezeirea, ci lăsându-şi ipostasurile şi persoanele într‑o numărare neamestecată. Căci precum Tatăl este Dumnezeu, aşa şi Fiul este Dumnezeu, aşa şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Şi întrucât fiecare se zice Dumnezeu, înfăţişează unică fiinţa celor trei ipostasuri; iar întrucât Tatăl, Fiul şi Duhul Cel Preasfânt – căci acestea sunt cu adevărat şi exactitate numele celor trei persoane şi ipostasuri, prin care această fericită Treime îşi distinge între ele [Persoanele] fără împărţire – sunt şi se cred cu adevărat trei şi sunt vestite şi slăvite cu glas mare de toţi credincioşii şi de puterile cereşti şi nevăzute, Ele sunt lăudate, pe de o parte, prin trei „sfinţiri”, iar, pe de altă parte, sunt adunate într‑o unică „domnie” naturală. Căci, „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot“ au strigat serafimii cei cu şase aripi [Isaia 6, 3], care cunosc mai bine decât noi raţiunile „theologhiei“, ca unele mai aproape de Dumnezeu decât noi, părtaşe ale strălucirii curate a luminii sale şi luminate de scânteieri prea-curate – căci de trei ori se sfinţeşte de aceştia de-trei-ori-sfânta Treime şi prin trei sfinţiri şi doxologii se cinsteşte – şi spre o unică domnie se adună fără amestecare glasul: „Domnul Savaot“. Căci aşa cum glasul „Sfânt, Sfânt, Sfânt“ făcut să răsune întreit de serafimii înşişi arată numărarea lăudată a celor Trei persoane ale fericitei Treimi, aşa şi „Domnul Savaot“ rostit numai o dată, arată unica şi singura lor domnie, potrivit căreia cele Trei sunt în chip neamestecat şi se slăvesc Un Dumnezeu, iar unica Dumnezeire se cinsteşte în Treime. Căci de ce n‑au tăcut zicând numai o dată? nici n‑au tăcut strigând de două ori? ci repetă „Sfânt“ de trei ori? Pentru că ipostasul Treimii nu este unic şi singur – să piară urâciunea im-pietăţii lui Sabelie! –, nici nu sunt numai două persoanele ei – să piară ateismul flecărelii lui Macedonie! –, ci de trei ori strigă „Sfânt“, precum s‑a zis, şi rostesc aceasta cu neîncetate buze şi vestesc aceasta cu guri fără tăcere, fiindcă Trei sunt definite ipostasurile fericitei Treimi începătoare a toate şi Trei sunt persoanele ei de-un-neam şi de-o-seminţie, având o Dumnezeire cu egală cinstire, o Domnie cu egală putere şi o stăpânire şi împărăţie nefrântă peste toate.
De aceea şi noi, cei mai mici, care suntem închinătorii şi slujitorii preaadevăraţi ai Acesteia, vrând să vă vestim o veste bună, spunem de trei ori Bună-vestire – zicând: Buna-vestire! Buna-vestire! şi iarăşi strigând Buna-vestire! –, introducând şi de aici cinstirea Treimii, chiar dacă cuvântul nu este despre Treime, ci despre Iconomie, fiindcă [Buna-vestire] este a Unuia din preacinstita Treime şi ni se vesteşte numai venirea Cuvântului. Căci bine este şi foarte plăcut pentru toţi credincioşii a vesti pe una prin cealaltă şi a păzi neamestecată arătarea fiecărora. Adică, chiar dacă raţiunile Treimii se vestesc prin răsunete ale Iconomiei, chiar dacă cuvintele Iconomiei se rostesc prin vestiri „theologice” ale Treimii – fiindcă Cuvântul se cunoaşte Unul din Treime, Care a luat asupra Sa iconomia omenească şi a mântuit întreaga frământătură a oamenilor –, dar cu înţelesuri şi apelative distincte şi cu moduri proprii, ca nu cumva de aici să se nască o amestecare şi un amestec între vestirile „theologice” şi treimice, şi apelativele „iconomice” şi felurite, din pricina coborârii la noi, smeriţii, a lui Dumnezeu Cuvântul.
Să se depărteze, deci, de la această sfântă prăznuire a noastră sabelienii, marcelienii, arienii, eunomienii, eudoxienii, asterienii şi câţi sunt asemenea acestora şi au aceeaşi religie cu ei: ateismul, care amestecă [symphýrontes] raţiunile „Theologhiei” cu dogmele „Iconomiei”, ei, care sunt amestecaţi şi făcuţi confuzi de către ei înşişi şi nu pot găsi adevărul; de asemenea şi adepţii lui Petru şi Sever şi toată erezia cu mii de buze şi mii de limbi a „acefalilor”, care din cauza prea impioasei şi întinatei antipatii faţă de noi, credincioşii cugetători-de-Dumnezeu, brodând [parýphantes] crucea în glăsuirea întreit-sfântă, confundă raţiunile Treimii celei neamestecate. Căci zicând şi ei de trei ori „sfânt“, aplică [apipherousin] fără evlavie peste cele trei sfinţiri Crucea. Căci dacă imnul Trisaghion e propriu Treimii, cum atunci cei neînvăţaţi în înţelepciunea cu adevărat dumnezeiască îi aplică [prosarmózousin] fără învăţătură crucea? Căci crucea nu se vesteşte a fi a Treimii, ci a Fiului Care S‑a întrupat cu întrupare iubitoare de oameni, a Unuia din Treime, este şi crucea şi răstignirea, vestind omorârea Lui mântuitoare prin care a murit trupeşte pentru noi fiind răstignit.
Nevorbind despre o întrupare a Cuvântului, nenorociţii, şi fără a numi o unire a unor fiinţe eterogene, a Divinităţii şi umanităţii, dar şi fără a vesti naşterea din Fecioară, dumnezeiască şi cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu, care toate trebuie să premeargă crucii, ei proferează [prospherousin] fără temei legiuit crucea, vrând să amestece în dogmele cele sfinte întinata lor pătimire a lui Dumnezeu [theopatheía]. Căci fiind bolnavi de toată confuzia întinatului şi smintitului Eutihie şi căzând în vasul lor cu multe amestecături, confundă toate, amestecând cele ale „Iconomiei” în cele ale „Theologhiei”, împingând cele două firi într-una, unind cele două fiinţe într-una, scoţând afară cele două forme ale Divinităţii şi umanităţii, vrând să fie o unică formă, fiinţă şi fire a lui Hristos; pentru ca nici raţiunile „Theologhiei” să rămână nefalsificate şi intacte, nici dogmele „Iconomiei” să nu se elibereze de schimbarea şi confuzia lor eutihiană, sau mai degrabă distihiană [nenorocită]. Aceia dar, aruncându-se cu capul înainte în prăpastia necredinţei, să se amestece şi scalde în curgerile necredinţei.
Noi însă, cei hrăniţi cu buna credinţă şi potrivnici ai giumbuşlucuri-lor lor fără cap, să ne ţinem cu adevărat de dogmele părinteşti şi, făcându-ne păzitori neadormiţi ai tradiţiilor apostolice, ştiind noi raţiunile treimice şi cunoscând şi raţiunile iconomiei, nici să nu le amestecăm pe acestea cu acelea, nici să le confundăm pe acelea cu acestea, ci, potrivit cu fiecare din ele cele cuvenite lor, definind [pentru fiecare] şi locul şi modul şi timpul propriu. Şi astfel vom fi în afara scandalurilor şi nepărtaşi rătăcirii ereticilor, şi liberi de nebunia heterodocşilor; şi vom sta pe credinţa cea dumnezeiască, nefiind răsturnaţi de nici unul din duhurile rele, nici purtaţi spre cugete rele, în care au căzut jalnic potrivnicii noştri, nevrând să stea bine şi lăsând deoparte păzirea neclintită a credinţei părinteşti şi de aceea sunt clătinaţi încoace şi-ncolo de valurile pierzătoare ale necredinţei ereticeşti.
Lasã un Rãspuns: