De ce s – a speriat Hristos?

“Zile­le tre­cu­te, în timp ce beam un ceai, veri­şoa­ra mea, feme­ie în toa­tă firea, a înce­put a plîn­ge, zicînd că vrea să-mi pună o între­ba­re pe care nu a mai pus‑o nimă­nui. În sfîr­sit, după ce s‑a scu­zat de mul­te ori: „că este o hulă”, „că îi este ruşi­ne că are ast­fel de gîn­duri” şi‑a luat ini­ma în dinţi şi a vor­bit. „De ce – zice ea plîn­gînd -, Iisus s‑a spe­ri­at în grădină?
El era de la Dum­ne­zeu, El ştia toa­te – ştia că va muri, că va învia, ştia că prin jert­fa Lui El va adu­ce atî­ta bine ome­ni­rii! De ce, dar, s‑a temut? Ori­ce om, dacă ar şti dina­in­te că el va învia, ar accep­ta cu bucu­rie să moa­ră pen­tru seme­nii săi. De ce toc­mai El s‑a temut?”

Nu ştiu în ce măsu­ră cre­ş­ti­nii de azi sînt obse­da­ţi de moar­tea lui Hris­tos, dar mie mi se pare că moar­tea Lui stîr­neş­te mai mul­te neîn­te­le­geri decît învi­e­rea. Dacă toa­te deno­mi­na­ţiu­ni­le cre­ş­ti­ne, inclu­siv sec­te­le, sînt de acord în ceea ce pri­veş­te învi­e­rea Lui, în ceea ce pri­veş­te moar­tea mulţi se con­tra­zic. De exem­plu, ieho­vis­tii au hota­rît că, de vre­me ce Iisus s‑a spe­ri­at în gră­di­na şi a murit pe cru­ce, înseam­na că El nu este Dum­ne­zeu. Mono­fi­zi­ţii au căzut în extre­ma cea­lal­tă, zicînd că, de vre­me ce Iisus este Dum­ne­zeu, înseam­na că El nu a murit, căci Dum­ne­zeu nu moare.

Ade­vă­rul este că Iisus a murit în firea Sa ome­neas­că, ramî­nînd nestră­mu­tat în firea Sa dum­ne­ze­ias­că. Dar ce este cu spai­ma lui Iisus din gră­di­nă? Măr­tu­ri­sesc că şi eu am avut ace­lea­şi fra­mîn­tari ca şi veri­şoa­ra mea. „Ce mare lucru a făcut Hris­tos? Ştia dina­in­te că va învia, era Dum­ne­zeu, iar noi petre­cem în iadul incer­ti­tu­di­nii pîna la sfîr­si­tul zile­lor noas­tre”. Gîn­deam că dacă aş avea cer­ti­tu­di­nea învi­e­rii mele, astăzi aş muri şi nu mi-ar părea rău de nimic. Nu ştiu în ce măsu­ră aces­te gîn­duri vin şi celor­la­lţi oameni, poa­te că ele sînt o urma­re fireas­că a edu­ca­ţi­ei comu­nis­te cu pio­ni­eri care îşi puneau atît de uşor sufle­tul pen­tru patrie. E ade­vă­rat că pen­tru a mer­ge la moar­te cu seni­nă­ta­te tre­bu­ie să fii sau con­vins de învi­e­rea ta, sau să fii un ateu desavîrşit.

Hris­tos ştia că va învia şi, totu­şi, S‑a temut. Da, Hris­tos s‑a temut într-ade­văr în gră­di­nă, atunci cînd S‑a rugat Tată­lui că, de este cu putinţă, să se înde­par­te­ze paha­rul aces­ta de la Dîn­sul. Uce­ni­cii au văzut aceas­tă fri­că a lui Iisus, au văzut‑o şi au ador­mit. Se pare că în cli­pe­le ace­lea de pără­si­re pe care le tră­ia Iisus, uce­ni­cii au fost pără­si­ţi şi ei de ori­ce pute­re, de ace­ea au şi ador­mit, chiar dacă Hris­tos a ieşit de trei ori la ei îndemnîndu‑i să pri­ve­ghe­ze cu El măcar un ceas. Aceas­ta ară­ta atît de bine că uce­ni­cii îşi aveau toa­tă pute­rea şi cre­dinţa lor de la Hris­tos, iar atunci cînd El a slă­bit, cînd s‑a întris­tat de moar­te în gră­di­nă, uce­ni­cii au slă­bit şi ei şi, pier­zîn­du-şi cre­dinţa, au adormit.

În Imne­le Sfîn­tu­lui Efrem Şirul găsim un minu­nat pasaj des­pre spai­ma lui Hris­tos din Gră­di­na Ghe­ti­mani. Sfîn­tul Efrem cre­de că spai­ma aceas­ta a fost ade­vă­ra­tă şi a fost pro­fun­dă, mai pro­fun­dă decît putem gîn­di noi, şi nu întîm­pla­tor uce­ni­cii au fost mar­to­rii ei. Hris­tos şi‑a des­co­pe­rit îna­in­tea uce­ni­ci­lor spai­ma Sa ome­neas­că în faţa morţii că uce­ni­cii, atunci cînd vor ajun­ge să fie daţi în mîi­ni­le călă­i­lor lor, simţind aceas­tă spai­mă, să-şi amin­teas­că de spai­ma Învă­ţă­to­ru­lui lor, că e fireas­că, şi să nu dea îna­poi, aşa cum nici El nu a dat, deşi, zice Sfîn­tul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevo­ie de aceas­tă spai­mă pen­tru că moar­tea să îndrăz­neas­că să-şi înghi­tă Sta­pî­nul. Aceas­tă fri­că a încu­ra­jat moar­tea care, „că o slu­gă la porun­că, s‑a apro­pi­at“, cum cîn­tăm la Utre­nia Învi­e­rii (Gl. 6) şi L‑a înghi­ţit pe Dătă­to­rul de via­ţă, ca după trei zile să‑L vomi­te, zice Sf. Efrem.

Hris­tos a fost pri­mul om care a ieşit sin­gur în faţa morţii. Doar El, din­tre oameni, a fost pără­sit cu desă­vîrşi­re, ast­fel că a stri­gat pe cru­ce: „Dum­ne­ze­ul meu, Dum­ne­ze­ul meu, pen­tru ce m‑ai pără­sit!?” A fost nevo­ie ca omul Iisus să cunoas­că pără­si­rea lui Dum­ne­zeu – sin­gu­ra pri­ci­nă a morţii, pen­tru că alt­fel El nu ar fi putut muri. Astăzi noi nu putem înţe­le­ge spai­ma Lui, căci Hris­tos a zdro­bit pute­rea morţii şi moar­tea pe care o avem noi azi, dacă mă pot expri­ma ast­fel, nu mai este moar­tea cu care a murit Iisus. Noi sîn­tem cura­joşi în faţa morţii deo­a­re­ce nimeni din noi nu moa­re sin­gur, deo­a­re­ce Hris­tos a luat în Sine toa­tă spai­ma şi dure­rea morţii. Şi aceas­tă o vedem foar­te bine din cazul lui Petru. În zile­le păti­mii lui Hris­tos, cînd a fost între­bat dacă Îl cunoa­ş­te pe Iisus, că a fost văzut cu El, că gra­i­ul îl vădeş­te, Petru s‑a lepă­dat de trei ori de Învă­ţă­to­rul sau pen­tru că se temea de moar­te. Dar ace­la­şi Petru, care s‑a spe­ri­at de o babă în zile­le păti­mii, le‑a vor­bit cu îndrăz­ne­a­lă osta­şi­lor romani care îl răs­tig­neau, rugîndu‑i să‑l răs­tig­neas­că cu capul în jos, că nu este vred­nic să moa­ră în ace­la­şi fel că şi Învă­ţă­to­rul Său. Moar­tea lui Hris­tos ne‑a adus cura­jul în faţa morţii, dar pînă atunci acest curaj era cu nepu­tinţă. Iată de ce Hris­tos S‑a temut, iar noi nu. Pen­tru că noi murim cu Hris­tos, iar Hris­tos a murit sin­gur, pără­sit de oameni şi de Dum­ne­zeu. Para­do­xul morţii lui Hris­tos este sur­prins în rugă­ciu­nea pe care o ros­teş­te pre­o­tul la sfîrşi­tul pro­sco­mi­di­ei: „În mor­mînt cu tru­pul, în iad cu sufle­tul, în rai cu tîlha­rul şi pe Sca­un împre­u­nă cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hris­to­a­se, pe toa­te umplîn­du-le, Cela ce eşti necu­prins“. De alt­fel, aceas­tă este sta­rea omu­lui nou, omu­lui răs­cum­pă­rat, omu­lui întreg, că, în Hris­tos, să înţe­lea­gă aces­te cuvin­te şi să le tră­i­as­că, pe cît se poa­te, în toa­tă dure­rea şi în toa­tă bucu­ria lor”.

iero­mo­nah Sava­tie Bastovoi