Evangelia zilei:
Cautã:

Povestea dragostei divine

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Maică Ta ceea ce nu știe de mire dacă Te-a văzut înălțat pe Cruce

POVESTEA DRAGOSTEI DIVINE – este poves­tea Celui mai iubit Om din istorie.

N‑a avut ser­vi­tori, dar totu­şi I se spu­nea Stă­pân. N‑a avut nici o diplo­mă, dar totu­şi oame­nii Îl numeau Învă­ţă­tor. N‑a avut medi­ca­men­te şi totu­şi I se spu­nea Vin­de­că­tor. N‑a avut arma­tă, însă erau mulţi care se temeau de El. N‑a câş­ti­gat nici un răz­boi, dar cu toa­te aces­tea a cuce­rit lumea. N‑a comis nici o cri­mă şi totu­şi a fost răs­tig­nit. A fost înmor­mân­tat, dar tră­ieş­te şi azi. Nume­le Lui este IISUS HRISTOS. I se mai spu­ne şi Dom­nul sau Mântuitorul.

A tră­it o via­ţă minu­na­tă, fiind un om deo­se­bit. Via­ţa Lui a fost pli­nă de minuni, înce­pând chiar de la naş­te­re. Cine alt­ci­ne­va din toa­tă isto­ria lumii a mai fost con­ce­put de o fecioară?
Nu s‑a năs­cut într‑o fami­lie boga­tă. Părinţii Săi erau săraci şi în acest fel, Iisus a fost deprins cu sără­cia şi cu lip­su­ri­le, dar cu toa­te aces­tea, El era mereu vesel. Încă de mic, a dat dova­dă de mul­tă înţe­lep­ciu­ne, însă tot tim­pul a evi­tat să atra­gă vreo atenţie asu­pra Lui.

Iisus şi‑a petre­cut copi­lă­ria şi tine­reţea Sa, în Naza­re­tul cel săr­man şi puţin preţu­it. El umbla ade­sea pe pote­ci­le îngus­te care duceau spre câm­pi­i­le întin­se. Ochii Săi pri­veau cu admi­ra­ţie minu­ni­le măreţe ale natu­rii. Flo­ri­le fru­moa­se, arbo­rii cel îna­lţi, stân­ci­le pră­păs­ti­oa­se şi munţii fal­nici, totul avea atra­cţie pen­tru El. Admi­ra auro­ra dimi­neţii şi apu­su­ri­le maies­to­a­se ale soa­re­lui. Era copleşit la auzul cân­tă­reţi­lor feri­ci­ţi ai pădu­rii, cum ei pro­cla­mau lau­dă Cre­a­to­ru­lui şi ade­sea Îşi unea gla­sul cu al lor în cân­tări de laudă.
De pe munţii Naza­re­tu­lui, Iisus pri­vea în jos la oame­nii care aştep­tau veni­rea Sa, timp de mii de ani şi care totu­şi nu erau pre­gă­ti­ţi să‑L pri­meas­că. În sin­gu­ră­ta­tea lini­ş­ti­tă a coli­ne­lor şi a dum­bră­vi­lor, neob­ser­vat de vre­un ochi ome­nesc, El comu­ni­ca cu Tatăl Său, încu­ra­jân­du-se cu pri­vi­re la lucra­rea vieţii Sale, pe care o avea de îndeplinit.

Iisus Hristos răstignit pictură pe lemnSpre deo­se­bi­re de vieţi­le celor­la­lţi oameni cele­bri, via­ţa lui Iisus nu este doar isto­rie, ci repre­zin­tă pen­tru nenu­mă­ra­ţii Lui urma­şi, un model al dra­gos­tei divi­ne, prin sacri­fi­ciu şi jert­fi­re de Sine.
Via­ţa lui Iisus, este o poves­te de dra­gos­te ade­vă­ra­tă, care des­crie iubi­rea Cre­a­to­ru­lui Uni­ver­su­lui, pen­tru copi­ii Săi căzu­ţi în păcat, o iubi­re care a mers atât de depar­te, încât „a dat pe sin­gu­rul Său Fiu, pen­tru ca ori­ci­ne cre­de în El, să nu pia­ră, ci să aibă via­ţă veşnică”.

A tră­it o via­ţă cura­tă, sfân­tă, pen­tru că era Însu­şi Fiu de Dum­ne­zeu. Via­ţa Lui s‑a dis­tins prin sim­pli­ta­tea şi cură­ţia de care a dat dova­dă. Încă de copil, a ară­tat întot­dea­u­na blân­deţe şi ama­bi­li­ta­te. Mâi­ni­le şi picioa­re­le Sale, erau întot­dea­u­na gata să aju­te. A vin­de­cat bol­na­vii, a învi­at pe cei morţi, a dat vede­re orbi­lor, a înmulţit hra­na, pen­tru a hrăni o mare mulţi­me de oameni, a avut pute­re asu­pra natu­rii, lini­ş­tind furt­u­ni­le şi mer­gând pe ape. Chiar şi valu­ri­le înspu­ma­te, la porun­ca Lui s‑au lini­ş­tit. Însă sco­pul Lui măreţ, a fost unul mai nobil decât toa­te aces­tea. Şi‑a iubit seme­nii, mai mult decât pe Sine şi i‑a îndru­mat pe oameni pe calea către cer, ară­tân­du-le că El este uni­ca spe­ranţă a ome­ni­rii, El este Calea. El a fost dum­ne­zei­rea în chip ome­nesc. El a venit ca Lumi­nă a lumii. A venit pen­tru a lumi­na şi a împră­ş­tia întu­ne­ri­cul amă­gi­ri­lor celui rău.

Însă oame­nii, care aştep­tau veni­rea Sa, timp de mii de ani, nu erau pre­gă­ti­ţi ca să‑L pri­meas­că. Au inter­pre­tat greşit toa­te fap­te­le Lui bune şi toa­te învă­ţă­tu­ra pe care o dădea oame­ni­lor. N‑au cre­zut că El este Mesia, Cel tri­mis de Dum­ne­zeu pen­tru a răs­cum­pă­ra păca­te­le ome­ni­rii şi au vrut să sca­pe de El. Aşa că, fari­se­ii şi căr­tu­ra­rii, cei cu vază în soci­e­ta­te, s‑au sfă­tu­it cum să‑L ares­te­ze şi s‑a folo­sit de unul din­tre uce­ni­cii Lui pen­tru a‑L tră­da pe Iisus, în schim­bul a trei­zeci de arginţi. Trei­zeci de arginţi – preţul tră­dă­rii. Mulţi din­tre oame­nii de atunci, nu au cunos­cut ade­vă­ra­ta valoa­re a Fiu­lui lui Dumnezeu.

Însă Iisus a şti­ut care va fi sfârşi­tul lucră­rii sale pe pământ, aşa că nu i‑a mai rămas decât puţin timp pen­tru a‑i mân­gâia şi a‑i instrui pe urma­şii Lui, pe cei care, într-un număr mic, L‑au pri­mit cu bra­ţe­le des­chi­se şi L‑au urmat ori­un­de. Ulti­me­le Lui sfa­turi erau pli­ne de milă şi de ade­văr. Aces­te ulti­me cli­pe petre­cu­te cu Învă­ţă­to­rul lor, erau pen­tru uce­ni­cii Săi de o valoa­re nepreţu­i­tă. Cu bra­ţe­le Sale, Iisus îi cuprin­se pe toţi într‑o îmbră­ţi­şa­re strân­să, iar sufle­tul Său ros­ti o rugă­ciu­ne, pe care înge­rii n‑o mai auzi­se­ră nici­o­da­tă, o rugă­ciu­ne pli­nă de ardoa­re, ce por­nea din adân­cul sufle­tu­lui Său. Îşi pre­da­se comu­ni­ta­tea Sa alea­să în bra­ţe­le Tatălui.
Fie­ca­re pas făcut mai depar­te, părea tot mai greu pen­tru Iisus. Simţea apă­sând pe ume­rii Lui, o pova­ră foar­te grea. Toa­tă neas­cul­ta­rea ome­ni­rii şi toa­te fără­de­le­gi­le apă­sau pe ume­rii Lui. Ştia că în faţa Lui este moar­tea. Cor­pul îi tre­mu­ra, iar faţa pali­dă expri­ma o dure­re nespu­să. Căzu cu faţa la pământ şi‑i ceru aju­tor Tată­lui. Se temea că nu va fi în sta­re să suporte lup­ta cu stă­pâ­ni­ri­le întu­ne­ri­cu­lui. Chi­pa­roşii şi pal­mi­e­rii erau mar­to­rii muţi ai chi­nu­lui Său sufle­tesc. De pe ramu­ri­le lor înfrun­zi­te, picu­ra roua grea şi ume­dă a nopţii, asu­pra Chi­pu­lui Său ple­cat la pământ, ca şi când natu­ra ar fi văr­sat lacri­mi pen­tru lup­ta Cre­a­to­ru­lui ei. El, Cel Ato­tpu­ter­nic, acum era ca o tres­tie frân­tă, biciu­i­tă de furt­uni sălbatice.

Momen­tul înfri­coşat sosi­se, acel moment care avea să hotă­ras­că soar­ta lumii. Cete­le cereşti aştep­tau rezul­ta­tul cu cea mai mare încor­da­re. Soar­ta ome­ni­rii osci­la în cum­pă­nă. Dure­ri­le şi jalea unel lumi osân­di­te de păcat, se ridi­cau în faţa Lui. Hotă­rârea Sa este lua­tă. El vrea să sal­veze ome­ni­rea, ori­cât de mult L‑ar costa.
Cei care au vrut să‑L ares­te­ze, erau pe urme­le Lui, în frun­te cu uce­ni­cul care a fost mitu­it pen­tru a‑L tră­da. A fost luat de mulţi­mea batjo­co­ri­toa­re şi plim­bat pe la toa­te auto­ri­tă­ţi­le, de la mare­le pre­ot la guver­na­to­rul roman. Aceş­tia au pus sol­da­ţii romani să‑L biciu­ias­că. Drept ofran­dă pen­tru Împă­ra­tul împă­ra­ţi­lor, Iisus a pri­mit şi o cunu­nă de spini, pe care sol­da­ţii i‑au pus‑o pe capul lui Iisus.

Într-un final, când a fost dat ver­dic­tul – osân­di­re la moar­te, prin cru­ci­fi­ca­re, mulţi­mea batjo­co­ri­toa­re a scos stri­gă­te triumfale.
O cru­ce, ce era deja pre­gă­ti­tă, a fost pusă pe ume­rii Săi răni­ţi si sân­ge­rânzi. Picuri de sân­ge îi cur­geau din frun­tea în care spi­nii au stră­puns. Cu cru­cea în spa­te, Iisus a por­nit spre dea­lul Gol­go­tei, locul sacri­fi­ci­u­lui suprem. Locul unde dra­gos­tea a învins ura.
La locul de exe­cu­ţie, Iisus nu lăsă să se audă nici un stri­găt de dure­re; faţa Sa răma­se pali­dă şi lini­ş­ti­tă, dar pică­tu­ri mari de sudoa­re stă­teau pe frun­tea Sa. Nici o mână miloa­să nu era, ca să‑i ştear­gă sudo­ri­le morţii şi nici un cuvânt de com­pă­ti­mi­re şi de cre­din­cioşie. În timp ce sol­da­ţii îşi exe­cu­tau lucra­rea lor înfri­coşa­tă, Isus supor­ta cele mai gro­za­ve chi­nuri de moar­te. El nu dorea răz­bu­na­re pen­tru duş­ma­nii Lui, ci în timp ce era pe cru­ce, s‑a rugat pen­tru ei: „Tată, iartă‑i căci nu ştiu ce fac!”

Aco­lo, pe cru­ce, Iisus pur­ta pova­ra păca­tu­lui între­gii ome­niri. El a fost soco­tit prin­tre cei fără de lege, pen­tru ca să poa­tă scă­pa pe oameni de sub bles­te­mul legii. Ori­ce chin supor­tat de Fiul lui Dum­ne­zeu pe cru­ce, ori­ce pică­tu­ră de sân­ge care cur­gea de pe frun­tea Lui şi din locul unde piroa­ne­le I‑au stră­puns mâi­ni­le, toa­te aces­tea spun: Din iubi­re pen­tru tine, am supor­tat toa­te aces­te chi­nuri şi batjocuri.

Înge­rii pri­veau cu uimi­re la iubi­rea nemăr­gi­ni­tă a lui Iisus. Natu­ra neîn­su­fleţi­tă îşi expri­ma com­pă­ti­mi­rea faţă de Cre­a­to­rul ei. Chiar şi soa­re­le refu­za să fie mar­tor al aces­tei sce­ne de groa­ză. Raze­le sale stră­lu­ci­toa­re, dintr‑o dată s‑au stins şi un întu­ne­ric total, învă­lu­ia cru­cea şi împre­ju­ri­mi­le, ase­meni unui văl fune­bru. În acel întu­ne­ric gro­zav, în timp ce mulţi­mea era învă­lu­i­tă de spai­mă, Iisus a stri­gat: „S‑a ispră­vit! Tată, în mâi­ni­le Tale îmi încre­dinţez duhul.” O lumi­nă cereas­că a învă­lu­it cru­cea, iar Faţa Mân­tu­i­to­ru­lui stră­lu­cea pre­cum soa­re­le. Sol­da­ţii care încon­ju­rau cru­cea şi care au fost mar­to­rii întu­ne­ri­cu­lui de trei ore şi a cutre­mu­ru­lui de pământ, au fost adânc uimi­ţi de ceea ce au văzut. Însu­şi căpi­ta­nul lor a decla­rat: „Cu ade­vă­rat, aces­ta a fost Fiul lui Dumnezeu!”
Misiu­nea Lui a fost îndeplinită.

Hris­tos a murit pe cru­cea din Gol­go­ta, des­chi­zând ast­fel dru­mul către Tatăl, pen­tru fie­ca­re naţiu­ne în parte.
Însă Iisus nu a rămas în mor­mânt. Alt­fel, zadar­ni­că I‑ar fi fost moar­tea. Aşa cum le‑a spus uce­ni­ci­lor, după trei zile, Iisus a învi­at, ară­tând ast­fel că El are pute­re asu­pra morţii şi asu­pra vieţii.
Lup­ta din­tre Hris­tos şi lumea întu­ne­ri­cu­lui a luat sfârşit. Hris­tos a biru­it, cu moar­tea pe moar­te căl­când. Cu cea mai adân­că bucu­rie şi ado­ra­re, cete­le înge­reşti se plea­că îna­in­tea Lui, iar stri­gă­te­le lor de vese­lie răsu­nă în tot cerul:
„Mie­lul care a fost jun­ghiat, este vred­nic să ia toa­tă pute­rea, bogă­ţia, înţe­lep­ciu­nea, tăria, onoa­rea şi lau­da!” Cân­tări tri­um­fa­le se ames­te­că cu muzi­ca har­fe­lor înge­reşti, până când cerul par­că se revar­să de bucu­rie şi lau­dă. Fiul lui Dum­ne­zeu tri­um­fă asu­pra prinţu­lui întu­ne­ri­cu­lui şi a biru­it moar­tea şi mor­mân­tul. Cerul răsu­nă de gla­suri care ves­tesc în acor­duri înă­lţă­toa­re: „A Celui ce stă pe sca­u­nul de domnie şi a Mie­lu­lui, să fie lau­da şi cin­stea, în vecii vecilor!”

Tama­ra

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: