Despre mânie…

Mânia ne biru­ies­te pe toti! Vai de capul nos­tru! Dar să vor­bim, după Sfân­tul Ioan Scă­ra­rul, care sunt trep­te­le mâniei.

Mânia se împar­te în trei feluri; este mânia numi­tă pe gre­ces­te holos, care înseam­nă “repe­de”, când omul se mânie repe­de si tot repe­de îi tre­ce. Asta nu‑i mânie peri­cu­loa­să. Este ceea ce spu­ne Duhul Sfânt în Psal­ti­re: Mâni­ati-vă si nu gresiti.

Aceasta‑i mânia cea fireas­că. A gre­sit o dată, a cerut ier­ta­re, se împa­că. Ini­ma omu­lui este împăr­ti­tă în trei părti: par­tea mâni­oa­să, par­tea ratio­na­lă si par­tea pofti­toa­re. Aceas­tă mânie este dum­ne­ze­ias­că, căci din fire este sădi­tă în sufle­tul omu­lui, să se mânie asu­pra păca­tu­lui. Sfân­tul Ioan Gură de Aur zice: “Mânia ta să nu fie asu­pra fra­te­lui, ci asu­pra sar­pe­lui prin care ai căzut”.

Când vezi pe un om că te ocă­răs­te sau îti face rău, nu te supă­ra pe el, că nu‑i vino­vat el. Nu s‑ar fi pus legea iubi­rii de vră­j­ma­si dacă era asa. Urăs­te boa­la lui, nu pe om, că nu‑i vino­vat omul, dia­vo­lul îl îndeam­nă. Urăs­te boa­la, că boala‑i de la draci, ca să‑l facă să te uras­că, să te ocă­ras­că, să te păgu­beas­că, să te bată. El nu‑i vino­vat, că omul este făcut după chi­pul si ase­mă­na­rea lui Dum­ne­zeu, dar cel îndem-nat de dia­vol asa face.

Mânia cea dreap­tă nu urăs­te, ci împli­ne­ste porun­ca Dom­nu­lui, care zice: Iubi­ti pe vră­j­ma­si vos­tri. Bine­cu­vân­tati pe cei ce vă blestemă.

Aceas­tă mânie, holos, este pri­mul grad al mâniei.

A doua treap­tă a mâni­ei este mânia numi­tă catos sau pizmă, pe româ­ne­ste. Acesta‑i un sar­pe rău. Aces­ta când a mus­cat ini­ma noas­tră, nu numai că ne mâni­em, dar tinem mânie câte o săp­tămâ­nă, două, pe cel care ne‑a făcut rău. Aceasta‑i grea.

Când omul tine mânie si gân­des­te: “Lasă că‑i răs­to­rn eu pla­nul la ace­la; lasă că am să‑i zic eu; lasă că am să i‑o fac eu”, si când vei vedea aces­tea în min­tea ta, să stii că ai tre­cut în treap­ta a doua a mâni­ei. Te‑a mus­cat mai mare bala­ur de ini­mă. Si să te duci să ceri ier­ta­re, să te împaci cu fra­te­le, zicând: “Iar­tă-mă, sotu­le; iar­tă-mă, sotie!”, că dacă nu tre­ce aceas­tă mânie, nu putem zice “Tatăl nostru”.

Atunci ar tre­bui să ne rugăm asa: “…si nu ne iar­tă nouă, Doam­ne, gre­se­li­le noas­tre, pre­cum nici noi nu ier­tăm…”. Asa ar tre­bui să ne rugăm, că dacă nu ier­tăm, alt­fel nu putem zice “Tatăl nos­tru”. În nici un fel de mânie nu putem zice “Tatăl nos­tru”. Conditia‑i pusă de înte­lep­ciu­nea lui Dum­ne­zeu Cuvântul.

Apos­to­lul spu­ne: Soa­re­le să nu apu­nă întru mânia voas­tră, iar cel ce a tre­cut în al doi­lea grad de mânie, nu numai soa­re­le îl apu­că cu mânia, îl apu­că si două, trei zile, si o săp­tămâ­nă si o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toa­te, zacos, care pe româ­ne­ste se chea­mă zavis­tie. Asta‑i mai rea decât dra­cul. Este un drac mai rău decât toti dra­cii, zavis­tia. Să ne fereas­că Dum­ne­zeu de ase­me­nea mânie! Dar de ce se chea­mă zacos? Fiind­că zace mult în ini­ma omu­lui. Omul când a ajuns în treap­ta a tre­ia a mâni­ei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săp­tămâ­nă, ci ani de zile.

S‑au văzut oameni bol­navi de aceas­tă boa­lă, de zavis­tie, care nici la moar­tea lor n‑au ier­tat pe fra­te­le. “Uite, cuta­re a murit, si pe patul de moar­te i‑a cerut ier­ta­re fata sau nepoa­ta, si n‑a vrut s‑o ier­te”. Să fereas­că Dum­ne­zeu! Acesta‑i bala­u­rul zacos sau zavis­tia, si de aces­ta ara­tă dum­ne­ze­ies­cul Ioan Gură de Aur că‑i mai rău decât sata­na, în Cuvânt la Saul si la David.

Saul era împă­ra­tul lui Isra­el si era bol­nav de epi­lep­sie, de duh necu­rat, că ade­se­ori cădea la pământ si făcea spu­me la gură, că îl pără­si­se Dum­ne­zeu de când l‑a ucis pe împă­ra­tul Ahab. David venea si‑i cân­ta din har­pă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănă­tos si se linistea.

Dar Saul îi mul­tu­mea lui David că a scos dra­cul din el? Nu. Dra­cul, auzind pute­rea psal­mi­lor, îl pără­sea pe Saul si fugea. Iar Saul se linis­tea, dar zavis­tia din el nu.

Căci fecioa­re­le Ieru­sa­li­mu­lui, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filis­tea­nul Goli­at si i‑a tăi­at capul si a ridi­cat oca­ra din­tre fiii lui Isra­el, ele băteau din tam­bu­re si stri­gau asa: Bătut‑a Saul cu mii­le si David cu zeci­le de mii. Adi­că îl lău­dau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubi­rea de sla­vă, a prins mare zavis­tie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Si atâ­ta zavis­tie avea, cu toa­te că David îl tămă­du­ia si izgo­nea dra­cul de la dân­sul, încât când se scu­la de jos între­ba: “Unde‑i David, să‑l omor?” Si a arun­cat de trei ori cu suli­ta după David. Pe cine voia să omoa­re? Pe doc­to­rul lui, care‑l făcea sănătos.

Ai văzut că dra­cul se ducea de la Saul, din cau­za psal­mi­lor, dar zavis­tia din ini­ma lui nu se ducea? Voia să‑l omoa­re pe David, ca să nu ajun­gă împărat.

De ace­ea spun Sfin­tii Părin­ti si mai ales Sfân­tul Vasi­le cel Mare: “Zavis­tia este mai rea decât dra­cul”. Asta‑i mânia zacos si când se tul­bu­ră omul de zavis­tie, fie­rea var­să venin în jurul ini­mii, că par­tea cuvân­tă­toa­re a sufle­tu­lui este în ini­mă. Atunci se întu­ne­că ratiu­nea si cre­ie­rul si par­tea sen­ti­men­ta­lă a sufle­tu­lui omu­lui si degea­ba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiind­că i s‑a întu­ne­cat min­tea si ini­ma de zavistie.

Zacos, adi­că zace mult în sufle­tul omu­lui. Za-vis­tia este mai rea decât toa­te. Numai dia­vo­lul este zavis­t­nic si are zavis­tie de la înce­pu­tul lumii asu­pra oame­ni­lor si asu­pra lui Dum­ne­zeu, dar a omu­lui, spu­ne Sfân­tul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dra­cii. Să ne fereas­că Dum­ne­zeu, că zavis­tia este un drac care per­sis­tă în ini­ma omu­lui si dacă omul nu se măr­tu­ri­seste si nu se roa­gă lui Dum­ne­zeu să‑l izgo­neas­că, sunt multi care nici pe patul mor­tii nu vor să ier­te pe cel ce le‑a gresit.

Aceas­ta este treap­ta a tre­ia a mâni­ei, care este cea mai peri­cu­loa­să; si aces­ta este dra­cul zavis­ti­ei, care‑i mai rău decât toti diavolii.

Deci nu‑i de ajuns să zici numai cu buze­le: Dum­ne­zeu să te ier­te, dar ini­ma ta să fie pli­nă de zavis­tie si de mânie; aceas­ta nu‑i ier­ta­re. Dum­ne­zeu cau­tă la ini­mă. În zadar ne rugăm, când ini­ma noas­tră e pli­nă de rău­ta­te, de zavis­tie, de răpi­re si de toa­tă râv­na cea rea.

Deci să ne silim cu ini­ma noas­tră, să o con­vin­gem că tre­bu­ie să iubim pe fra­te­le nos­tru si să cerem aju­to­rul lui Dum­ne­zeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăz­ne­a­lă în rugă­ciu­ni­le noas­tre către Dum­ne­zeu. Dacă nu, are să se întâm­ple ce spu­ne Sfân­tul Isa­ac Sirul: “Sămân­tă pe pia­tră este rugă­ciu­nea celui ce are mânie asu­pra fra­te­lui său”.

Să ne păzeas­că Dum­ne­zeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin.