De ce Sfânta Cruce marcheazã jumãtatea Postului Mare?

Din pute­rea Cru­cii, luăm pute­re pen­tru a con­ti­nua efor­tul nos­tru de cură­ţi­re şi pocă­inţă. Cru­cea ne dă pute­rea de a res­pin­ge, prin înfrâ­na­re, pati­mi­le tru­peşti, pen­tru a ajun­ge la Înviere.Din pute­rea Cru­cii, luăm pute­re pen­tru a con­ti­nua efor­tul nos­tru de cură­ţi­re şi pocă­inţă. Cru­cea ne dă pute­rea de a res­pin­ge, prin înfrâ­na­re, pati­mi­le tru­peşti, pen­tru a ajun­ge la Înviere.

După cum am văzut în Dumi­ni­ci­le ante­ri­oa­re, vir­tu­ţi­le la care chea­mă marii imno­grafi ai Tri­o­du­lui se con­cen­trea­ză, în esenţă, asu­pra pocă­inţei. Ele sunt instru­men­te­le, sau mai bine spus, daru­ri­le lui Dum­ne­zeu mani­fes­ta­te în via­ţa pămân­teas­că a lui Hris­tos, care îngă­du­ie celor ce s‑au înde­păr­tat de harul Bote­zu­lui, recă­zând în păcat, să fie res­ta­u­ra­ţi şi înno­iţi cu totul, după chi­pul lui Hristos.

Rela­ţia din­tre Cru­ce şi pocăinţă

Ast­fel, pocă­inţa, în Pos­tul Mare, este o con­ti­nuă răs­tig­ni­re duhov­ni­ceas­că, o neîn­ce­ta­tă Cru­ce şi Învi­e­re, într‑o legă­tu­ră nedes­pă­rţi­tă. Cru­cea ne des­chi­de dru­mul mân­tu­i­rii, şter­gând zapi­sul păca­te­lor noas­tre prin sufe­rinţă şi jert­fă, iar Învi­e­rea încu­nu­nea­ză acest drum glo­ri­os, izbă­vind lumea din stri­căciu­nea morţii, înno­ind făp­tu­ra şi dăruind via­ţă veş­ni­că nea­mu­lui ome­nesc:  “Lumi­na-tu-s-au toa­te cu Învi­e­rea Ta, Doam­ne, şi Rai­ul iară­şi s‑a des­chis; şi toa­tă zidi­rea lău­dân­du-Te, cân­ta­re Ţie tot­dea­u­na adu­ce” (Vecer­nia Dumi­ni­cii Sfin­tei Cruci).

Con­clu­zionând cele spu­se, am putea afir­ma că pocă­inţa lucra­tă în peri­oa­da Pos­tu­lui Mare este, de fapt, o lua­re a Cru­cii, a cărei pre­zenţă în Tri­od este per­ma­nen­tă. Legă­tu­ra inti­mă a Cru­cii cu Hris­tos face din ea “icoa­na icoa­ne­lor”, locul însu­şi al pre­zenţei lui Hris­tos în iubi­rea Sa mân­tu­i­toa­re. Vene­ra­rea Cru­cii în mij­lo­cul Pos­tu­lui Mare, de exem­plu, după ce în Dumi­ni­ca Orto­do­xi­ei s‑a amin­tit că ea nu este idol, ci închi­na­rea urcă la pro­to­tip, are o valoa­re con­si­de­ra­bi­lă. Vene­ra­rea ei trans­mi­te cre­din­cioşi­lor bucu­ria Cru­cii, adi­că efec­te­le mân­tu­i­toa­re ale Pati­mii. Cei ce o săru­tă cu evla­vie sunt încre­dinţa­ţi că pri­mesc Duhul Sfânt şi găsesc o ade­vă­ra­tă sfinţi­re în raze­le duhov­ni­ceşti pe care le ira­di­a­ză Crucea.

Pe de altă par­te, din pute­rea Cru­cii, luăm pute­re pen­tru a con­ti­nua efor­tul nos­tru de cură­ţi­re şi pocă­inţă. Cru­cea ne dă pute­rea de a res­pin­ge, prin înfrâ­na­re, pati­mi­le tru­peşti, pen­tru a ajun­ge la Învi­e­re. Ea ne hră­neş­te, sfinţeş­te şi întă­reş­te sufle­te­le şi tru­pu­ri­le. Nu numai în dumi­ni­ca a tre­ia, ci şi în tot Pos­tul Mare ea este pri­vi­tă drept câr­ma, gra­ţie căre­ia vom ajun­ge la lima­nul mân­tu­i­rii, “tăria pos­tu­lui, aju­tă­toa­re celor ce priveghează…apărătoare celor ce li se face război”.

Bucu­ria Crucii

Este de remar­cat fap­tul că tema Cru­cii, care pre­do­mi­nă cân­tă­ri­le bise­ri­ceşti ale aces­tei dumi­nici, este ex­primată, nu în teme­iul sufe­rinţei, ci al biru­inţei şi al bucu­ri­ei. Mai mult, teme­le muzi­ca­le ale cano­nului Dumi­ni­cii sunt scoa­se din slu­j­ba Sfin­te­lor Paşti: „Ziua învi­e­rii” şi întreg cano­nul este o para­fra­za­re a canonu­lui de Paşti. Sen­sul tutu­ror aces­to­ra este lim­pe­de: sun­tem la înju­mă­tă­ţi­rea Pos­tu­lui Mare. Pe de o par­te, efor­tul fi­zic şi spi­ri­tu­al, dacă a fost seri­os şi susţi­nut, înce­pe să se facă simţit şi să ape­se mai mult, iar obo­sea­la înce­pe să se mani­fes­te. Avem nevo­ie de aju­tor şi de îmbărbă­tare. Iar, pe de altă par­te, supor­tând aceas­tă obo­sea­lă şi urcând mun­te­le până la acest nivel, înce­pem să în­trezărim sfârşi­tul călă­to­ri­ei noas­tre şi lică­ri­ri­le mări­te ale Paştelui.

Pos­tul Mare înseam­nă pro­pria noas­tră răs­tignire, pro­pria noas­tră expe­rienţă, ori­cât de limi­ta­tă ar fi ea, a porun­cii lui Hris­tos, pe care o anu­nţă tex­tul Evan­ghe­li­ei din aceas­tă dumi­ni­că: „Ori­ci­ne voieş­te să vină după Mine să se lepe­de de Sine, să-şi ia cru­cea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Dar nu putem să ne luăm cru­cea şi să‑L urmăm pe Hris­tos dacă nu ne-am luat cru­cea Sa, ace­ea pe care a luat‑o pen­tru a ne mân­tui. Cru­cea Sa, şi nu a noas­tră, este cea care ne mân­tu­ieş­te. Cru­cea Sa, nu numai că dă un sens celor­lal­te cruci, dar le face eficiente.

Anti­ci­pa­re a Învierii

Aceas­tă dumi­ni­că este icoa­nă sau o anti­ci­pa­re a Săp­tămâ­nii Sfin­te­lor Patimi şi a Învi­e­rii Dom­nu­lui: „Tre­când a tre­ia săp­tămâ­nă a cin­sti­tu­lui post, Hris­to­a­se Cuvin­te, învred­ni­ceş­te-ne să vedem lem­nul Cru­cii celei făcă­toa­re de via­ţă şi cu cin­ste să ne închi­năm şi să cân­tăm după vred­ni­cie; să slă­vim stă­pâ­ni­rea Ta, să lău­dăm Pati­mi­le Tale, să ajun­gem în chip curat la slă­vi­ta şi sfân­ta Învi­e­re, la Paş­ti­le cele de tai­nă, prin care Adam iară­şi a intrat în rai” (Vecer­nia vine­rii din săp­tămâ­na a III‑a a Pos­tu­lui Mare).

În cen­trul Pos­tu­lui Mare, Cru­cea apa­re ca un pom al vieţii din mijlo­cul rai­u­lui; ea defi­neş­te şi carac­te­ri­zea­ză tot tim­pul celor 40 de zile, căci calea ce duce la Paş­te va fi de acum îna­in­te mar­ca­tă şi orga­ni­za­tă de sem­nul Crucii.

Întreg Pos­tul Mare este, aşa­dar, un timp rân­du­it în vede­rea răs­tig­ni­rii duhov­ni­ceşti şi ne îngă­du­ie să spu­nem că fie­ca­re din­tre vir­tu­ţi­le prac­ti­ca­te aici, ca pre­gă­ti­re în vede­rea cele­bră­rii Pati­mi­lor Dom­nu­lui, este de fapt o par­ti­ci­pa­re volun­ta­ră şi rea­lă, chiar dacă parţi­a­lă, la jert­fa de pe Cru­ce. Cru­cea este prin­ci­pi­ul nemij­lo­cit al vir­tu­ţi­lor şi invers, toa­te vir­tu­ţi­le sunt dire­cţio­na­te spre par­ti­ci­pa­rea mis­ti­că a celui ce le prac­ti­că, la Pati­ma lui Hristos.

Sur­sa: http://www.doxologia.ro