Evangelia zilei:

Acatist de multumire – Slavã Lui Dumnezeu pentru toate (Marian Moise)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Aca­tist – Ori­ce ast­fel de rugă­ciu­ne spe­cia­lă, poar­tă nume­le de Aca­tist. Prin nume­le de ACATIST se înţe­le­ge “Rugă­ciu­ne citi­tă în picioa­re”, deci este o rugă­ciu­ne care se citeş­te obli­ga­to­riu în picioa­re sau stând în genunchi, dar numai după ros­ti­rea rugă­ciu­ni­lor înce­pă­toa­re! (indi­fe­rent de nume­le Sfinţi­lor căro­ra se adresează!)

Rugă­ciu­ni­le înce­pă­toa­re, obligatorii:
În nume­le Tată­lui şi al Fiu­lui şi al Sfân­tu­lui Duh. Amin
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­ul nos­tru, Sla­vă Ţie!
Împă­ra­te ceresc, Mân­gâi­e­to­ru­le, Duhul ade­vă­ru­lui, Care pre­tu­tin­deni eşti şi toa­te le pli­neşti, Vis­ti­e­rul bună­tă­ţi­lor şi Dătă­to­ru­le de via­ţă, vino şi Te sălă­ş­lu­ieş­te întru noi şi ne cură­ţeş­te de toa­tă înti­nă­ciu­nea şi mân­tu­ieş­te, Bunu­le, sufle­te­le noastre.
Sfin­te Dum­ne­ze­u­le, Sfin­te tare, Sfin­te fără de moar­te, milu­ies­te-ne pe noi.
Sfin­te Dum­ne­ze­u­le, Sfin­te tare, Sfin­te fără de moar­te, milu­ies­te-ne pe noi.
Sfin­te Dum­ne­ze­u­le, Sfin­te tare, Sfin­te fără de moar­te, milu­ies­te-ne pe noi.
Sla­vă Tată­lui şi Fiu­lui şi Sfân­tu­lui Duh, şi acum şi puru­rea şi în vecii veci­lor. Amin.
Preasfân­tă Tre­i­me, milu­ieş­te-ne pe noi. Doam­ne, cură­ţeş­te păca­te­le nos­tre, Stă­pâ­ne, iar­tă fără­de­le­gi­le noas­tre; Sfin­te, cer­ce­tea­ză şi vin­de­că nepu­tinţe­le noas­tre, pen­tru nume­le Tău.
Doam­ne milu­ieş­te, Doam­ne milu­ieş­te, Doam­ne miluieşte.
Sla­vă Tată­lui şi Fiu­lui şi Sfân­tu­lui Duh, şi acum şi puru­rea şi în vecii veci­lor. Amin.
Tatăl nos­tru, Care­le eşti în ceruri, sfinţeas­că-se nume­le Tău, vie împă­ră­ţia Ta, facă-se voia Ta, pre­cum în cer aşa şi pe pământ. Pâi­nea noas­tră cea spre fiinţă dă-ne‑o nouă astăzi. Şi ne iar­tă nouă greşe­li­le noas­tre, pre­cum şi noi ier­tăm greşi­ţi­lor nos­tri. Şi nu ne duce pe noi în ispi­tă, ci ne izbă­veş­te de cel viclean. Ca a Ta este Împă­ră­ţia şi pute­rea şi sla­va, acum si puru­rea şi în vecii veci­lor. Amin.
Doam­ne Iisu­se Hris­to­a­se, Fiul lui Dum­ne­zeu, milu­ieş­te-mă pe mine păcătosul!

Pen­tru rugă­ciu­ni­le Preasfin­tei Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu, ale Sfinţi­lor Părinţi­lor noş­tri şi ale tutu­ror Sfinţi­lor, Doam­ne Iisu­se Hris­to­a­se, Fiul lui Dum­ne­zeu, milu­ieş­te-ne pe noi. Amin.

Con­da­ce­le şi icoasele:

Con­da­cul 1
Împă­ra­te al vea­cu­ri­lor, Cel ce nu suferi stri­căciu­ne, Tu ţii în dreap­ta Ta toa­te cără­ri­le vieţii ome­neşti cu pute­rea pro­ni­ei Tale celei mân­tu­i­toa­re. Îţi mulţu­mim pen­tru bin­e­fa­ce­ri­le Tale cele ară­ta­te şi cele ascun­se, pen­tru via­ţa pămân­teas­că şi pen­tru cereş­ti­le bucu­rii ale împă­ră­ţi­ei Tale. Ara­tă-ne şi de acum îna­in­te mila Ta, celor care cân­tăm: Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Ico­sul 1
Venit-am pe lume prunc slab şi nea­ju­to­rat, dar înge­rul păzi­tor a întins aripi lumi­noa­se, ocro­tind lea­gă­nul copi­lă­ri­ei mele. Dra­gos­tea Ta stră­lu­ceş­te de atunci pes­te toa­te cără­ri­le mele, în chip minu­nat călă­u­zin­du-mă către lumi­na veş­ni­ci­ei. Cu sla­vă s‑au ară­tat, din pri­ma zi şi până acum, daru­ri­le Pro­ni­ei Tale cele îmbe­lşu­ga­te. Îţi mulţu­mesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Sla­vă Ţie, Celui ce m‑ai che­mat la viaţă,
Sla­vă Ţie, Celui ce mi-ai ară­tat fru­mu­seţea lumii,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai des­chis îna­in­tea mea cerul şi pămân­tul ca pe o car­te veş­ni­că a înţe­lep­ciu­nii, Sla­vă veş­ni­ci­ei Tale, ce se ara­tă în lumea cea vremelnică,
Sla­vă Ţie, pen­tru mile­le Tale cele ară­ta­te şi cele ascunse,
Sla­vă Ţie, pen­tru fie­ca­re sus­pi­na­re a încer­că­ri­lor mele,
Sla­vă Ţie, pen­tru fie­ca­re pas al vieţii, pen­tru fie­ca­re cli­pă de bucurie,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 2‑lea
Doam­ne, ce bine e să fii oas­pe­te­le zidi­rii Tale: vân­tul bine-înmi­res­mat, munţii care tind spre cer, ape­le ca niş­te oglinzi nemăr­gi­ni­te în care se răsfrâng aurul raze­lor şi cur­ge­rea uşoa­ră a nori­lor, întrea­ga fire şop­teş­te tai­nic, toa­tă e pli­nă de mân­gâi­e­re, păsă­ri­le şi dobi­toa­ce­le poar­tă pece­tea iubi­rii Tale. Bine­cu­vân­tat este pămân­tul cu fru­mu­seţea cea degrab tre­că­toa­re care deş­teap­tă dorul de veş­ni­cul locaş unde întru nestri­căcioa­să fru­mu­seţe se aude cân­ta­rea: Aliluia!

Ico­sul al 2‑lea
M‑ai adus în via­ţa aceas­ta ca într-un rai preasfânt. Am văzut cerul ca un potir albas­tru şi adânc, în azu­rul căru­ia cân­tă păsă­ri­le, am ascul­tat foş­ne­tul plin de pace al pădu­rii şi susu­rul dul­ce-glă­su­i­tor al ape­lor, neam înfrup­tat din roa­de­le bine-mires­ma­te şi dulci, ca şi din mie­rea cea par­fu­ma­tă. Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bucu­rie să fii oas­pe­te­le Tău!
Sla­vă Ţie, pen­tru praz­ni­cul vieţii,
Sla­vă Ţie, pen­tru buna mireas­mă a lăcrĂ­mi­oa­re­lor şi trandafirilor,
Sla­vă Ţie, pen­tru felu­ri­mea cea desfă­ta­ta a roa­de­lor şi a seminţelor,
Sla­vă Ţie, pen­tru stră­lu­ci­rea de giu­va­er din roa­ua dimineţii,
Sla­vă Ţie, pen­tru surâ­sul deş­tep­tă­rii scăl­da­te în lumină,
Sla­vă Ţie, pen­tru fru­mu­seţea zidi­rii mâi­ni­lor Tale,
Sla­vă Ţie, pen­tru via­ţa vea­cu­lui aces­ta, pre­ves­ti­toa­re a celei cereşti,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 3‑lea
Prin pute­rea Sfân­tu­lui Duh împră­ş­tie mireas­mă ori­ce floa­re: adi­e­re tih­ni­tă de par­fum, gin­ga­şă alcă­tu­i­re de culori, fru­mu­seţea Celui Mare întru cele sme­ri­te. Lau­dă şi cin­ste Făcă­to­ru­lui de via­ţă Dum­ne­zeu, Cel Care a încu­nu­nat ţari­na cu aurul spi­ce­lor şi cu azu­rul albăs­tre­le­lor, iar sufle­tul cu bucu­ria vede­rii celor tai­ni­ce. Vese­li­ţi-vă şi‑I cân­ta­ţi Lui: Aliluia!

Ico­sul al 3‑lea
Cât de minu­nat eşti în praz­ni­cul pri­mă­ve­rii, când se tre­zeş­te la via­ţă toa­tă făp­tu­ra şi de prin mii de părţi stri­gă cu bucu­rie către Tine: Tu eşti Izvo­rul vieţii, tu eşti Biru­i­to­rul morţii! Mân­gâi­a­te de lumi­na lunii şi de cân­te­ce­le pri­vi­ghe­to­ri­lor, stau văi­le şi codrii în veş­min­te de nun­tă, întrea­ga lume este mirea­sa Ta, ea îl aşteap­tă pe Mire­le nestri­căcios. Dacă ast­fel îmbraci Tu iar­ba câm­pu­lui, cum oare ne vei pres­chim­ba în vea­cul învi­e­rii ce va să fie, cum vor lumi­na tru­pu­ri­le noas­tre, iar sufle­te­le cum vor străluci?
Sla­vă Ţie, Celui ce ai scos din­tru întu­ne­ci­mi­le pămân­tu­lui felu­ri­te culori şi gus­turi şi miresme,
Sla­vă Ţie, pen­tru zidi­rea cea pri­mi­toa­re şi boga­tă în mângâiere,
Sla­vă Ţie, că ne-ai încon­ju­rat cu mii şi mii de făpturi,
Sla­vă Ţie, pen­tru adân­cul înţe­lep­ciu­nii Tale, care şi‑a pus pece­tea pes­te întrea­ga lume,
Sla­vă Ţie, cu evla­vie sărut urme­le paşi­lor Tăi nevăzuţi,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai aprins îna­in­tea noas­tră lumi­na cea stră­lu­ci­toa­re a vieţii veşnice,
Sla­vă Ţie, pen­tru nădej­dea vieţii nestri­căcioa­se, nepie­ri­toa­re, desăvârşite,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 4‑lea
Cu câtă dul­cea­ţă îi îndes­tu­lezi pe cei ce se gân­desc la Tine, ce Făcă­tor de via­ţă este Cuvân­tul Tău cel Sfânt! Mai plă­cu­tă decât unt­de­lem­nul şi mai dul­ce decât fagu­rii este împre­u­nă-grâi­rea cu Tine. Rugă­ciu­nea adu­să Ţie prin­de via­ţă şi se îna­ri­pea­ză: cu ce cutre­mur se umple atunci sufle­tul şi cât de măreţe şi pli­ne de tâlc apar atunci via­ţa şi făp­tu­ra toa­tă! Unde nu eşti Tu – aco­lo e pus­tiu. Unde eşti Tu – aco­lo e bogă­ţia sufle­tu­lui, aco­lo se revar­să, ca un şuvoi de apă vie, cân­ta­rea: Aliluia!

Ico­sul al 4‑lea
Când se lasă pes­te pământ apu­sul, când se împart odih­na som­nu­lui obş­tesc şi la căde­rea zilei lini­ş­tea se aşter­ne, eu văd căma­ra Ta sub chi­pul pala­te­lor stră­lu­ci­toa­re şi a pri­d­voa­re­lor de nori ale amur­gu­lui. Foc şi por­fi­ră, aur şi azur gră­iesc pro­o­ro­cind des­pre fru­mu­seţea cea negră­i­tă a cor­tu­ri­lor Tale şi cu glas de prăz­nu­i­re strigă:
Sla­vă Ţie, în cea­sul tih­nit al înserării,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai revăr­sat asu­pra lumii mare linişte,
Sla­vă Ţie, pen­tru raza de rămas-bun a soa­re­lui care apune,
Sla­vă Ţie, pen­tru odih­na som­nu­lui adânc,
Sla­vă Ţie, pen­tru bună­ta­tea Ta care se ara­tă în întu­ne­ric, când lumea toa­tă pare a fi departe,
Sla­vă Ţie, pen­tru rugă­ciu­ni­le sme­ri­te ale sufletului,
Sla­vă Ţie, pen­tru deş­tep­ta­rea făgă­du­i­tă spre bucu­ria veş­ni­cei zile neînserate,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 5‑lea
Nu sunt cum­pli­te vifo­re­le vieţii pen­tru ace­la în al cărui suflet stră­lu­ceş­te făclia focu­lui Tău. Împre­jur – vre­me rea şi întu­ne­ric, groa­ză şi urlet de vije­lie; iar în sufle­tul lui e pace şi lumi­nă: aco­lo e Hris­tos! Şi ini­ma cân­tă: Aliluia!

Ico­sul al 5‑lea
Văd cerul Tău strĂ­lu­ci­tor de ste­le. O, cât eşti de bogat şi câte lumini ai! Prin raze­le înde­păr­ta­ţi­lor lumi­nĂ­tori mă pri­veş­te veş­ni­cia; sunt aşa mic şi neîn­sem­nat, dar cu mine este Dom­nul şi pre­tu­tin­deni sunt păzit de dreap­ta Lui cea iubitoare.
Sla­vă Ţie, pen­tru necon­te­ni­ta Ta pur­ta­re de grijă,
Sla­vă Ţie, pen­tru oame­nii pe care pro­nia Ta mi i‑a adus în cale,
Sla­vă Ţie, pen­tru dra­gos­tea rude­lor, pen­tru dăru­i­rea prietenilor,
Sla­vă Ţie, pen­tru blân­deţea dobi­toa­ce­lor care-mi slujesc,
Sla­vă Ţie, pen­tru cli­pe­le lumi­noa­se ale vieţii mele,
Sla­vă Ţie, pen­tru bucu­ri­i­le lim­pezi ale inimii,
Sla­vă Ţie, pen­tru feri­ci­rea de a trăi, de a mă nevoi şi de a contempla,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al-6-lea
Cât eşti de măreţ şi de apro­pi­at întru cum­pli­ta sufla­re a furt­u­nii, cum se vădeş­te ato­tpu­ter­ni­cia mâi­nii Tale în şer­pu­i­rea ful­ge­re­lor orbi­toa­re: minu­na­tă este măreţia Ta. Gla­sul Dom­nu­lui pes­te câm­pii şi în foş­ne­tul codri­lor, gla­sul Dom­nu­lui în pur­ce­de­rea tune­te­lor şi plo­ii, gla­sul Dom­nu­lui pes­te ape mul­te. Lău­dat fii în vuie­tul munţi­lor care scui­pă foc. Tu scu­turi pămân­tul ca pe un veş­mânt; Tu îna­lţi până la cer valu­ri­le mării. Lau­dă Ţie, Celui ce ai sme­rit tru­fia ome­neas­că, făcând să se îna­lţe stri­găt de pocă­inţă: Aliluia!

Ico­sul al-6-lea
Ca ful­ge­rul când lumi­nea­ză cămă­ri­le ospă­ţu­lui şi după el par jal­ni­ce toa­te făcli­i­le, aşa ai stră­lu­cit şi Tu în sufle­tul meu, fără de ves­te, la vre­mea celor mai mari bucu­rii ale mele; iar după lumi­na Ta de ful­ger, ce pali­de, întu­ne­ca­te şi fira­ve păreau aces­te bucu­rii… Sufle­tul meu năzu­ieş­te spre Tine!
Sla­vă Ţie, hotar al celor mai îna­l­te visuri omeneşti,
Sla­vă Ţie, pen­tru setea noas­tră nepo­to­li­tă după împăr­tă­şi­rea cu Dumnezeu,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai aprins în noi nemulţu­mi­rea numai cu via­ţa cea de pe pământ,
Sla­vă Ţie, Celui ce faci din noi fii ai lumi­nii înveş­mân­tân­du-ne cu cele mai gin­ga­şe raze ale Tale,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai zdro­bit pute­rea duhu­ri­lor întu­ne­ri­cu­lui şi ai sor­tit tot răul spre nimicire,
Sla­vă Ţie, pen­tru des­co­pe­ri­ri­le Tale;
Sla­vă Ţie, pen­tru feri­ci­rea de a Te simţi şi de a vieţui cu Tine,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al-7-lea
În sânul minu­na­tei sim­fo­nii care ne înfă­şoa­ră cu boga­te­le ei armo­nii se face auzi­tă che­ma­rea Ta. Tu ne des­co­peri pri­d­vo­rul împă­ră­ţi­ei ce va să fie în dul­cea­ţa cân­tă­ri­lor, în minu­na­te­le acor­duri ale sune­te­lor, în simţi­rea îna­l­tă din glă­su­i­rea lor, în stră­lu­ci­rea lucră­rii artis­tu­lui. Ori­ce ade­vĂ­ra­tă fru­mu­seţe ne poar­tă sufle­tul spre Tine, ca o puter­ni­că che­ma­re, facân­du-ne să înă­lţăm cu glas de săr­bă­toa­re cân­ta­rea: Aliluia!

Ico­sul al-7-lea
Cu pogorârea Sfân­tu­lui Tău Duh, Tu lumi­nezi şi faci să rodeas­că arta pic­to­ri­lor, inspi­ra­ţia poeţi­lor, gân­di­rea savanţi­lor. Cu pute­rea cunoa­ş­te­rii de sus pătrund ei legi­le Tale, luminân­du-ne adân­cul înţe­lep­ciu­nii Tale de Zidi­tor. LucrĂ­ri­le lor şi fără de voie Te măr­tu­ri­sesc: O, cât eşti de mare în ope­re­le lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu L‑ai făcut!
Sla­vă Ţie, Celui ce Ţi-ai ară­tat pute­rea în legi­le ce câr­mu­iesc zidirea,
Sla­vă Ţie, că toa­tă făp­tu­ra e pli­nă de legi­le pe care i le-ai rânduit,
Sla­vă Ţie, pen­tru tot ce ni s‑a des­co­pe­rit prin harul Tău,
Sla­vă Ţie, pen­tru ceea ce cu înţe­lep­ciu­ne ne-ai ascuns,
Sla­vă Ţie, pen­tru geni­ul minţii omeneşti,
Sla­vă Ţie, pen­tru pute­rea de a lucra cele de folos,
Sla­vă Ţie, pen­tru lim­bi­le de foc ale inspiraţiei,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al-8-lea
Cât de apro­pi­at eşti de noi în ziua bolii! Tu Însu­ţi cer­ce­tezi pe cei bol­navi, Tu Însu­ţi Te apleci spre patul celui sufe­rind. Şi ini­ma lui stă de vor­bă cu Tine.
Tu lumi­nezi sufle­tul cu pace în vre­mea gre­le­lor păti­miri şi scâr­be, Tu tri­mi­ţi aju­tor nea­ş­tep­tat. Tu mân­gâi, Tu cer­ce­tezi cu dra­gos­te şi mân­tui, Ţie îţi înă­lţăm cân­ta­re: Aliluia!

Ico­sul al-8-lea
Când, prunc fiind, Te-am che­mat cu înţe­le­ge­re pen­tru pri­ma oară, mi-ai împli­nit rugă­ciu­nea şi mi-ai adum­brit sufle­tul cu pacea haru­lui Tău. Atunci am înţe­les că Tu eşti bun şi feri­ci­ţi sunt cei care alear­gă la Tine. Am înce­put a Te che­ma din ce în ce mai des, iar acum strig:
Sla­vă Ţie, Celui ce pli­neşti cere­rea mea pen­tru cele bune;
Sla­vă Ţie, Celui ce veghezi necon­te­nit asu­pra mea;
Sla­vă Ţie, Celui ce tămă­du­ieşti nepu­tinţe­le şi scâr­be­le cu tre­ce­rea vin­de­că­toa­re a timpului;
Sla­vă Ţie, Celui ce sin­gur ştii de ce îngă­dui să fim pri­go­ni­ţi pe nedrept;
Sla­vă Ţie, Celui prin Care nici o pier­de­re nu e de neîn­lo­cu­it şi tutu­ror le dăru­ieşti via­ţa de veci;
Sla­vă Ţie, Celui ce faci nepie­ri­tor tot lucrul cel îna­lt şi bun;
Sla­vă Ţie, Celui ce ne-ai făgă­du­it reîn­tâl­ni­rea cea dori­tă cu cei de aproa­pe ai noş­tri ador­mi­ţi întru nădej­dea învierii;
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al-9-lea
De ce zâm­beş­te tai­nic toa­tă făp­tu­ra în zile­le de praz­nic? De ce atunci se revar­să în ini­mă o minu­na­tă uşu­ra­re, fără ase­mă­na­re cu cele pămân­teşti şi însu­şi văz­du­hul devi­ne altar şi bise­ri­că pur­tă­toa­re de lumi­nă? E adi­e­rea haru­lui Tău, e strĂ­lu­ci­rea Tabo­ru­lui, cerul şi pămân­tul cân­tă atunci lau­da: Aliluia!

Ico­sul al-9-lea
Când m‑ai insu­flat spre a sluji aproa­pe­lui, luminân­du-mi sufle­tul cu umi­linţa, atunci una din raze­le Tale nenu­mă­ra­te a căzut asu­pra ini­mii mele, şi ea s‑a făcut pur­tă­toa­re de lumi­nă, fier în văpa­ie: am pri­vit chi­pul Tău tai­nic şi neapropiat
Sla­vă Ţie, Celui ce ai pres­chim­bat via­ţa noas­tră cu fap­te­le bunătăţii,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai pece­tlu­it cu negră­i­tă dul­cea­ţă fie­ca­re din porun­ci­le Tale,
Sla­vă Ţie, Celui ce Te sălă­ş­lu­ieşti în chip nevă­zut aco­lo unde adie buna mireas­mă a milostivirii,
Sla­vă Ţie, Celui ce ne-ai tri­mis nere­u­şi­te şi scâr­be, ca să ne întoar­cem ochii spre sufe­rinţa celorlalţi,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai pus mare răs­pla­tă în însă­şi fap­ta bună,
Sla­vă Ţie, Celui ce pri­meşti avân­tul spre cele înalte,
Sla­vă Ţie, Celui ce învă­lui cu iubi­rea mai pre­sus de toate,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 10-lea
Un lucru des­tră­mat în pul­be­re nu se ridi­ca la loc, dar Tu învii pe cei a căror conş­ti­inţă s‑a stins şi întorci la fru­mu­seţea cea din­tâi sufle­te­le ce o pier­du­se­ră fără nădej­de. Cu Tine nimic nu e cu nepu­tinţă de îndrep­tat. Tu eşti cu totul dra­gos­te. Tu eşti Cel ce pe toa­te le zideşti, şi Cel ce iară­şi dai via­ţă. Pe Tine Te lău­dăm cân­tând: Aliluia!

Ico­sul al 10-lea
Dum­ne­ze­ul meu, Cel ce cunoşti căde­rea înge­ru­lui tru­faş al zori­lor, mân­tu­ieş­te-mă cu harul tău, nu mă lăsa să mă înde­păr­tez de Tine şi nu-mi da să mă îndo­iesc de Tine. Dă auzu­lui meu age­ri­me, ca să aud în toa­te cli­pe­le vieţii mele gla­sul Tău tai­nic şi să-Ţi strig Ţie, Celui veşnic:
Sla­vă Ţie, pen­tru minu­na­te­le potri­viri de întâm­plări pe care le‑a rân­du­it pro­nia Ta,
Sla­vă Ţie, pen­tru pre­si­mţi­ri­le dăru­i­te de har,
Sla­vă Ţie, pen­tru poveţe­le gla­su­lui tainic,
Sla­vă Ţie, pen­tru des­co­pe­ri­ri­le din vis şi din tre­zie ale cuvi­oşi­lor Tăi,
Sla­vă Ţie, Celui ce zădăr­ni­ceşti pla­nu­ri­le nefolositoare,
Sla­vă Ţie, Celui ce ne tre­zeşti prin sufe­rinţe din beţia patimilor,
Sla­vă Ţie, Celui care sme­reşti spre mân­tu­i­re tru­fia inimii,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 11-lea
Prin lanţul de ghea­ţă al vea­cu­ri­lor simt suflul fier­bin­te al Dum­ne­zei­rii Tale şi dra­gos­tea Ta de oameni. Tu eşti aproa­pe, soro­cul vre­mu­ri­lor se apro­pie. Văd Cru­cea Ta: ai îndurat‑o pen­tru mine; în pul­be­re se aşter­ne duhul meu îna­in­tea Cru­cii: aici e praz­ni­cul iubi­rii şi al mân­tu­i­rii, aici nu înce­tea­ză în veci lau­da: Aliluia!

Ico­sul al 11-lea
Feri­cit cel care va cina în împă­ră­ţia Ta, însă Tu m‑ai împăr­tă­şit încă de pe pământ de aceas­tă feri­ci­re. De câte ori nu mi-ai întins cu dreap­ta Ta dum­ne­ze­ias­că Tru­pul şi Sân­ge­le Tău iar eu, mult păcă­to­sul am pri­mit şti­u­te­le Tai­ne şi am simţit iubi­rea Ta cea negră­i­tă şi mai pre­sus de fire?
Sla­vă Ţie, pen­tru pute­rea haru­lui Tău cel necu­prins şi de via­ţă făcător,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai înă­lţat Bise­ri­ca Ta ca adă­post lumii ostenite,
Sla­vă Ţie, Celui ce ne-ai năs­cut a doua oară prin ape­le cele de via­ţă făcă­toa­re ale Botezului.
Sla­vă Ţie, căci Tu întorci celor care se pocă­iesc nepri­hă­ni­rea crinilor,
Sla­vă Ţie, adânc nese­cat al iertării,
Sla­vă Ţie, pen­tru paha­rul vieţii şi pen­tru pâi­nea bucu­ri­ei veşnice,
Sla­vă Ţie, Celui ce ne-ai ridi­cat spre cer,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 12-lea
De mul­te ori am pri­vit cum se răsfrân­gea sla­va Ta pe chi­pu­ri­le celor răpo­sa­ţi. Cum stră­lu­ceau de nepămân­teas­că fru­mu­seţe şi bucu­rie, cât de nema­te­ri­al­ni­ce păreau tră­să­tu­ri­le lor: cu ade­vă­rat era praz­ni­cul feri­ci­rii şi al odih­nei în sfârşit atin­se; tăce­rea lor stri­ga spre Tine. În cea­sul sfârşi­tu­lui, lumi­nea­ză şi sufle­tul meu, cel care stri­gă: Aliluia!

Ico­sul al 12-lea
Ce înseam­nă lau­de­le mele îna­in­te Ta! Eu nu am auzit cân­ta­rea heru­vi­mi­lor – aceas­ta este par­tea sufle­te­lor îna­l­te – dar ştiu cum Te slă­veş­te firea. Am pri­vit iar­na cum, sub tăce­rea lunii, întreg pămân­tul îţi adu­ce tih­ni­tă rugă­ciu­ne, înveş­mân­tat în hai­nă albă, stră­lu­cind de neste­ma­te­le zăpe­zii. Am văzut cum se bucu­ră de Tine soa­re­le care răsa­re şi am auzit coru­ri­le păsă­ri­lor sla­vo­slo­vind. Am auzit cum foş­nesc codrii, cân­tă vân­tu­ri­le şi ape­le susu­ră cu tai­nă des­pre Tine, am auzit cum Te pro­po­vă­du­iesc cete­le lumi­nă­to­ri­lor prin miş­ca­rea pe care le-ai rânduit‑o, cu înţe­lep­ciu­ne, pe nesfârşi­te­le întin­deri. Ce e lau­da mea! Firea este ascul­tă­toa­re, iar eu nu sunt. Atâ­ta cât tră­iesc şi văd dra­gos­tea Ta, râv­nesc să-Ţi mulţu­mesc, să mă rog Ţie şi să strig:
Sla­vă Ţie, Celui ce ne-ai ară­tat lumina,
Sla­vă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dra­gos­te adân­că, nemă­su­ra­tă şi dumnezeiască,
Sla­vă Ţie, Celui ce ne umbreşti cu lumi­na, cu cete­le sfinţi­lor şi înge­ri­lor Tăi,
Sla­vă Ţie, Prea-Sfân­tu­le Părin­te, Care ne-ai che­mat să dobân­dim împă­ră­ţia Ta,
Sla­vă Ţie, Duhu­le Sfin­te, Soa­re de Via­ţă Făcă­tor al vea­cu­lui ce va să vină,
Sla­vă Ţie, Fiu­le al lui Dum­ne­zeu, înce­pă­tu­ră a mân­tu­i­rii noastre,
Sla­vă Ţie, pen­tru toa­te, Tre­i­me Dum­ne­ze­ias­că şi Preabună,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Con­da­cul al 13-lea
O, Prea­bu­nă şi de Via­ţă-Făcă­toa­re Tre­i­me, pri­meş­te mulţu­mi­re pen­tru toa­te mile­le Tale şi ne ara­tă vred­nici de bin­e­fa­ce­ri­le Tale ca, înmulţind talanţii care ne-au fost încre­dinţa­ţi, să intrăm în veş­ni­ca bucu­rie a Dom­nu­lui nos­tru cân­tând cân­ta­re de biru­inţă: Ali­lu­ia! (acest con­dac se zice de trei ori)

Apoi iară­şi se zice Ico­sul întâi
Venit-am pe lume prunc slab şi nea­ju­to­rat, dar înge­rul păzi­tor a întins aripi lumi­noa­se, ocro­tind lea­gă­nul copi­lă­ri­ei mele. Dra­gos­tea Ta stră­lu­ceş­te de atunci pes­te toa­te cără­ri­le mele, în chip minu­nat călă­u­zin­du-mă către lumi­na veş­ni­ci­ei. Cu sla­vă s‑au ară­tat, din pri­ma zi şi până acum, daru­ri­le Pro­ni­ei Tale cele îmbe­lşu­ga­te. Îţi mulţu­mesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Sla­vă Ţie, Celui ce m‑ai che­mat la viaţă,
Sla­vă Ţie, Celui ce mi-ai ară­tat fru­mu­seţea lumii,
Sla­vă Ţie, Celui ce ai des­chis îna­in­tea mea cerul şi pămân­tul ca pe o car­te veş­ni­că a înţe­lep­ciu­nii, Sla­vă veş­ni­ci­ei Tale, ce se ara­tă în lumea cea vremelnică,
Sla­vă Ţie, pen­tru mile­le Tale cele ară­ta­te şi cele ascunse,
Sla­vă Ţie, pen­tru fie­ca­re sus­pi­na­re a încer­că­ri­lor mele,
Sla­vă Ţie, pen­tru fie­ca­re pas al vieţii, pen­tru fie­ca­re cli­pă de bucurie,
Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Şi Con­da­cul întâi
Împă­ra­te al vea­cu­ri­lor, Cel ce nu suferi stri­cĂciu­ne, Tu ţii în dreap­ta Ta toa­te cără­ri­le vieţii ome­neşti cu pute­rea pro­ni­ei Tale celei mân­tu­i­toa­re. Îţi mulţu­mim pen­tru bin­e­fa­ce­ri­le Tale cele ară­ta­te şi cele ascun­se, pen­tru via­ţa pămân­teas­că şi pen­tru cereş­ti­le bucu­rii ale împă­ră­ţi­ei Tale. Ara­tă-ne şi de acum îna­in­te mila Ta, celor care cân­tăm: Sla­vă Ţie, Dum­ne­ze­u­le, în veci!

Dis­tri­bu­ie:

4 Rãspunsuri la Acatist de multumire – Slavã Lui Dumnezeu pentru toate (Marian Moise)

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: