Sfânta şi Marea Miercuri: pomenirea femeii celei pãcãtoase care a uns cu mir pe Domnul

Feme­ia păcă­toa­să nu s‑a apro­pi­at de Iisus decât după ce alte femei au încurajat‑o prin exem­plul lor, ca sama­ri­ne­an­ca, cana­ne­ian­ca, cea cu pier­de­re de sân­ge şi mul­te alte­le. Conş­ti­inţa sa, remu­ş­ca­rea păca­te­lor sale au reţinut‑o totdeauna. 

Ea nu este vin­de­ca­tă chiar în public: ea pri­meş­te acest har în mod par­ti­cu­lar şi în tai­na unei case.Toate aces­te femei de mai îna­in­te n‑au mers să‑l afle pe Iisus Hris­tos decât pen­tru vin­de­ca­rea tru­pu­lui. Aceas­ta sin­gu­ră vine să‑l afle în aceas­tă casă, pen­tru a‑i face mai mul­tă cin­ste lui şi pen­tru a obţi­ne de la el vin­de­ca­rea sufle­tu­lui său. Căci ea n‑avea nici o boa­lă tru­peas­că şi este ceea ce face să se admi­re zelul ei către Iisus Hris­tos în aces­te ono­ruri care i le face lui, nu ca de un om sim­plu – unui om sim­plu nu i‑ar fi şters picioa­re­le cu părul capu­lui ei -, ci de cine­va mai mare decât un om. De ace­ea, mădu­la­rul care era mai preţi­os din tru­pul ei, capul, pe ace­la l‑a pus la picioa­re­le lui Hristos.

„Şi văzând uce­ni­cii, s‑au mâni­at şi au zis: De ce risi­pa aceas­ta? Căci mirul aces­ta se putea vin­de scump, iar banii să se dea săra­ci­lor. Dar Iisus, cunos­când gân­dul lor, le‑a zis: Pen­tru ce faceţi supă­ra­re feme­ii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci tot­dea­u­na îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi tot­dea­u­na; Că ea, tur­nând mirul aces­ta pe tru­pul Meu, a făcut‑o spre îngro­pa­rea Mea. Ade­vă­rat zic vouă: Ori­un­de se va pro­po­vă­dui Evan­ghe­lia aceas­ta, în toa­tă lumea, se va spu­ne şi ce‑a făcut ea, spre pome­ni­rea ei.” (Matei 26, 8–13)

- Dar de unde le‑a venit uce­ni­ci­lor gân­dul acela?

- Auzi­se­ră pe Das­că­lul lor zicând: „Milă voiesc, şi nu jert­fă” şi învinuindu‑i pe iudei că au lăsat în pără­si­re porun­ci­le cele mai gre­le: jude­ca­ta, mila şi cre­dinţa, dar lor vor­bin­du-le mul­te pe Mun­te des­pre milos­te­nie. Din pri­ci­na aces­to­ra uce­ni­cii se soco­teau în ei înşi­şi şi gân­deau că dacă arde­ri­le de tot nu‑i sunt pe plac şi nici slu­ji­rea legii vechi, cu atât mai mult unge­rea cu mir. Uce­ni­cii aşa gân­deau; dar El, văzând cuge­tul feme­ii, o lasă să toar­ne mir pe El. Mare era evla­via femii şi negră­i­tă râvna!

De ce s‑au supă­rat uce­ni­cii pe aceas­tă feme­ie pen­tru fap­ta ei şi cum se expli­că ati­tu­di­nea sur­prin­ză­toa­re a Mân­tu­i­to­ru­lui Hristos?

La vre­mea ace­ea, uce­ni­cii Dom­nu­lui jude­cau încă “după trup”, nu aveau o gân­di­re duhovnicească,pe care o vor câş­ti­ga numai după Învi­e­re şi mai ales după Pogorârea Duhu­lui Sfânt pes­te ei, la Rusa­lii. Ei vedeau în fap­ta feme­ii păcă­toa­se doar o risi­pă şi nu înţe­le­geau pocă­inţa ei pro­fun­dă care‑i cerea să facă aceas­tă jert­fă, după cum nu vedeau nici sem­ni­fi­ca­ţia ei pro­fe­ti­că. Din păca­te, aceas­tă gân­di­re “tru­peas­că”, uti­li­ta­ris­tă, care igno­ră gra­tu­i­ta­tea, este astăzi foar­te răs­pân­di­tă prin­tre cre­ş­tini, care nu mai ştiu să apre­cie­ze ges­turi ase­mă­nă­toa­re, cu încăr­că­tu­ră pro­fund duhov­ni­ceas­că. Mân­tu­i­to­rul nu numai că apre­cia­ză fap­ta feme­ii păcă­toa­se când spu­ne “lucru bun a făcut ea faţă de Mine”, ci îi des­co­pe­ră şi sem­ni­fi­ca­ţia pro­fe­ti­că, spu­nând “a făcut‑o spre îngro­pa­rea Mea”, iar pe uce­ni­cii care se gân­deau mai mult la cele pămân­teşti (chiar dacă era vor­ba de săraci), într-un moment atât de impor­tant din via­ţa Mân­tu­i­to­ru­lui lumii, îi asi­gu­ră: “Pe săraci tot­dea­u­na îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi tot­dea­u­na”. Desi­gur este vor­ba aici de pre­zenţa Lui în trup, care se va înche­ia cu moar­tea de bună­vo­ie pe cru­ce, şi nu de pre­zenţa Lui duhov­ni­ceas­că. Pen­tru că, duhov­ni­ceş­te, Mân­tu­i­to­rul este cu cei ce cred în El în toa­te zile­le, până la sfârşi­tul vea­cu­ri­lor (cf. Matei 28, 20).

De ace­ea Hris­tos, făcând mare pogo­rământ, i‑a îngă­du­it să‑i toar­ne mirul pe capul Lui. Dacă nu S‑a ferit să Se facă om, să fie pur­tat în pân­te­ce, să fie hră­nit cu lap­te, pen­tru ce te minu­nezi că n‑a oprit‑o să‑L ungă cu mir? După cum Tatăl a sufe­rit miro­sul şi fumul jert­fe­lor, tot aşa şi Hris­tos, pre­cum am spus mai îna­in­te, a pri­mit gân­dul cu care feme­ia păcă­toa­să i‑a adus mirul. Iacov a uns cu unt­de­lemn stâl­pul în cin­stea lui Dum­ne­zeu; la jert­fe se adu­cea unt­de­lemn, iar pre­o­ţii se ungeau cu mir. Uce­ni­cii, însă, pen­tru că nu‑i cunoş­teau gân­dul, au ţinut‑o de rău fără temei; iar prin vina pe care i‑o adu­ceau au ară­tat dăr­ni­cia femeii.

Spu­nând că s‑ar fi putut vin­de mirul cu trei sute de dinari, au ară­tat cât a chel­tu­it ea cu mirul aces­ta şi cât de mare i‑a fost mări­ni­mia sufle­tu­lui ei. De ace­ea îi şi ţine Hris­tos de rău pe uce­nici zicându-le;

„Pen­tru ce faceţi supă­ra­re femeii?”

Şi ada­u­gă şi pri­ci­na, voind să le adu­că amin­te iară­şi de pati­mi­le Sale, că spune:

„Spre îngro­pa­rea Mea a făcut‑o”

şi încă o altă pricină:

„Că pe săraci puru­rea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi puru­rea” şi:

„Ori­un­de se va pro­po­vă­dui Evan­ghe­lia aceas­ta se va vor­bi şi de ce a făcut ea”.

Ai văzut că pre­zi­ce iară­şi că vor ieşi să pro­po­vă­du­ias­că nea­mu­ri­lor? Îi mân­gâie de dure­rea pri­ci­nu­i­tă de moar­tea Lui, ară­tân­du-le că după răs­tig­ni­re pute­rea Lui va stră­luci atât de mult, încât pre­di­ca Evan­ghe­li­ei se va răs­pân­di pes­te tot pămân­tul. Cine‑i oare atât de tică­los încât să se împo­tri­veas­că unui atât de mare ade­văr? Şi iată, ceea ce a zis s‑a făcut! În ori­ce loc de pe faţa pămân­tu­lui te-ai duce vei auzi de fap­ta aces­tei femei. Şi doar nici nu era o per­soa­nă de îna­lt rang, nici n‑a avut mulţi mar­tori când a făcut fap­ta aceas­ta, nici n‑a săvârşit‑o în adu­na­re de lume ci în casă, – în casa unui lepros – de faţă fiind numai ucenicii.

Cine a făcut să se răs­pân­deas­că şi să i se ducă ves­tea pe faţa între­gu­lui pământ? Cine? Pute­rea Celui Ce a spus aces­te cuvin­te! Fap­te­le stră­lu­ci­te ale nenu­mă­ra­ţi­lor împă­ra­ţi şi gene­rali sunt date uită­rii, chiar dacă sta­tui­le lor mai sunt încă prin­tre noi. Nu mai sunt cunos­cu­ţi nici din auzi­te, nici după nume, deşi au înte­me­iat ora­şe, au înă­lţat ziduri împre­ju­rul lor, au câş­ti­gat bătă­lii, au biru­it în răz­bo­a­ie, au robit popoa­re mul­te, au dat legi şi au ridi­cat sta­tui! Dar toţi cei de pe faţa pămân­tu­lui cân­tă şi vor­besc de o feme­ie păcă­toa­să care a văr­sat mir pe capul lui Hris­tos, în casa unui lepros, de faţă fiind numai 12 băr­ba­ţi, iar pome­ni­rea fap­tei ei nu s‑a ves­te­jit, deşi a tre­cut atât amar de vre­me. Perşi şi indieni, sci­ţi şi traci, sar­ma­ţi şi mauri şi locu­i­to­rii insu­le­lor bri­ta­ni­ce trâm­bi­ţea­ză ce s‑a făcut pe ascuns într‑o casă din Iude­ea, de o feme­ie păcătoasă.

Mare e iubi­rea de oameni a Stă­pâ­nu­lui! Îngă­du­ie unei păcă­toa­se să‑i săru­te picioa­re­le, să ver­se mir pe ele, să I le ştear­gă cu părul capu­lui ei! Da, Dom­nul îngă­du­ie toa­te aces­tea şi ţine de rău pe cei care o cer­tau. Că nici nu se cădea să fie neso­co­ti­tă feme­ia când ară­ta­se atât de mare dragoste!

Te rog să te uiţi şi la ace­ea că uce­ni­cii ajun­se­se­ră tare râv­ni­tori pen­tru milostenie.

- Dar pen­tru ce n‑a spus numai atât că a făcut o fap­tă bună, ci mai întâi a spus: „De ce faceţi supă­ra­re femeii?”

- Ca să‑i înveţe pe uce­nici să nu cea­ră de la înce­put oame­ni­lor mai sla­bi în cre­dinţă cele mai mari fap­te. De ace­ea nici nu jude­că în ea însă­şi fap­ta săvârşi­tă de feme­ie, ci în legă­tu­ră cu sta­rea ei sufletească.

Dacă Dom­nul ar fi vrut să facă o lege din spu­se­le Sale de acum, apoi n‑ar fi vor­bit deloc de feme­ie; dar vor­beş­te de ea ca să afli că pen­tru ea a spus aces­te cuvin­te, ca să nu înă­bu­şe cre­dinţa ei ce odră­sli­se, ci să o întă­reas­că mai mult. Le gră­ieş­te aşa uce­ni­ci­lor ca să lău­dăm şi să încă­l­zim cu focul dra­gos­tei noas­tre pe cel care face o fap­tă bună, chiar dacă fap­ta lui nu‑i desă­vârşit de bună şi să nu‑i cerem ace­lu­ia de la înce­put să fie cu totul desă­vârşit. Că Însu­şi Dom­nul voia mai cu sea­mă aceas­ta se vede de aco­lo că El, Care nu avea unde să-Şi ple­ce capul, a porun­cit uce­ni­ci­lor să aibă pun­gă. Dar acum nu era tim­pul să îndrep­te ce se făcu­se, ci să lau­de o fap­tă bună. După cum dacă cine­va L‑ar fi între­bat îna­in­te de a fi făcut feme­ia lucrul aces­ta, El n‑ar fi gră­it aşa, tot aşa, după ce ea a făcut aceas­ta, Hris­tos a urmă­rit un sin­gur lucru, ca ea să nu se sim­tă stân­je­ni­tă din pri­ci­na mus­tră­rii uce­ni­ci­lor, ci să ple­ce mai bună, ajun­gând mai pli­nă de râv­nă, dato­ri­tă blân­deţii Lui.

După ce a văr­sat mirul, nici n‑ar mai fi avut vreu rost mustrarea.

Şi tu, dar, dacă vezi pe cine­va că face niş­te sfin­te vase şi că le adu­ce la bise­ri­că sau dacă vezi pe un om că împo­do­beş­te zidu­ri­le sau par­do­sea­la bise­ri­cii, nu porunci să vân­dă sau să stri­ce ce‑a făcut, că să nu‑i înă­bu­şi râv­na; dar dacă te întrea­bă îna­in­te de a face, porun­ceş­te să dea săra­ci­lor banii ce vrea să‑i chel­tu­ias­că; pen­tru că şi Hris­tos tot aşa a făcut, ca să nu‑i stri­ce ini­ma feme­ii, şi tot ce‑a spus, spre mân­gâi­e­rea ei a spus‑o.

(Sfân­tul Ioan Gură de Aur)