Duminica a 3 – a din Post a Sfintei Cruci

Din Înțe­lep­ciu­nea Sfân­tu­lui Ioan Scăraru

‐ Des­pre iubi­rea de Dumnezeu

Iubi­rea este, după cali­ta­tea ei, ase­mă­na­re cu Dum­ne­zeu pe cât e cu putinţă muri­to­ri­lor; după lucra­rea ei, e o beţie a sufle­tu­lui; după efec­tul ei, este izvor de cre­dinţă, abis al înde­lun­gii răb­dări, ocean al sme­re­ni­ei.
De aceas­tă beţie duhov­ni­ceas­ca au fost beţi apos­to­lii şi mar­ti­rii, cei din­tâi stră­bă­tând toa­tă lumea întru oste­ne­a­lă şi osâr­die, cei­la­lţi văr­sân­du-şi sân­ge­le ca pe o apă din mădu­la­re­le tăi­a­te şi sufe­rind chi­nu­ri­le cele mai
mari fără să slă­beas­ca cu sufle­tul.
“Dum­ne­zeu este iubi­re” iar ace­la care încear­că să‑L defi­neas­că este un orb care încear­că să măsoa­re nisi­pul de pe fun­dul mării.

- Des­pre iubi­rea de aproapele

Cel ce iubeş­te pe Dom­nul a iubit mai-nain­te pe aproa­pe­le său.
Dra­gos­tea este lepă­da­rea ori­ca­rui gând potri­v­nic faţă de aproa­pe­le nos­tru. Cel care spu­ne ca Îl iubeş­te pe Dom­nul, dar în ace­la­şi timp ură­ş­te pe fra­te­le său, este ase­me­nea celui care-şi închi­pu­ie în somn că aleargă.

Des­pre Sfân­ta Cruce

Extras din: Ne vor­beş­te Părin­te­le Cle­o­pa – vol. 1–10

Edi­tu­ra Epi­sco­pi­ei Româ­nu­lui 1995–2000

Cuvân­tul Cru­cii pen­tru cei ce pier este nebu­nie; iar pen­tru noi, cei ce ne mân­tu­im, este pute­rea lui Dumnezeu.

De câte ori auzi­ţi cuvân­tul ” Cru­ce “, să nu înţe­le­geţi ca sec­ta­rii cei nebuni, ca bap­ti­ş­tii, adven­ti­ş­tii,
evan­ghe­li­ş­tii, pen­ti­cos­ta­lii, naza­ri­ne­nii, pocă­i­ţii, sece­ră­to­rii, tudo­ri­ş­tii, mar­to­rii lui Ieho­va şi toţi cei­la­lţi sec­tari, care bân­tu­ie lumea; guri­le sec­ta­re cele huli­toa­re, care au umplut lumea şi care vată­mă ţărî­na lui Dum­ne­zeu-Cuvân­tul. Să nu gân­di­ţi des­pre Sfân­ta Cru­ce ca ei, ci aşa să înţe­le­geţi şi să ţineţi min­te că, cuvân­tul ” Cru­ce ” are îndo­ită pute­re şi tai­nă. Îndo­ită este Cru­cea, îndo­ite sunt
înţe­le­su­ri­le Cru­cii. Să înţe­le­geţi des­pre Sfăn­ta Cru­ce nu aşa ca cei scu­rţi la min­te şi neînţe­le­pţi, care nu vor să se închi­ne mân­tu­i­toa­rei Cruci a lui Hris­tos, cum zice Sfân­tul Apos­tol Pavel. Lasă‑i să huleas­că pen­tru ca i‑a întu­ne­cat sata­na, le‑a pus pece­tea pe frun­te mai intai, adi­că unde stă cre­ie­rul mare, ca să nu cre­a­dă. Le‑a pus pece­tea pe mâna dreap­tă, ca să nu o ridi­ce la frun­te şi să facă sem­nul cel mân­tu­i­tor al pre­a­cin­sti­tei şi de via­ţă făcă­toa­rei Cruci a lui Hris­tos. Deci să şti­ţi că îndo­it este omul, îndo­ită este şi Sfân­ta Cru­ce. Nu vezi la om un ipos­tas în două firi ? O par­te se vede, adi­că tru­pul, una nu se vede, adi­că sufle­tul, pen­tru că este de natu­ră nevă­zu­tă. Aşa şi Cru­cea să o înţelegem.
Una este Cru­cea mate­ria­lă, văzu­tă, şi alta cea tai­ni­că, mis­ti­că şi nevă­zu­tă, pe care o pur­tăm în ini­ma noas­tră. În Sfân­ta Evan­ghe­lie auzim zicând aşa : Şi stă­tea lân­gă cru­cea Lui mama Lui, Maria lui Cle­o­pa şi Maria Magdalena.
Auzi ? Stă­teau lân­gă cru­cea Lui. Deci, înţe­le­ge că a sta lân­ga cru­cea Lui, nu înseam­nă a sta lân­gă cru­cea spi­ri­tu­a­lă, ci lân­gă una mate­ria­lă. Cru­cea de lemn a lui Hris­tos, lân­gă care stă­tea Mai­ca Dom­nu­lui, Maria lui Cle­o­pa şi Maria Magda­le­na. Când veţi auzi:Pogoa­ră-Te de pe Cru­ce,se înţe­le­ge Cru­cea lui Hris­tos cea de lemn pe care era răstignit. 

Şi când veţi auzi că s‑au dus evre­ii la Pilat si l‑au rugat : ” Ne rugam ţie, zdro­beş­te flu­ie­re­le picioa­re­lor celor răs­tig­ni­ţi, ca să‑i dăm jos de pe cru­ce, să nu‑i apu­ce ziua sâm­be­tei “, că mare era ziua sâm­be­tei ace­le­ia la iudei. Şi aici înţe­le­gem tot cru­cea cea de lemn, nu cea spi­ri­tu­a­lă. Iar când veţi auzi în Sfân­ta Evan­ghe­lie pe Hris­tos, zicând : Cel ce nu-şi ia Cru­cea şi nu-Mi urmea­ză Mie, nu este vred­nic de Mine, să nu înţe­le­geţi cru­cea cea de lemn, ci cru­cea spi­ri­tu­a­lă, nevă­zu­tă. Deci, băga­ţi de sea­mă, că Hris­tos îndo­ită cru­ce a pur­tat. Una în suflet : sufe­rinţa, răb­da­rea, ustu­ri­mea, dure­rea, ruşi­nea, scui­pă­ri­le, mâh­ni­ri­le şi întris­ta­rea; şi toa­te câte le ducea în suflet for­mau cru­cea cea spi­ri­tu­a­lă a Dom­nu­lui Dum­ne­ze­u­lui şi Mân­tu­i­to­ru­lui nos­tru Iisus Hris­tos. Iar a doua cru­ce, cea de lemn, a purtat‑o pe ume­rii Săi şi S‑a răs­tig­nit de bună­vo­ie pe ea, pen­tru mân­tu­i­rea lumii. Şi Sfân­tul Apos­tol Pavel a pur­tat două cruci : Mie să nu-mi fie a mă lău­da, decât în Cru­cea Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos. Dar el a dus şi cea­lal­tă cru­ce, cum sin­gur spu­ne : În bătăi, în sufe­rinţe, în pos­turi, în fri­guri, în pri­mej­dii de la nea­muri, în pri­mej­dii pe mare, în pri­mej­dii pe uscat, în pri­mej­dii de la nea­mul meu, în pri­mej­dii de la fra­ţii cei mincinoşi.
Deci să şti­ţi, când vă ata­că sec­ta­rii pen­tru Sfân­ta Cru­ce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai cru­cea sufe­rinţe­lor, nu şi pe cea mate­ria­lă. Noi o luăm şi pe cea din­tâi, că aşa a dus‑o Hris­tos. El a dus o cru­ce de lemn în spa­te şi o cru­ce a sufe­rinţe­lor în sufle­tul Său, până la moar­te şi moar­te pe cruce.
Cru­cea, este biru­inţă, Cru­cea este stea­gul lui Hris­tos, Cru­cea este arma cu care Hris­tos a biru­it pute­ri­le iadu­lui şi ale morţii. Deci vai şi amar şi
bles­te­mat şi de trei ori bles­te­mat este ace­la care nu se închi­nă cin­sti­tei şi
de via­ţă făcă­toa­rei Cruci a lui Hris­tos ! Îndo­it este omul, şi îndo­ită cru­ce tre­bu­ie să poar­te, cum ară­ta Sfân­tul Efrem Sirul şi Sfân­tul Chi­ril al Ieru­sa­li­mu­lui, care zice : ” O, cre­ş­ti­ne, nici un lucru să nu faci, până nu faci sem­nul Sfin­tei Cruci, când pleci în călă­to­rie, când începi lucrul, când te duci să înveţi car­te, când eşti sin­gur şi când eşti cu mai mulţi; pece­tlu­ieş­te-ţi cu Sfân­ta Cru­ce frun­tea ta, tru­pul tău, piep­tul tău, ini­ma ta, buze­le tale, ochii tăi, ure­chi­le tale şi toa­te ale tale să fie pece­tlu­i­te cu sem­nul biru­inţei lui Hris­tos asu­pra iadu­lui. Şi nu te vei mai teme atunci de far­me­ce sau des­cân­te­ce sau de vrăji. Că ace­lea se topesc de pute­rea Cru­cii, ca cea­ra de la faţa focu­lui şi ca pra­ful în faţa vântului.
Aşa­dar, ne-am adus amin­te mai întâi de sim­bo­lu­ri­le cru­cii, apoi de îndo­ita cru­ce – cea mate­ria­lă şi cea spirituală.

                                                          
Pre­di­că de Pre­ot Ioan Ioanicescu:

Pe calea urcu­şu­lui duhov­ni­cesc al Sfân­tu­lui şi Mare­lui Post al Paş­te­lui, Bise­ri­ca noas­tră a rân­du­it în fie­ca­re dumi­ni­că câte un popas întă­ri­tor, care să ne reîm­pros­pă­te­ze pute­ri­le, până ce vom ajun­ge la Sfân­ta Învi­e­re a Dom­nu­lui, prin amin­ti­rea unor momen­te sau eve­ni­men­te din isto­ria mân­tu­i­rii nea­mu­lui ome­nesc. Aşa se face că Dumi­ni­ca a 3- a din Pos­tul Mare este des­ti­na­tă cin­sti­rii Sfin­tei Cruci, alta­rul de jert­fă al cre­ş­ti­nă­tă­ţii şi sim­bo­lul mân­tu­i­rii nea­mu­lui ome­nesc în Iisus Hristos. 

      În acest con­text, ne stau la ini­mă ros­ti­ri­le Mân­tu­i­to­ru­lui din peri­co­pa evan­ghe­li­că din aceas­tă zi: „Ori­ci­ne voieş­te să vină după Mine, să se lepe­de de sine, să-şi ia cru­cea şi să-mi urmeze Mie!”. Ros­tiri care, par­că, ne sunt adre­sa­te şi nouă astăzi şi vor fi adre­sa­te tutu­ror, până la sfârşi­tul nea­mu­ri­lor. Fie-mi îngă­du­it a ana­li­za pe rând aces­te patru sen­tinţe, la nive­lul şi che­mă­ri­le vea­cu­lui în care trăim.

       „De voieş­te cine­va să vină după Mine…” Ce‑a vrut să spu­nă prin aceas­ta Mân­tu­i­to­rul? A vrut să spu­nă că „a mer­ge după El”, adi­că a‑I urma învă­ţă­tu­ri­le şi porun­ci­le, e la voia noas­tră. Adi­că e la voia noas­tră să ne ducem la întâl­ni­re cu El (în Bise­ri­ca Lui), sau să ne vedem de tre­bu­ri­le noas­tre. Sun­tem liberi. E mare­le pri­vi­le­giu care ne‑a fost dat încă de la cre­a­ţie. E marea tai­nă a lumii oame­ni­lor. E de la sine înţe­les însă că „liber­ta­tea” pe care a dat‑o Dum­ne­zeu oame­ni­lor, nu e o liber­ta­te fără ter­meni de ale­ge­re, fără ară­ta­rea căi­lor care stau în faţa apti­tu­di­ni­lor noas­tre. Dum­ne­zeu le‑a ară­tat oame­ni­lor calea spre Sine şi le‑a des­co­pe­rit cum se mer­ge pe ea şi unde se ajun­ge. Pe aceas­tă liber­ta­te şi‑a clă­dit El sis­te­mul cre­a­ţi­ei, lăsând la libe­ra ale­ge­re a oame­ni­lor asu­ma­rea răs­pun­de­rii de a fi cu El, sau nu. Aşa­dar, prin expre­sia „de voieş­te cine­va,” înţe­le­gem că Dum­ne­zeu ne dă liber­ta­tea de a‑L urma sau nu!

      Al doi­lea pas al che­mă­rii este: „să se lepe­de de sine.” Aşa­dar „dacă voieş­te cine­va să vină după Mine, să se lepe­de de sine.” Ce vrea să însem­ne aceas­tă sin­tag­mă? Ce este lepă­da­rea de sine? Înseam­nă oare aceas­ta să ne lepă­dăm de iden­ti­ta­tea noas­tră, de „eul” nos­tru? De „sine­le” care ne deo­se­beş­te de alţii? Să ne negăm voinţa, dorinţe­le, ide­a­lu­ri­le? Să ne lepă­dăm de apar­te­nenţa noas­tră la o naţiu­ne, la o fami­lie? Nicidecum. 

Lepă­da­rea de sine înseam­nă, în lim­baj scrip­tu­ris­tic, a ne lepă­da de „ego”, de ego­ism, de acel „eu” din care se naş­te mân­dria, orgo­li­ul, sla­va deşar­tă. Zicem noi câteo­da­tă: „cuta­re e plin de sine,” în sen­sul că acel ins este ca un vas plin cu apa lui, în care nu mai înca­pe nicio pică­tu­ră din apa alt­cui­va. E plin de el însu­şi şi de păre­ri­le lui des­pre sine.

Al tre­i­lea coman­dament al che­mă­rii Mân­tu­i­to­ru­lui din Evan­ghe­lia des­pre care facem vor­bi­re, care îndrep­tă­ţeş­te citi­rea ei în Dumi­ni­ca Cru­cii este: „Să-şi ia cru­cea sa.” Adi­că „de voieş­te cine­va să vină după Mine, să se lepe­de de sine, să-şi ia cru­cea şi să-mi urmeze Mie!”  Ce înseam­nă oare să-şi ia omul cru­cea sa? Fără îndo­ia­lă că nu înseam­nă să-şi ia o cru­ce, s‑o poar­te pe umăr şi să umble cu ea prin oraş sau prin sat. Doam­ne fereş­te! Cel din­tâi înţe­les pe care îl are în vede­re Mân­tu­i­to­rul când zice: ”să-şi ia cru­cea sa” e un îndemn ca fie­ca­re să-şi asu­me des­ti­nul său pămân­tesc. Cru­cea are înţe­les de des­tin per­so­nal, nu în sen­sul de des­tin pre­des­ti­nat, ci în ace­la care e în limi­te­le a ceea ce nu a depins de noi. Rezul­tă de aici că noi tre­bu­ie să ne lup­tăm cu des­ti­nul nos­tru cât putem. Dacă sun­tem bol­navi, să ne lup­tăm să ne facem sănă­toşi, dacă sun­tem nee­du­ca­ţi, să ne lup­tăm să căpă­tăm edu­ca­ţie, dacă sun­tem neş­ti­u­tori, să lup­tăm să căpă­tăm şti­inţă ş.a. Aşa­dar, să ne luăm cru­cea şi s‑o pur­tăm şti­ind că Dum­ne­zeu, în înţe­lep­ciu­nea Lui, a şti­ut ce face atunci când ne‑a dat‑o.

Un alt înţe­les al cru­cii este şi ace­la de „sufe­rinţă” în chip expres. Adi­că, să-şi accep­te omul sufe­rinţa pe care i‑a dat‑o Dum­ne­zeu, şi de care nu poa­te scă­pa prin nici unul din­tre mij­loa­ce­le ome­neşti posi­bi­le. Să şi‑o ia atunci aşa cum i‑a dat‑o Dum­ne­zeu, fără a ajun­ge la dis­pe­ra­re, fără să câr­teas­că împo­tri­va cui­va. Aceas­ta înseam­nă o asu­ma­re a cru­cii, adi­că a întâm­plă­ri­lor vieţii aşa cum ţi-au fost ele date.

Şi, în sfârşit, cel de-al tre­i­lea sens se refe­ră la sim­bo­lul cru­cii în sine, dedus din for­ma geo­me­tri­că a cru­cii: o ver­ti­ca­lă şi o ori­zon­ta­lă. Ver­ti­ca­la ne adu­ce amin­te că venim din cer şi vom mer­ge în cer, iar ori­zon­ta­la ne adu­ce amin­te că sun­tem fra­ţi întra­o­lal­tă şi că sun­tem sor­ti­ţi a trăi în comu­niu­ne unii cu alţii.

      Ulti­mul popas din che­ma­rea Mân­tu­i­to­ru­lui din Evan­ghe­lia aces­tei dumi­nici este: „…şi să-mi urmeze Mie!” Adi­că: cel ce voieş­te să vină după mine, să se lepe­de de sine, să-şi ia cru­cea sa „şi să-mi urmeze Mie.” Cum adi­că să‑i urmăm Lui?- ar putea să se între­be unii sau alţii. Că El nu mai este acum prin­tre noi. Nu mai este bio­lo­gic vor­bind, dar este pre­zent per­ma­nent în Bise­ri­ca Lui, în Sfin­te­le Tai­ne, este pre­zent în lucra­rea ierar­hi­ei pe care El a instituit‑o. Este pre­zent în fie­ca­re Sfân­tă Litur­ghie, este pre­zent în noi, pen­tru că ne-am bote­zat în nume­le Lui şi ne-am împăr­tă­şit cu Tru­pul şi Sân­ge­le Lui.

      Aşa­dar, astăzi, în Dumi­ni­ca Cru­cii, tre­bu­ie să reţi­nem că urma­rea lui Hris­tos e posi­bi­lă din ori­ce sta­re şi din ori­ce loc ne-am afla. El e în noi. Dru­mul spre El e spre inte­ri­o­rul nos­tru. Spre noi înşi­ne. Întâl­ni­rea cu El e aco­lo, în ini­ma noas­tră. Şi de aco­lo stră­lu­ceş­te prin noi în afa­ră. Urma­rea Lui nu e spre în afa­ră, ci spre înlă­un­tru. Tot aco­lo îl cau­tă şi cei ce merg la bise­ri­că, şi cei ce merg la mânăs­ti­re. Pe aces­te dru­muri e mai uşor de întâl­nit, căci facem dru­mul împre­u­nă cu El, pre­cum Luca şi Cle­o­pa spre Ema­us. Amin!