Explicarea icoanei Intrãrii Domnului in Ierusalim

Expli­ca­rea icoa­nei Intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim (Flo­ri­i­le)

Este zugră­vi­tă ca icoa­nă praz­ni­ca­lă, sin­gu­ră pusă pe tetra­po­po­dul obi­ş­nu­it pen­tru închi­na­rea cre­din­cioşi­lor în ziua praz­ni­cu­lui sau în cata­pe­teas­mă, în şirul icoa­ne­lor praz­ni­ce­lor împărăteşti. 

Pe pereţii loca­şu­lui de închi­na­re – în bise­ri­că – este zugră­vi­tă în con­ca de nord a absi­dei nao­su­lui, în ime­di­a­ta veci­nă­ta­te cu icoa­na Învi­e­rii (Voro­net) sau în absi­da alta­ru­lui – par­tea de sud (Dobro­vat).

Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim – fun­damen­ta­re scrip­tu­ris­ti­că a evenimentului 

Icoa­na este des­cri­să de Sfinţii Evan­ghe­li­şti: “Iar când S‑a apro­pi­at de Ieru­sa­lim şi au venit la Bet­fa­ghe în Mun­te­le Măsli­ni­lor, atunci Iisus a tri­mis pe doi uce­nici, zicin­du-le: Mer­geţi în satul care este îna­in­tea voas­tră şi înda­tă veţi găsi o asi­nă lega­tă şi un mânz cu ea; dezlegaţi‑o şi aduceţi‑o la Mine. Şi dacă va va zice cine­va ceva, veţi spu­ne că‑I tre­bu­ie Dom­nu­lui; şi le va tri­mi­te înda­tă. Iar aces­tea toa­te s‑au făcut că să se pli­neas­că ceea ce s‑a zis prin pro­o­ro­cul ce zice: “Spu­neţi fii­cei Sio­nu­lui: Iată Împă­ra­tul tău vine la tine blând şi şezând pe asi­nă, pe mânz, fiul celei de sub jug. Mer­gând deci uce­ni­cii şi făcând după cum le‑a porun­cit Iisus, au adus asi­nă şi mân­zul şi dea­su­pra lor şi-au pus Veş­min­te­le, iar El a şezut pe ele. Şi cei mai mulţi din mulţi­me îşi aşter­neau hai­ne­le pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşter­neau îna­in­tea Lui şi care veneau după El stri­gau zicând: Osa­na, Fiul lui David! S‑au mâni­at şi I‑au zis: Auzi ce zic aceş­tia? Iar Iisus le‑a zis: Au nici­o­da­tă n‑aţi citit că din gura copi­i­lor şi a celor ce sug Ţi-ai pre­gă­tit lau­dă?” (Matei 21, 1–12, 15–16).

Sfinţii Evan­ghe­li­şti Mar­cu şi Luca vor­besc numai de mân­zul asi­nei nu şi de asi­nă: “Mer­geţi.. înda­tă veţi afla un mânz legat, pe care n‑a şezut până acum nici un om. Dezlegaţi‑l.” (Mar­cu 11, 2; Luca 19, 30). 

Stri­gă­te­le de pri­mi­re excla­ma­te de mulţi­me au fost vari­a­te, aşa cum se des­prin­de din Sfin­te­le Evan­ghe­lii. Mar­cu: “Osa­na, bine este cuvân­tat cel ce vine întru nume­le Dom­nu­lui! Bine­cu­vân­ta­tă este Împă­ră­ţia ce vine a Părin­te­lui nos­tru David! Osa­na întru cei de sus!” (11, 9–10); Luca: “Bine­cu­vân­tat este împă­ra­tul care vine întru nume­le Dom­nu­lui! Pace în cer şi sla­vă întru cei de sus!”; Ioan: “Osa­na! Bine­cu­vân­tat este cel ce vine întru nume­le Dom­nu­lui, împă­ra­tul lui Isra­el!” (12, 13). 

Sfân­tul Evan­ghe­list Luca ara­tă că şi “mulţi­mea uce­ni­ci­lor bucu­ran­du-se a înce­put să lau­de pe Dum­ne­zeu, cu glas tare, pen­tru toa­te minu­ni­le pe care le văzu­se­ră” (19, 37), din­tre care cea mai mare învi­e­rea lui Lazar, cum menţio­nea­ză Sfin­tul Evan­ghe­list Ioan des­pre mulţimi : “De ace­ea L‑a şi întâm­pi­nat mulţi­mea pen­tru că auzi­se că El a făcut minu­nea aceas­ta – Învi­e­rea lui Lazar” (12, 17–18).

Sfân­tul Evan­ghe­list Luca mai dă şi amă­nu­n­tul: “Dar unii fari­sei din mulţi­me au zis către El: Inva­ta­to­ru­le, cear­tă-Ţi uce­ni­cii! Şi El, răs­pun­zând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceş­tia, pie­tre­le vor stri­ga” (19, 39–40).

Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim (Flo­ri­i­le) – evo­lu­ţia com­po­zi­ţi­ei icoa­nei de‑a lun­gul secolelor 

Întrea­ga aceas­tă măreţie a fap­tu­lui dum­ne­ze­iesc, sta­rea de bucu­rie sin­ce­ră a mulţi­mi­lor care au stri­gat pen­tru toa­te minu­ni­le pe care le văzu­se­ră că şi sta­rea de invi­die şi rău­ta­te a fari­se­i­lor care reproşau Mân­tu­i­to­ru­lui pen­tru stri­gă­te­le uce­ni­ci­lor şi o dată cu ele şi cele ale mulţi­mi­lor sunt înfă­ţi­şa­te de vechii noş­tri ico­nari cu toa­tă iscu­sinţa ceru­tă de impor­tanţa fap­tu­lui dum­ne­ze­iesc al Intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim, fapt prin care Mân­tu­i­to­rul se dese­o­pe­ra şi este măr­tu­ri­sit de mulţimi ca “Împă­ra­tul lui Isra­el”, ca “Dum­ne­zeu” (Luca, 19, 37). 

Vechi­mea şi evo­lu­ţia com­po­zi­ţi­ei icoa­nei ne este pre­zen­ta­tă suc­cint şi cuprin­ză­tor de unul din marii noş­tri isto­rici ai artei cre­ş­ti­ne: “Sculp­turi pe sar­co­fa­ge vechi ne ară­ta com­po­zi­ţia orien­ta­lă a sce­nei. În faţa lui Hris­tos, doi tineri înveş­mân­ta­ţi în tunici scur­te, unul îşi întin­de man­ta­ua pe dru­mul pe care îna­in­tea­ză aces­ta, iar celă­lalt se suie într-un copac. Hris­tos stă pe asin, cu amân­do­uă picioa­re­le de ace­ea­şi par­te.”

În seco­lul VI, în manu­scri­se ilus­tra­te, com­po­zi­ţia se îmbo­gă­ţeş­te: Doi apos­toli urmea­ză pe Hris­tos, copi­ii îl întâm­pi­nă cu frun­ze de pal­mi­er; arhi­tec­turi înfă­ţi­şea­ză Ieru­sa­li­mul. Aceas­ta este şi dis­po­zi­ţia sce­nei mura­le din Capadocia. 

În seco­le­le X şi XI însă, apar une­le amă­nu­n­te modi­fi­ca­te. Vedem ast­fel, în bise­ri­că El-Nazar, pri­vi­tori zugră­vi­ţi la feres­tre­le Ieru­sa­li­mu­lui, ori, în alte monu­men­te, aşe­za­ţi între cre­ne­le­le zidu­lui de încon­jur al oraşului. 

Pic­to­rii Apu­su­lui, în Euro­pa, s‑au inspi­rat din ace­ea­şi tra­di­ţie. La San Mar­co din Vene­tia, copi­ii, tine­rii sunt rân­dui­ţi într-un cor­te­giu ordo­nat. Ico­no­gra­fia bizan­ti­nă se des­par­te de Capa­do­cia şi de Apus, punând, în pri­mul plan, evrei cu băr­bi şi cu capul învă­lu­it. Se văd copii mai puţini şi, une­ori, unul sin­gur; exem­plu: Dafni. 

Înce­pând din seco­le­le XI sau XII ide­ea bizan­ti­nă şi-a făcut loc în Orient şi în Occi­dent. Mini­a­tu­ri­ş­tii evan­ghe­li­a­re­lor ilus­tra­te în seco­le­le X şi XI (care repro­duc mode­le mai vechi) zugră­vesc, com­po­zi­ţia pe două pla­nuri, des­pă­rţi­te prin­tr-un drum măr­gi­nit cu copaci. În depăr­ta­re, Hris­tos cobo­a­ră dea­lul, călă­u­zit de un uce­nic; tineri şi băr­ba­ţi în vâr­stă, îmbră­ca­ţi în tunici scur­te, îl aşteap­tă în faţa porţi­lor Ieru­sa­li­mu­lui. Un copil îşi întin­de hai­na pe cale, în faţa asi­nu­lui, alţii ţin în mâini ramuri de pal­mi­er. În fun­dul sce­nei, pe mar­gi­nea dru­mu­lui o feme­ie îna­lţă o cre­an­gă de pal­mi­er în mâna dreap­tă. Aflăm într‑o ase­me­nea com­po­zi­ţie un pei­saj pic­tat în per­spec­ti­vă.

Cu vre­mea, com­po­zi­ţia pito­reas­că se îmbo­gă­ţeş­te. Inte­re­sant în aceas­tă pri­vinţă sunt mozai­cu­ri­le din Cape­la Pala­ti­nă şi din Basi­li­ca de la Betle­em (sec. XI). În Ser­bia şi Mace­do­nia, şi anu­me din seco­lul XIV până în seco­lul XVI, pic­to­rii s‑au inspi­rat din exem­ple­le bizan­ti­ne. Păs­trea­ză totu­şi, mai tot­dea­u­na, moti­vul orien­tal al celor doi copii care, unul lân­gă altul, îşi întind man­ta­le­le în calea lui Hristos. 

Pic­tu­ra în mozaic din Cape­la Pala­ti­nă la Paler­mo (sec. XII) stă la ori­gi­nea com­po­zi­ţi­i­lor pito­reşti din Ser­bia şi păs­trea­ză, la rân­dul ei, note vechi din monu­men­te­le seco­le­lor VI-XI. Sce­na este înca­dra­tă într-un pei­saj de dea­luri, zugră­vi­te în stân­ga, un pal­mi­er apa­re lân­gă zidul de incin­tă al Ieru­sa­li­mu­lui, pe dreap­ta, în pra­gul porţi­lor ora­şu­lui, vedem nume­roşi tineri şi bătrâni, cu expre­sii deo­se­bi­te. “Hris­tos vine din dreap­ta şi cobo­a­ră pote­ca, aşe­zat pe asin alb. În stân­ga ţine un volu­men închis iar cu dreap­ta face un gest de sub­li­ni­e­re a cuvin­te­lor pe care le spu­ne Apos­to­lu­lui Petru, în picioa­re, în stân­ga Lui. Dru­mul e semă­nat cu ver­dea­ţă. Copi­ii se dez­bră­că şi aştern man­ti­i­le în faţa lui Hris­tos. Apos­to­lii îl urmează”. 

La Mis­tra, sce­na din bise­ri­că Peri­blep­tos (pri­ma jumă­ta­te a seco­lu­lui XIV) pre­zin­tă note noi : “Nu se vede ora­şul; lân­gă asi­nul lui Hris­tos este pic­tat şi asi­nul cel mic, de care vor­beş­te Evan­ghe­lia”. La Pan­ta­na­s­sa (pri­ma jumă­ta­te a sec. XV) “rea­pa­re oraşul”. 

Dio­ni­sie de Fur­na, sin­te­ti­zând tra­di­ţia ico­no­gra­fi­că ajun­să până în vre­mea să şi cala­u­zin­du-se de tex­tul Evan­ghe­li­i­lor praz­ni­cu­lui îndru­mă: “O ceta­te şi în afa­ră ei un mun­te şi Hris­tos şezând pe un măgă­ruş şi bine­cu­vân­tând, iar dina­poi apos­to­lii şi dina­in­te pe mun­te, un copac, iar în copac câţi­va copii ce taie ramuri cu secu­ri­le şi le arun­că jos iar un alt copil ce se urcă şi pri­veş­te în jos spre Iisus; mai în jos de măgă­ruş iară­şi copii, unii pur­tând cren­gu­ţe, alţii inghe­su­in­du-se, alţii aster­nan­du-şi jos veş­min­te­le, alţii arun­când ramuri de pal­mi­eri sub picioa­re­le apos­to­li­lor; iar în afa­ră porţii mulţi­me de iudei, femei şi băr­ba­ţi, pur­tând în bra­ţe ori pe umeri copii ce ţin la rân­dul lor ramuri, iar alţii îl pri­vesc pe Hris­tos de pe ziduri şi de pe porţi­le lătu­ral­ni­ce ale cetăţii.” 

Zugra­vii noş­tri au urmat îndea­proa­pe îndru­mă­ri­le Ermi­ni­ei lui Dio­ni­sie din Fur­na urmă­rind şi o sim­pli­fi­ca­re a com­po­zi­ţi­ei prin redu­ce­rea numă­ru­lui per­soa­ne­lor par­ti­ci­pan­te la eve­ni­men­tul dum­ne­ze­iesc, aşa cum vedem în fres­ce­le bise­ri­ci­lor din seco­le­le XV-XVI (Voro­net, Dobro­vat s. a.) şi chiar în icoa­ne­le praz­ni­ca­le din cata­pe­tes­me­le vechi­lor noas­tre bise­rici sau în icoa­ne­le praz­ni­ca­le care se asea­za pe ico­nos­ta­sul obi­ş­nu­it pen­tru închi­na­re în ziua praznicului. 

Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim (Flo­ri­i­le) – com­po­zi­ţia artis­ti­că şi teo­lo­gi­că a icoanei 

Câte­va obser­va­ţii se impun pen­tru a sub­li­nia din adân­ci­mea conţi­nu­tu­lui teo­lo­gic al icoa­nei Intră­rii Dom­nu­lui în Ierusalim.
Chi­pul Mân­tu­i­to­ru­lui ocu­pă locul cen­tral al com­po­zi­ţi­ei; El stă pe asin – mân­zul asi­nei – nu căla­re obi­ş­nu­it, cu un picior pe o par­te şi cu alt picior pe cea­lal­tă par­te, ci cu amân­do­uă picioa­re­le de ace­ea­şi par­te. El este înfă­ţi­şat stând ca pe un tron; nu pe tro­nul sla­vei ci pe tro­nul sme­re­ni­ei, pe asin, ani­ma­lul cel mai sme­rit soco­tit întot­dea­u­na, faţa de cal, sim­bo­lul stă­pâ­ni­rii aces­tei lumi. 

La acest înţe­les al şede­rii Min­tu­i­to­ru­lui pe asin ne con­duc atât cuvin­te­le Evan­ghe­li­ei lua­te din pro­o­roci (Isa­ia 62, 11; Zaha­ria 9, 9): “Bucu­ră-te foar­te fii­ca Sio­nu­lui, iată împă­ra­tul tău vine la tine drept şi biru­i­tor, sme­rit şi căla­re pe asin, pe mân­zul asi­nei.” (Zaha­ria 9, 9) , cât şi tex­te­le litur­gi­ce ale slu­j­bei praznicului. 

“Pe sca­un în cer şi pe mânz pe pământ fiind pur­tat, Hris­to­a­se Dum­ne­ze­u­le, lău­da de la îngeri ai pri­mit şi cân­ta­re de la tine­rii cei ce stri­gau: Bine­cu­vân­tat eşti Cel ce vii să chemi pe Adam (Con­da­cul praznicului). 

“Şi în Sfân­ta Ceta­te ai intrat cu uce­ni­cii Tăi, Şezând pe mân­zul asi­nei, ca şi cum Te-ai fi pur­tat pe heru­vimi, pli­nind pro­po­vă­du­i­rea pro­o­ro­ci­lor.” (Sti­hi­ra, glas 4, de la Lau­de din ziua praznicului). 

Aceas­ta o simţeau şi cei ce L‑au întâm­pi­nat: “Vrând Tu, Doam­ne, să intri în Sfân­ta Ceta­te, stâl­pări de copaci mulţi­mi­le pur­tau, lau­dan­du-Te pe Tine Stă­pâ­nul tutu­ror şi vazan­du-Te pe mânz, Te pri­veau ca şi cum ai fi fost pe heru­vimi. Pen­tru aceas­ta stri­gau: Osana.” 

Mân­tu­i­to­rul, pur­tat de mân­zul asi­nei, se îndreap­tă către mulţimi, cu mâna dreap­ta bine­cu­vân­tând, iar în mâna stân­ga ţine volu­me­nul închis, sim­bo­lul Evan­ghe­li­ei; deşi pri­vi­rea se îndreap­tă către mulţimi totu­şi meş­te­rul ico­nar nu înfă­ţi­şea­ză faţa Mân­tu­i­to­ru­lui din pro­fil, faţa de noi care îl pri­vim, ci, potri­vit rân­du­ie­lii ico­no­gra­fi­ce şi dato­ri­tă neîn­tre­cu­tu­lui sau meş­teşug artis­tic el înfă­ţi­şea­ză faţa din trei părţi încât cu pri­vi­rea Sa ne cuprin­de şi pe noi cei care stăm în faţa icoanei. 

În une­le icoa­ne (Dobro­vat) deşi cu mâna dreap­ta bine­cu­vin­tea­ză mulţi­mi­le, cu faţa se îndreap­tă îna­poi, fie către Apos­toli, vrând a le spu­ne că din aces­te mulţimi, care stri­gă: “Osa­na”, se, vor ridi­ca şi gla­suri, nu pes­te mult timp, care, în vre­mea pati­mi­lor vor stri­ga: “Răstigneşte‑L, răstigneşte‑L!”, sau către fari­sei, care cereau Mân­tu­i­to­ru­lui să opreas­că stri­gă­te­le, spu­nan­du-le: “Dacă vor tăcea aceş­tia pie­tre­le vor stri­ga.”

În alte icoa­ne (Voro­net), Mân­tu­i­to­rul este înfă­ţi­şat stând pe asin către noi şi întors către mulţimi numai cu faţa, pri­vin­du-le cu sen­ti­men­tul celor ce se vor întâm­pla în tim­pul pati­mi­lor când, aşa cum s‑a amin­tit mai sus, din rân­dul mulţi­mi­lor vor stri­ga: “Răstigneşte‑L!”

“Şede­rea pe mânz însem­nă, potri­vit comen­ta­ru­lui litur­gic al praz­ni­cu­lui, întoar­ce­rea nea­mu­ri­lor neîn­frâ­na­te de la necre­dinţă la cre­dinţă” (Idi­o­me­la, glas 8, de la Doam­ne stri­gat-am, Vecer­nia de Dumi­ni­că sea­ra din sap­ta­mi­na Pati­mi­lor) sau Răs­cum­pă­ră­to­rul nos­tru cel drept a şezut pe mânz că să piar­dă cute­zanţă cea dobi­to­e­eas­ca a vră­j­ma­şi­lor, care nu stri­gă: “Toa­te lucru­ri­le lăudaţi‑L pe Dom­nul şi-L prea­î­nă­lţa­ţi în toţi vecii” (Cân­tă­rea 8 din cano­nul Utre­ni­ei praznicului). 

Mân­tu­i­to­rul a venit în lume să nimi­ceas­că păca­tul, sub toa­te for­me­le lui, nu numai sub cea a cute­zanţei, şi să adu­că pe om la sta­rea de inte­gri­ta­te în care a fost cre­at, a cărui meni­re este să lau­de pe Făcă­to­rul sau, pe Dumnezeu. 

“Pe mânz tânăr, încă­le­când Împă­ra­tul Tău, Sioa­ne, Hris­tos a venit să stri­ce înşe­lă­ciu­nea ido­li­lor cea necu­vân­tă­toa­re şi să opreas­că por­ni­rea cea neo­pri­ta a tutu­ror nea­mu­ri­lor, ca toţi să cân­te: “Toa­te lucru­ri­le lăudaţi‑L pe Dom­nul” (Ibi­dem).

Deşi Mân­tu­i­to­rul intră în Ieru­sa­lim căla­re pe cel mai sme­rit ani­mal, totu­şi mulţi­mi­le L‑au pri­mit ca pe un împă­rat, pe împă­ra­tul lui Isra­el; aceas­ta, pen­tru c‑a însu­şi Duhul Sfânt i‑a lumi­nat şi îndem­nat să înţe­lea­gă şi să măr­tu­ri­seas­că pe împă­ra­tul lui Isra­el: “Prea Sfân­tul Duh, Cel ce a învă­ţat pe Apos­toli să gră­i­as­că cu alte lim­bi stră­i­ne, Ace­la­şi a îndem­nat şi pe tine­rii evre­ieşti cei fără de rău­ta­te să stri­ge: Osa­na, Celui din­tru înă­lţi­me; Bine este cuvân­tat Cel ce vine, împă­ra­tul lui Isra­el” (Sti­hi­rea, glas 1, de la Litia praznicului).
Mulţi­mi­le au stri­gat, marturisindu‑L pe Mân­tu­i­to­rul ca împă­ra­tul lui Isra­el, deci nu la îndem­nul Apos­to­li­lor ci la îndem­nul Duhu­lui Sfânt, îndemn care a putut lucra în ini­mi­le cele fără rău­ta­te. De ace­ea Apos­to­lii sunt înfă­ţi­şa­ţi în icoa­nă mer­gând în urma Mân­tu­i­to­ru­lui, nedu­me­ri­ţi de măreţia fap­tu­lui dum­ne­ze­iesc: “Aces­tea nu le-au înţe­les uce­ni­cii Lui la înce­put, dar când S‑a prea­slă­vit Iisus, atunci şi-au adus amin­te că aces­tea erau scri­se pen­tru El şi că aces­tea I le-au făcut Lui” (Ioan 12, 16), ba au stri­gat şi ei, o dată cu mulţi­mi­le care veneau în urmă cu ei: “Toa­tă mulţi­mea uce­ni­ci­lor bucu­rân­du-se, a înce­put să lau­de pe Dum­ne­zeu, cu glas tare, pen­tru toa­te minu­ni­le pe care le văzu­se” (Luca 19, 37), “iar mulţi­mi­le care mer­geau îna­in­tea Lui şi care veneau după El stri­gau zicând: Osa­na!” (Matei 21, 9). 

“Ico­na­rii, cel mai ade­sea, înfă­ţi­şea­ză mer­gând în urma Mân­tu­i­to­ru­lui numai cea­ta uce­ni­ci­lor, toa­tă sau numai doi, cum vedem nu numai în icoa­ne­le vechi ale înce­pu­tu­lui vieţii cre­ş­ti­ne, ci şi în cele de mai târ­ziu, în seco­lul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechi­le noas­tre manu­scri­se miniate.” 

Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim nu este numai un fapt de cunoa­ş­te­re şi de măr­tu­ri­si­re a Sa ca Împă­rat-Dum­ne­zeu ci şi un fapt de înno­ire a omu­lui şi o dată cu el a între­gii cre­a­turi sau cunoa­ş­te­rea şi măr­tu­ri­si­rea lui Dum­ne­zeu este un act de înno­ire, iar prin sta­rea de înno­ire, sau numai în aceas­tă sta­re de înno­ire duhov­ni­ceas­că, putem să cunoa­ş­tem şi să-L măr­tu­ri­sim pe Dum­ne­zeu, laudandu‑L.

Sta­rea de înno­ire este biru­inţa vir­tu­ţii asu­pra păca­tu­lui care înseam­nă moar­te deci şi reu­şi­ta vieţii asu­pra morţii, biru­inţa tota­lă fiind învi­e­rea cea obş­teas­că. Sta­rea de înno­ire fiind un lucru duhov­ni­cesc ea se mani­fes­tă printr‑o sta­re de bucu­rie care se măr­tu­ri­seş­te prin sim­bo­luri sau sem­ne mas­te­ri­a­le pur­tă­toa­re de sim­bo­luri ale unei stări spi­ri­tu­a­le-duhov­ni­o­es­ti, în cazul de faţă stâl­pă­ri­le sau ramu­ri­le de finic pli­ne de seva pri­mă­ve­rii pe care mulţi­mi­le le pur­tau în mâini şi stri­gau cu glas de bucu­rie: “Osa­na!”

Comen­ta­rul litur­gic este lim­pe­de: “Prun­cii sem­ne­le biru­inţei pur­tând, Ţie, Biru­i­to­ru­lui morţii, stri­găm: Osa­na!” (Tro­pa­rul praznicului). 

Înno­irea are ca treap­tă pre­mer­gă­toa­re înlă­tu­ra­rea pati­mi­lor cu rugă­ciuni lumi­nă­toa­re şi ţinând ramuri de vir­tu­ţi să ne sâr­gu­im a întâm­pi­na pe Hris­tos, pe care‑L aştep­tăm să înca­le­ce pe mânz “şi gatin­du-Se spre patimi, ca să ne mân­tu­ias­că pe noi” (Tro­par de la Pes­na 9 de la Utre­nia de Marţi în Săp­tămâ­nă Patimilor). 

“Cură­ţin­du-ne sufle­te­le, să lău­dam pe Hris­tos prin cre­dinţă, cu ramuri înţe­le­gă­toa­re, ca şi prun­cii, stri­gând cu glas mare Stă­pâ­nu­lui: “Bine eşti cuvân­tat!” (Sedel­nă, glas 4, după a doua sti­ho­lo­gie de la slu­j­ba Utre­ni­ei praznicului). 

“Şi munţii, adi­că nea­mu­ri­le cele potri­v­ni­ce, cu ini­mi­le împie­tri­te, de faţa Ta s‑au vese­lit, can­tan­du-Ţi Ţie cân­ta­re de biru­inţă” (Tro­par Pes­na 1, de la slu­j­ba Praz­ni­cu­lui), iar El venind în Ieru­sa­lim, spre Pati­ma cea de bună voie, popo­rul cel ce şedea întru întu­ne­ric şi în umbra morţii, luând sem­ne­le biru­inţei, adi­că ramuri de copaci şi stâl­pări de finic, mai îna­in­te închi­pu­ind învi­e­rea, L‑au întâm­pi­nat.” (Rugă­ciu­nea bine­cu­vân­tă­rii săl­ci­i­lor).

Înno­irea duhov­ni­ceas­că este pâr­ga învi­e­rii noas­tre cea de obş­te, sim­bo­li­za­tă prin ramu­ri­le de copaci şi stâl­pă­ri­le de finic şi ară­ta­tă mai îna­in­te prin învi­e­rea lui Lazar: “Învi­e­rea cea de obş­te mai îna­in­te de Pati­ma Ta încredinţând‑o, Hris­to­a­se Dum­ne­ze­u­le, pe Lazar din morţi l-ai scu­lat. Pen­tru aceas­ta şi noi ca prun­cii sem­ne­le biru­inţei pur­tând, Ţie, Biru­i­to­rul morţii, stri­găm: Osa­na!” (Tro­pa­rul praznicului). 

Sta­rea noas­tră de înno­ire adu­să prin întru­pa­rea Fiu­lui lui Dum­ne­zeu şi împăr­tă­şi­tă şi în fap­tul Intră­rii în Ieru­sa­lim se păs­trea­ză şi cre­ş­te prin fap­te­le cele bune, prin vir­tu­ţi, vor­bind în gene­ral, care sunt că şi stâl­pă­ri­le cu care mulţi­mi­le au întâm­pi­nat pe Domnul. 

“Să ne vese­lim adu­când lui Hris­tos şi noi acum, că prun­cii ace­ia, stâl­pări de vir­tu­ţi; să-I întin­dem hai­ne de fap­te dum­ne­ze­ieşti şi cu tai­nă să-L pri­mim în sufle­te”; “Stâl­pări de fap­te bune, să adu­cem fra­ţi­lor, lui Hris­tos Dum­ne­zeu.” (Sti­hiri, glas 6, de la Doam­ne stri­gat-am, de la Vecer­nia mică a praz­ni­cu­lui). “Să adu­cem stâl­pări de înţe­lep­ciu­ne.”; “Să pre­gă­tim vir­tu­ţi­le ca niş­te ramuri şi ca niş­te stâl­pări, spre întâm­pi­na­rea împă­ra­tu­lui.” (Tro­par, Pes­na 8, de la Tri­can­ta­rea din Joia Săp­tămâ­nii Floriilor). 

Pen­tru a sub­li­nia sta­rea de înno­ire duhov­ni­ceas­că împăr­tă­şi­tă de Mân­tu­i­to­rul prin dum­ne­ze­ies­cul fapt al Intră­rii în Ieru­sa­lim, ico­na­rul teo­log înfă­ţi­şea­ză hai­ne­le aşter­nu­te în calea Mân­tu­i­to­ru­lui pes­te care El tre­bu­ia să trea­că în culoa­rea albă, sim­bo­lul cură­ţi­ei sufle­tu­lui (“Spă­la-mă-vei şi mai vâr­tos decât zăpa­dă mă voi albi”, Psal­mul 50), chiar şi asi­nul este înfă­ţi­şat în alb, ară­tând prin aceas­ta că şi firea nera­ţio­na­lă s‑a împăr­tă­şit de o sta­re de înno­ire, ca o pâr­gă, o dată cu cea a omu­lui (Români 8, 21). 

Pre­zenţa copi­i­lor este per­ma­nen­tă în icoa­na praz­ni­cu­lui, unul sau doi sui­ţi în copac, finic, pen­tru a tăia ramu­ri­le nece­sa­re iar unul îna­in­tea asi­nu­lui aran­jând hai­ne­le şi stâl­pă­ri­le puse pe cale pen­tru a căl­ca pe ele Mân­tu­i­to­rul, Care stă pe asin. Copi­ii sunt sim­bo­lul nevi­no­vă­ţi­ei şi al cură­ţi­ei sufle­teşti care deşi dato­ri­tă vâr­stei lor nu pot să facă prea mul­te dar aduc lau­dă lui Dum­ne­zeu, mai mult decât cei îna­in­ta­ţi cu vâr­sta ani­lor dar gâr­bo­vi­ţi de pova­ra păca­te­lor, a împie­tri­rii inimilor. 

Pre­zenţa şi fap­ta lor au fost spu­se mai dina­in­te de pro­o­roci cu pri­vi­re la Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim (Psal­mul 8, 3). Aceş­tia au întâm­pi­nat cu stri­gă­te pe Mân­tu­i­to­rul la intra­rea în Ceta­te, deşi Evan­ghe­li­i­le nu menţio­nea­ză; se înţe­le­ge de la sine că de la o ase­me­nea adu­na­re ei nu puteau lip­si şi, mai ales ei, copi­ii, pre­zenţi ca în toa­te împre­ju­ră­ri­le de acest fel, ei au stri­gat şi după ce Mân­tu­i­to­rul a intrat în Ieru­sa­lim şi apoi în tem­plu; stri­gă­te­le lor nevi­no­va­te, sin­ce­re au făcut însă pe arhi­e­rei şi căr­tu­rari să se mânie şi să reproşe­ze Mân­tu­i­to­ru­lui (Matei 21, 15). 

Asi­nul care poar­tă pe Mân­tu­i­to­rul păşeş­te mân­când din ramu­ri­le de copaci aşter­nu­te de mulţimi. Zugra­vul-teo­log a înfă­ţi­şat în acest fel asi­nul pen­tru a ară­ta că intra­rea Mân­tu­i­to­ru­lui în Ieru­sa­lim, tri­um­fa­lă, se face nu ca a oame­ni­lor vea­cu­lui vred­nici de o ase­me­nea intra­re, călari pe cai; Mân­tu­i­to­rul folo­seş­te asi­nul, cel mai umil ani­mal, şi aces­ta, păşind în toa­tă voia lui, biru­it de fră­ge­zi­mea ramu­ri­lor de copaci şi nu este nici măcar con­dus de cine­va pen­tru a da fap­tu­lui un aspect de intra­re tri­um­fa­lă, solem­nă; nu era nevo­ie de aceas­ta pen­tru că cei care au ieşit în întâm­pi­na­rea împă­ra­tu­lui lui Isra­el nu erau măna­ţi de măreţia din afa­ră a fap­tu­lui, care lip­sea cu totul, ci mulţi­mi­le erau măna­te, să întâm­pi­ne cu bucu­rie, de Duhul Sfânt, Care stă­pâ­nea în acel moment ini­mi­le lor, ale celor fără rău­ta­te: “Mulţi­mea cea fără rău­ta­te, firea care încă era prun­ceas­că, cu dum­ne­ze­ias­ca cuvi­inţă Te‑a lău­dat pe Tine Împă­ra­te al lui Isra­el şi al înge­ri­lor. Cu stâl­pări de finic şi cu ramuri, Hris­to­a­se Te‑a lău­dat mulţi­mea şi a stri­gat: “Bine eşti cuvân­tat!” (Pes­na 7 slu­j­ba praznicului). 

Com­po­zi­ţia icoa­nei, cor­te­gi­ul fap­tu­lui, se desfă­şoa­ră nu cum ne-am fi aştep­tat, rea­list, pe ori­zon­ta­lă ci pe ver­ti­ca­lă; chiar şi aco­lo unde ori­zon­ta­la este mai întin­să, nu cu mult decât ver­ti­ca­la, se desfă­şoa­ră tot într-un cadru pe un plan adu­nat, cu o ten­dinţă de înă­lţa­re; aceas­ta pen­tru a suge­ra ide­ea şi învă­ţă­tu­ra teo­lo­gi­că a fap­tu­lui dum­ne­ze­iesc de cobo­râre a lui Dum­ne­zeu la om, la oameni, “că toţi să fie una” şi să-i ridi­ce din adân­cul păca­tu­lui la înă­lţi­mea împă­ră­ţi­ei celei cereşti. 

“Sioa­ne, mun­te Sfânt al lui Dum­ne­zeu şi Ieru­sa­li­me, ridi­că-ţi ochii tăi împre­jur şi vezi pe fiii tăi adu­na­ţi întru tine; că iată au venit de depar­te să se închi­ne împă­ra­tu­lui Tău. Pace spre Isra­el şi mân­tu­i­re nea­mu­ri­lor” (Pes­na 5, Utre­nia praznicului). 

“Mulţi­mea cea de Dum­ne­zeu alea­să a sfinţi­lor sihăs­tri, împre­u­nă cu popo­rul, adu­na­ţi-vă să întâm­pi­na­ţi cu stâl­pări pe Hris­tos, stri­gând: “Bine eşti cuvân­tat!” (Sti­hi­ră, glas 4, la Doam­ne stri­gat-am de la Vecer­nia de joi sea­ra pen­tru Vine­rea Săp­tămâ­nii Floriilor). 

“Doi sfinţi apos­toli, care Te şti­au pe Tine, Hris­to­a­se, că eşti Unul din Tre­i­me, au fost tri­mi­şi acum de Tine că să adu­că mân­zul, fiul asi­nei, pre­cum scrie; pe care sme­rin­du-Te ai şezut. Îndu­ră-Te că să găseşti cu voia Ta şede­rea întru înă­lţi­me a tutu­ror celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ibi­dem)

Arhi­tec­tu­ra clă­di­ri­lor Cetă­ţii Ieru­sa­li­mu­lui că şi mun­te­le, se desfă­şoa­ră pe ver­ti­ca­lă; mun­te­le este înfă­ţi­şat cu pis­curi abrup­te, foar­te îna­lt pen­tru a suge­ra ide­ea de înă­lţa­re spre cele îna­l­te, de înno­ire şi bucu­rie a între­gii lumi: “Să ves­teas­că vese­lie mare pen­tru milă; dea­luri şi toţi munţii şi lem­ne­le dum­bră­vii să sal­te.” (Pes­na 4 de la slu­j­ba Praznicului) 

Numă­rul mulţi­mi­lor care au întâm­pi­nat pe Mân­tu­i­to­rul este redus la mini­mum cuprin­zând totu­şi toa­te stă­ri­le soci­a­le şi vâr­ste­le: copii şi vâr­st­nici, femei şi băr­ba­ţi, fari­se­ii şi căr­tu­ră­rii, înfă­ţi­şând pe fie­ca­re cu sta­rea sa sufle­teas­că cu care a par­ti­ci­pat la dum­ne­ze­ies­cul fapt al intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim; este geni­ul artei icoa­nei şi învă­ţă­tu­ra Bise­ri­cii Orto­do­xe pri­vind teo­lo­gia sa vizu­a­lă cu ace­ea­şi sobri­e­ta­te pe care o vedem şi în Sfân­ta Scrip­tu­ră, mai ales în Sfân­ta Evanghelie. 

Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim – Dumi­ni­ca Floriilor 

Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim, petre­can­du-se a doua zi, după Sâm­bă­tă, în ziua cea din­tâi a săp­tămâ­nii, Dumi­ni­ca, aceas­tă Dumi­ni­că este numi­tă în cărţi­le de slu­j­ba Dumi­ni­ca Stâl­pă­ri­lor, pen­tru că Mân­tu­i­to­rul a fost întâm­pi­nat cu stâl­pări, ramuri de finic şi alţi copaci exis­tenţi în Ţara Sfân­tă.

Popo­rul nos­tru drep­t­cre­din­cios numeş­te de obi­cei aceas­tă Dumi­ni­că, şi este menţio­na­tă încă din vechi­me şi în cărţi­le de slu­j­bă, Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor sau Flo­ri­i­le. Nici­o­da­tă în vor­bi­rea obi­ş­nu­i­tă popo­rul nos­tru nu zice Dumi­ni­ca Stâl­pă­ri­lor.

Potri­vit rain­du­ie­lii litur­gi­ce, în aceas­tă zi sunt adu­se la bise­ri­că ramuri de sal­cie care la tim­pul sau sunt bine­cu­vân­ta­te printr‑o rugă­ciu­ne spe­cia­lă şi apoi împă­rţi­te cre­din­cioşi­lor pe care le ţin în mâna în tim­pul slu­j­bei şi apoi le iau cu ei aca­să, că cele care sunt împăr­tă­şi­te de bine­cu­vân­ta­rea praz­ni­cu­lui şi le păs­trea­ză, folo­sin­du-le pen­tru nevo­i­le duhov­ni­ceşti ale fami­li­ei şi cuprin­su­lui gos­po­dă­ri­ei (Sime­on Flo­rea Marian) 

Smi­ce­le­le, ramu­ri­le de sal­cie adu­se în Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor, sunt în sta­re de vege­ta­ţie îna­in­ta­tă, cu acei “miti­sori” care sunt, din punct de vede­re bota­nic, flo­ri­le lor deci sal­cia este înflo­ri­tă, semn sigur al veni­rii pri­mă­ve­rii, când întrea­ga fire amorţi­tă în tim­pul ier­nii înce­pe să revi­nă la via­ţă, să învie. Deci adu­când în Dumi­ni­ca Stâl­pă­ri­lor ramuri de sal­cie înflo­ri­tă zicem că de aici popo­rul nos­tru a dat Dumi­ni­cii Stâl­pă­ri­lor denu­mi­rea de Dumi­ni­ca Floriilor. 

Mai este şi o altă expli­ca­ţie, potri­vit căre­ia denu­mi­rea de săr­bă­toa­rea Flo­ri­i­lor, dată Dumi­ni­cii Stâl­pă­ri­lor, intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim, vine de la o săr­bă­toa­re a româ­ni­lor, Flo­ra­lia, adi­că săr­bă­toa­rea închi­na­tă flo­ri­lor sau zei­ţei flo­ri­lor, săr­bă­toa­re care avea loc, cum era şi firesc, la înce­put de pri­mă­va­ră când înce­peau să înflo­reas­că pomii şi iar­ba câmpului. 

Imbi­se­ri­ci­rea unei ase­me­nea săr­bă­tori era un lucru obi­ş­nu­it în via­ţa stră­moşi­lor noş­tri care au îmbră­ţi­şat cre­ş­ti­nis­mul nu numai în tim­pul apos­to­lic, cel mai devre­me, dar şi cu cea mai mare uşu­rinţă de asi­mi­la­re că cei care aveau o cre­dinţă aproa­pe mono­te­i­stă, adi­că heno­te­i­sta, cum bine se ştie. 

Cre­ş­ti­nis­mul nos­tru a incres­ti­nat “colin­de­le” şi mai ales săr­bă­to­ri­le păgâ­ne închi­na­te soa­re­lui, înglo­bând aceas­tă săr­bă­toa­re celei a “Soa­re­lui drep­tă­ţii”, lui Hris­tos Dum­ne­zeu, înde­o­se­bi Naş­te­rii Dom­nu­lui; aceas­tă săr­bă­toa­re păgâ­nă nu era în reli­gia nere­ve­la­ta alt­ce­va decit o, înstră­i­na­re a închi­nă­rii pri­mi­lor oameni Făcă­to­ru­lui ceru­lui şi al pămân­tu­lui, Celui care a făcut lumi­nă­tori pe tăria ceru­lui în ziua a patra, închi­na­re prin care, ca urma­re a păca­tu­lui, omul a cin­stit făp­tu­ra în locul Făcă­to­ru­lui ei (Români 2, 25). 

Deşi flo­ri­le sal­ci­ei nu sunt atât de atră­gă­toa­re sau prea par­fu­ma­te faţă de mul­te alte­le, totu­şi popo­rul nos­tru care folo­seş­te ramu­ri­le de sal­cie înflo­ri­tă în Dumi­ni­ca Stâl­pă­ri­lor a numit săr­bă­toa­rea, Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor sau sim­plu Flo­ri­i­le, aceas­ta pen­tru a expri­ma bucu­ria mare a săr­bă­to­rii pe oare o tră­ieş­te şi mai ales mesa­jul teo­lo­gic-bise­ri­cesc al săr­bă­to­rii: înno­irea, învi­e­rea pe care nu poa­te să o sim­bo­li­ze­ze şi expri­mă în chi­pul cel mai ple­nar decât floarea. 

Firea omu­lui pămân­tu­lui nos­tru stră­moşesc, firea flo­rei ţării noas­tre clo­co­teş­te în chip tai­nic şi izbu­c­neş­te în chip vădit de bucu­ria pri­mă­ve­rii, atât a celei a firii nera­ţio­na­le cât şi mai ales a firii raţio­na­le, a omu­lui, fiul cre­din­cios al Bise­ri­cii moşi­lor şi stră­moşi­lor noştri. 

În aceas­tă zi de Flo­rii numă­rul mare de cre­din­cioşi, şi în zile­le care urmea­ză, se înno­ieş­te şi se umple de nemăr­gi­ni­tă bucu­rie prin Sfân­ta Tai­nă a Spo­ve­da­niei şi apoi a Cumi­ne­că­tu­rii, pre­cum bucu­ria Întâm­pi­nă­rii Dom­nu­lui când a intrat în Ieru­sa­lim a fost pre­lun­gi­tă şi după intra­rea Sa în Sfân­ta Ceta­te, în Tem­plu, prin gla­sul copi­i­lor care stri­gau: “Osa­na”, aşa şi bucu­ria Flo­ri­i­lor, a Intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim este pre­lun­gi­tă deci în zile­le urmă­toa­re pri­mind pe Dom­nul Euha­ris­tie în tru­pu­ri­le şi sufle­te­le lor cură­ţi­te prin Sfân­ta Tai­nă a Spovedaniei. 

Dacă icoa­nă Intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim plas­ti­ci­zea­ză, înfă­ţi­şea­ză, în linii şi culori, fap­tul dum­ne­ze­iesc des­cris de cuvin­te­le Evan­ghe­li­ei, înti­pă­rind deci mai lim­pe­de chi­pul şi mesa­jul praz­ni­cu­lui, denu­mi­rea de Flo­rii vine să îmbo­gă­ţeas­că şi să sub­li­ni­e­ze înţe­le­sul adânc duhov­ni­cesc al fap­tu­lui dum­ne­ze­iesc şi la care facem păr­ta­şă şi firea lumii flo­ra­le, a flo­rei pămân­tu­lui nos­tru strămoşesc. 

Sun­tem sin­gu­rii care facem păr­ta­şă săr­bă­to­rii flo­ra sub chi­pul ei ple­nar: în sta­rea de înflo­ri­re. În toa­te Bise­ri­ci­le cre­ş­ti­ne săr­bă­toa­rea Intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim se numeş­te sim­plu Dumi­ni­ca Stâl­pă­ri­lor. Înţe­le­gem şi de aici mesa­jul icoa­nei, ace­la de a înfă­ţi­şa chi­pul lumii înno­ite; ori­ce săr­bă­toa­re împă­ră­teas­că – praz­nic împă­ră­tesc – este un fapt duhov­ni­cesc de înno­ire, de res­ta­u­ra­re, de întoar­ce­re a chi­pu­lui lumii la “fru­mu­seţea cea din­tâi”, prin harul lui Dum­ne­zeu adus de întru­pa­rea Sa.

Sta­rea noas­tră de înno­ire cu care vom fi îmbră­ca­ţi la învi­e­rea obş­teas­că este înfă­ţi­şa­tă de tex­tul litur­gic din Săp­tămâ­na Flo­ri­i­lor şi sub chi­pul înflo­ri­rii: “Că în locul aces­tor răni tru­peşti de acum, stri­gă sfinţii muce­nici, îmbră­că­min­te lumi­na­tă va înflori nouă la învi­e­re” (Sti­hi­ră, glas 5, de la Sti­hoav­na Utre­ni­ei de Joi din Săp­tămâ­na Flo­ri­i­lor), înflo­ri­rea fiind sta­rea ple­na­ră a fru­mu­seţii şi a bucu­ri­ei lumii. 

Ter­me­nul este foar­te des folo­sit de imno­gra­fii Bise­ri­cii, ter­men faţă de care popo­rul nos­tru a fost foar­te recep­tiv folosindu‑l, cum vedem, cu dreap­ta soco­tea­lă şi cu adânc simţ teo­lo­gic şi în denu­mi­rea praz­ni­cu­lui Intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim – Floriile. 

+ Pimen Suceveanul