Cântãrile minunate din Denia Vinerii celei Mari
Sinaxarul zilei ne arată că în Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi Înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le‑a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu.
Slujbele din această zi cuprind: Denia de Joi seara (în timpul căreia se citesc „cele douăsprezece Evanghelii” care vorbesc de Pătimirile Domnului), Ceasurile împărăteşti (de vineri dimineaţa), Vecernia (în timpul căreia se face şi „Punerea în mormânt” sau scoaterea Epitafului în mijlocul bisericii, spre închinare) şi Pavecerniţa.
Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutăţile păcatului lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora Iisus le‑a făcut mult bine. Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii.
Pe de altă parte, slujbele din Sfânta şi Marea Vineri inspirate din Sfintele Evanghelii, pe care imnografii le tâlcuiesc în stare de rugăciune şi doxologie, arată indelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferintele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni. Patimile sau Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi infricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este „Sfântul lui Israel”, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel despre Care ingerul Gavriil i‑a spus fecioarei Maria: „Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35) ; mântuitoare, deoarece, îndurând aceste Pătimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împlinitor al voinţei lui Dumnezeu, „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).
Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în ziua a şasea, când a fost făcut omul, Adam şi‑a întins mâinile neascultării spre pomul oprit şi s‑a despărţit de Dumnezeu. Acum lisus, Adam Cel Nou, Şi‑a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământului”, în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecând pe om de neascultare şi mântuindu‑l de despărţirea lui de Dumnezeu-Izvorul vieţii. A fost răstignit în afara cetăţii, intr‑o grădină, pentru că şi Adam cel vechi a călcat porunca înfrânării sau postului în grădina Raiului. În acest înţeles, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată scopul pătimirii Domnului Iisus Hristos: „Acesta a fost scopul Domnului, ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el”.
Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, in semn de doliu, iar pământul se cutremurã, în semn de înfiricoşãtoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oameni, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, sunt pătimite, tot aşa Pătimirile pe Cruce sunt minunate, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, vorbind despre Sfintele Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zice: „În timpul Patimii (Domnul Iisus) a fost slăvit pentru că a purtat cununa răbdării. Nu şi‑a dat viaţa in chip silit, nici n‑a fost omorât prin constrângere, ci de bunavoie. Ascultă ce spune: “Am puterea să-Mi dau sufletul meu şi iaraşi am puterea să‑l iau” (Ioan 10, 18). (…) Nu S‑a ruşinat de Cruce, pentru că mântuia lumea. Cel Care a suferit nu era ca toţi oamenii, ci Dumnezeu intrupat, Care S‑a nevoit in lupta răbdării (…). Prin urmare, El, Care era Dumnezeu, a íngăduit să sufere El mai întâi acestea de la oameni, pentru ca apoi noi, oamenii, să nu ne ruşinăm când suferim de la semeni pentru El unele ca acestea”.
Meditaţia duhovnicească a imnografilor asupra textelor din Sfânta Scriptură şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii privind taina Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos a rodit frumoasele cântări care împodobesc slujbele Triodului în Sfânta şi Marea Vineri. Iată câteva cântări care ne îndeamnă la ru găciune smerită, pocăinţă fierbinte şi iubire sfântă pentru Hristos-Domnul care pătimeşte pentru mântuirea noastră. Trădarea lui Iisus de către Iuda este prilej de mirare şi multe întrebări:
“Ce pricină te‑a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului? Au doară te‑a despărţit din ceata Apostolilor? Au doară te‑a lipsit de harul tămăduirilor? Au doară cinând împreună cu ceilalţi, pe tine te‑a gonit (alungat) de la masă? Au doară picioarele celorlalţi le‑a spălat, iar ale tale nu le‑a băgat în seamă? O, de cât bine te-ai făcut uitător! Iată gândul tău cel nemulţumitor se vădeşte, iar îndelungă-răbdarea cea neasemănată şi mare mila Mântuitorului se propovăduieşte”.
Tăgăduirea lui Iisus de către Petru şi nici pocăinţa lui nu sunt trecute cu vederea:
„De trei ori tăgăduindu-Te, Petru, îndată a cunoscut ceea ce s‑a zis lui; dar ţi‑a adus Ţie lacrimi de pocăinţă. Doamne, fii milostiv şi mă mântuieşte pe mine!”.
Pocăinţa şi credinţa tâlharului pe cruce sunt cântate în aceste cuvinte:
“Puţin glas a slobozit tâlharul pe cruce şi mare credinţă a aflat. Într‑o clipeală s‑a mântuit, şi întâi el deschizând uşile raiului, a intrat. Cel ce ai primit pocăinţa aceluia, Doamne, slavă Ţie”. Sau:
„Prin lemn a fost izgonit Adam din rai, iar prin lemnul Crucii tâlharului în rai s‑a sălăşluit. Că acela gustând, a călcat porunca Făcătorului; iar acesta împreună răstignindu-se, a mărturisit Dumnezeu pe Cel ce Se tăinuia. Pomeneşte-ne şi pe noi, Mântuitorule, întru împărăţia Ta”.
O altă cântare arată o legătură duhovnicească între cutremurul întregii făpturi şi mărturisirea tâlharului în timpul Sfintelor Paümi pe Cruce ale Mântuitorului Hristos:
“Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura văzându-Te s‑a cutremurat, temeliile pământului s‑au clătinat de frica puterii Tale, luminătorii s‑au ascuns, şi catapeteasma Templului s‑a rupt; munţii s‑au cutremurat şi pietrele s‑au despicat, şi tâlharul cel credincios grăieşte cu noi, Mântuitorule: Pomeneşte-ne intru Impărăţia Ta”.
Taina Sfintelor Patimi ale lui Hristos ca taină a iubirii Sale jertfehiice şi mântuitoare este preaslăvită în cântări pline de înţelesuri duhovniceşti adânci:
“Ca o oaie spre injunghiere Te-ai adus, Hristoase Împărate, şi ca un miel fără răutate Te-ai pironit de (către) bărbaţii cei fără de lege, pentru păcatele noastre, Iubitorule de oameni”.
În alte cântări ale slujbelor din Sfânta şi Marea Vineri se arată uimirea celor ce văd iubirea smerită şi îndelung-răbdătoare a Mântuitorului Care devine neputincios, deşi El este atotputernic. Hristos pătimeşte pentru noi din iubire sfântă, ca pe noi să ne mântuiască de patimi:
„Fiecare mădular al Sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini, faţa, scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţa. Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi de patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de noi, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi” .
Toată făptura văzută a pătimit impreună cu Hristos, pentru că suferinţele lui Hristos ca Om au fost împropriate sau asumate de Persoana lui dumnezeiască, din iubire infinită şi negrăită pentru lume (cf. Ioan 3, 16):
“Toată făptura s‑a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit. Soarele s‑a intunecat şi temeliile pământului s‑au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate, Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamne, slavă Ţie”.
Iubirea sfântă, mântuitoare şi milostivă a lui Hristos Domnul, Făcătorul lumii, înspăímântă şi minunează nu numai făptura văzută, ci şi puterile îngereşti cele nevăzute:
„Mai înainte de cinstita răstignire, ostaşii batjocorindu-Te, Doamne, oştile cele înţelegătoare (îngerii) s‑au spăimântat. Că Te-ai încununat cu cunună de batjocură, Cel ce ai înfrumuseţat pământul cu flori şi cu haină de ocară Te~ai îmbrăcat, Cel ce imbraci cerul cu nori. Căci cu o rânduială ca aceasta s~a cunoscut milostivirea Ta, Hristos, şi marea milă, slavă Ţie”.
Multe din aceste lumini duhovniceşti vor fi prezente şi în cântările Prohodului Domnului, care se cântă la Denia de Vineri seara, ca Utrenie pentru Sfânta şi Marea Sâmbătă. În Sfânta şi Marea Vineri, la Denia de Joi seara, după citirea Evangheliei a V‑a, când se cântă antifonul al 15~lea, „Astăzi a fost atârnat pe lemn Cel ce a atârnat pământul pe ape …”, Sfânta Cruce din Altar, din faţa Sfintei Mese, este scoasă din procesiune şi este aşezată în mijlocul bisericii pentru închinare.
Înţelesurile duhovniceşti ale Sfintei Cruci sunt multe şi adânci, dar aici trebuie amintită legătura dintre Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi şi Taina Crucii din Sfânta şi Marea Vineri. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că după moartea pe Cruce a Domnului Hristos, ca să vadă dacă Iisus mai trăieşte sau nu, „unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34). Această mărturie a ucenicului iubit, care se afla lângă Crucea lui Iisus în acel moment, a fost integrată de Biserica Ortodoxă în Rânduiala Proscomidiei, ca pregătire a Sfintei Euharistii, iar în vechile icoane ortodoxe ale Răstignirii Domnului sângele care curge din coasta străpunsă a lui Hristos este luat de un înger într-un vas în formă de potir, arătându-se astfel legătura între jertfa lui Hristos Cel răstignit şi mort pe Cruce şi jertfa euharistică din Biserică, iar Maica Domnului, icoană a Bisericii, stă lângă Crucea lui Iisus, în dreapta Sa, chiar aproape de coasta străpunsă din care iese sânge şi apă, semne şi lumini sfinte ale tainei Bisericii, în care se săvârşeşte Botezul ca participare la moartea şi Învierea lui Hristos şi ca poartă spre Sfânta Euharistie, spre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul, cel ce este cel mai apropiat de Hristos la Cina cea de Taină este şi cel mai aproape de El lângă Cruce, fiind şi primul care a ajuns la mormântul lui Iisus în dimineaţa Învierii Sale. De aceea, şi hirotonia slujitorilor Sfântului Altar (episcop, preot şi diacon) are loc pe colţul drept al Sfintei Mese, unde la sfintirea bisericii se fixează icoana pe pânză a Sfântului Evanghelist Ioan, ucenicul iubit, martorul cel mai fidel al legăturii dintre Cina cea de Taină, jertfa Crucii şi lumina Învierii lui Hristos. Acolo, pe icoana pe pânză a Sfântului Evanghelist Ioan, cel ce devine ucenic şi slujitor al lui Hristos pune capul peste mâinile unite în rugăciune, aşa cum la Cina cea de Taină Ioan, ucenicul iubit, a pus capul pe pieptul Mântuitorului.
Deşi mort pe cruce, prin despărţirea sufletului de el, când Iisus a zis ‚Părinte, în mâinile Tale, îmi dau duhul Meu” (Luca 23, 46), trupul lui Hristos Cel Răstignit „a rămas totuşi de viaţă-făcător întrucât dumnezeirea nu s‑a despărţit de El, spune Sfântul Simion al Tesalonicului. Prin urmare, deşi mort pe Cruce şi apoi pus în mormânt, trupul îndumnezeit al lui Hristos rămâne făcător de viaţă. De aceea, şi Crucea Sa este numită, în cultul nostru, „făcătoare de viaţă”, iar mormântul Lui este numit „izvorul Învierii noastre”.
Tâlcuind cuvintele lui Iisus, rostite pe Cruce înainte de a muri: „Părinte, in mâinile Tale îmi dau duhul Meu”, Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Aceste cuvinte au pus un inceput şi o temelie a nădejdii noastre celei bune. Căci socotesc că trebuie admis in modul cel mai cuvenit că sufletele sfinţilor, când pleacă, se predau, prin bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, in mâinile unui Tată Preaiubitor, şi nu intră in morminte, aşteptând pământul aruncat peste ele, cum au gândit unii, şi nici nu sunt duse ca şi cele ale păcătoşilor in locul chinurilor nemăsurate, adică in iad, ci trec mai degrabă în mâinile Tatălui tuturor, pe calea cea nouă pe care ne‑a deschis‑o Mântuitorul nostru Hristos”.
Părintele Stăniloae explică legătura dintre taina morţii jertfelnice a lui Hristos, motivată de iubirea Sa faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi taina Sfintei Euharistii prin care El ne împărtăşeşte nouă această iubire jertfelnică: „lntrucât El (Hristos) a primit moartea ca act ultim al supunerii voii Sale omeneşti lui Dumnezeu-Tatăl, nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spuneam că El e în veci in starea de jertfă in faţa Tatălui. Iar puterea acestei stări ne‑o comunică şi nouă, unindu-Se cu noi în dumnezeiasca Euharistie, pentru ca murind cu noi şi in momentul morţii noastre, să nu ne fie moartea spre moarte, ci trecere la viaţă, spre identificare deplină a voii noastre cu voia Tatălui, cum a fost şi moartea Lui”.
În Sfânta şi Marea Vineri se posteşte total, încât nici chiar Sfânta Liturghie nu se săvârşeşte. Iar motivaţia este aceasta: „Aşa am luat din sfintele porunci ale Sfinţilor Apostoli, să nu mâncăm in Vinerea Mare; că şi cuvântul Domnului către farisei zice: „Dacă se va lua mirele de la dânşii, atunci vor posti in acele zile» (Matei 9, 14–15; Marcu 2, 19–20; Luca 5, 34–35). Post desăvârşit, întrucât atunci când Hristos, Mirele Bisericii, Se jertfeşte pe Cruce, Biserica, Mireasa Sa, se pune şi ea in stare de jertfă sau dăruire de sine prin rugăciune smerită şi postire desăvârşită, pentru că „pătimind impreună cu El, impreună să ne şi preaslăvim” (cf. Romani 8, 17; 2 Corinteni 4, 11 ; Filipeni 3, 10- 11 ; Apocalipsa 1, 9).
Din slujbele din Sfânta şi Marea Vineri la care participăm învăţăm să ne deschidem sufletul pentru ca Hristos Domnul Cel Răstignit, cu prezenţa Sa nevăzută, dar reală, să ne dăruiască şi nouă putere duhovnicească de a birui răutatea cu bunătatea şi păcatul cu sfinţenia. Cei ce au postit, cei ce şi-au plâns păcatele, cei ce s‑au spovedit, cei ce au făcut milostenie, cei ce au iertat pe alţii, au biruit încetul cu încetul ispitele lăcomiei, ale mândriei şi ale răutăţii. Iar cei ce, trecând prin necazuri şi prin încercări, nu-şi schimbă şi nu-şi împuţinează credinţa şi nici dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aceia pot birui ispitele suferinţei şi se unesc cu Hristos. Foarte adesea oamenii trec prin necazuri, prin suferinţe, iar dacă această trecere a lor prin suferinţă ii apropie mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi prin induhovnicirea vieţii lor, atunci au inceput să simtă puterea Crucii şi puterea Învierii in viaţa lor.
Să rugăm pe Hristos-Domnul să ne dăruiască puterea aceasta duhovnicească a iubirii îndelung-răbdătoare, a dragostei duhovniceşti curate nu numai când ne merge bine, ci şi când trecem prin încercări şi prin necazuri, pentru a simţi bucuria iubirii lui Hristos Cel Răstignit şi Inviat pentru noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire.
(Foame şi sete după Dumnezeu – PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).
Lasã un Rãspuns: