Viata Sf. mucenic Haralambie

Sfân­tul Hara­lam­bie a tră­it în vea­cul al II – lea după Hris­tos. S‑a năs­cut într‑o ceta­te din Asia Mică, Mag­ni­sia, care nu este foar­te depar­te de mult-regre­ta­ta Smir­na. Cre­ş­ti­nii cetă­ţii îl preţu­iau pe Sfân­tul Hara­lam­bie pen­tru carac­te­rul lui curat, pen­tru marea lui cre­dinţă şi l‑au ales preot.

Lumea astăzi aude cuvân­tul „pre­ot” şi nu‑i dă nicio impor­tanţă. „Popă”, spu­ne altul şi copi­ii auzindu‑i pe cei mari vor­bind des­pre pre­o­ţi cu dis­preţ nu vor să devi­nă pre­o­ţi când se fac mari. 

Şi pre­o­tul pes­te câţi­va ani va fi ceva rar. Des­pre aceas­tă dis­preţu­i­re faţă de pre­o­ţie sunt vino­va­ţi, desi­gur, şi câţi­va pre­o­ţi nevred­nici, care nu-şi cin­stesc sfân­ta misiu­ne. Dar Sfân­tul Hara­lam­bie nu a fost unul din pre­o­ţii obi­ş­nui­ţi; a fost pre­ot care avea conş­ti­inţa misiu­nii sale. Litur­ghi­sea şi plân­gea de emoţie. 

Pro­po­vă­du­ia cuvân­tul lui Dum­ne­zeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi să se emoţio­ne­ze şi să‑L iubeas­că pe Hris­tos. Îi iubea pe săraci şi pe bol­navi şi vizi­ta case­le cre­ş­ti­ni­lor şi îi sfă­tu­ia pe toţi, mici şi mari, să rămâ­nă cre­din­cioşi lui Hristos.

Pe pre­o­tul Hara­lam­bie îl iubeau şi îl preţu­iau toţi. Prin cuvin­te­le şi prin via­ţa lui era o puter­ni­că lumi­nă, care lumi­na nu doar pe cre­ş­ti­nii cetă­ţii Mag­ni­sia, ci stră­lu­ci­rea lui ajun­gea chiar până foar­te depar­te. Dar lumi­na aceas­ta nu era mulţu­mi­toa­re pen­tru oame­nii care tră­iau în ruşi­noa­sa închi­na­re la idoli. Şi ido­la­trii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul.

În acea epo­că deve­ni­se împă­rat unul care îi ura pe cre­ş­tini şi hotă­râ­se să‑i pri­go­neas­că cu toa­tă pute­rea de care dis­pu­nea. Se numea Sep­ti­miu Sever. Repre­zen­tant al împă­ra­tu­lui în părţi­le Asi­ei Mici, ca şi cum am spu­ne pre­fect, era unul ce se numea Lucian. Şi aces­ta era un săl­ba­tic pri­go­ni­tor al cre­ş­ti­ni­lor, ca şi împă­ra­tul. Aces­ta a dat dis­po­zi­ţie să‑l ares­te­ze pe sfânt şi să‑l adu­că îna­in­tea sa. Sfân­tul Hara­lam­bie era de acum foar­te bătrân.

Avea 113 ani. Şi totu­şi, în ciu­da adân­cii lui bătrâ­neţi, nu înce­ta să litur­ghi­seas­că şi să slu­jeas­că popo­ru­lui. Vedeţi, atunci nu era în vigoa­re în Bise­ri­că legea de astăzi a sta­tu­lui, care‑l obli­gă pe pre­ot să se retra­gă din slu­ji­re la 75 de ani. Asta nu este con­form cu Sfin­te­le Canoa­ne. Pre­o­tul, atâ­ta vre­me cât se sim­te bine, tre­bu­ie să rămâ­nă la locul său până la adânci bătrâ­neţi. Un pre­ot bătrân cu părul alb este în parohia lui foar­te res­pec­tat, iar cuvin­te­le sale sunt ascul­ta­te cu mare atenţie, ca un glas care vine din veşnicie.

Bătrân de 113 ani era Sfân­tul Hara­lam­bie, dar în acest trup bătrân exis­ta o ini­mă care nu îmbă­trâ­ni­se de timp, o ini­mă care era pururi tână­ră. Aşa este: cel care cre­de în Hris­tos, chiar şi atunci când îmbă­trâ­neş­te, nu-şi pier­de entu­zi­as­mul. Este întot­dea­u­na tânăr.

Tira­nul Lucian a cre­zut că un om bătrân este uşor de îndu­ple­cat să se lepe­de de Hris­tos şi să se închi­ne la idoli. Bătrâ­nii iubesc mult via­ţa şi tre­mu­ră în faţa morţi şi fac ori­ce ca să mai ada­u­ge la via­ţa lor câte­va zile. Dar Sfân­tul Hara­lam­bie nu se temea de moar­te. În cre­dinţă era stân­că. Nimic nu putea să‑l cla­ti­ne. Cuvin­te­le pe care i le spu­nea tira­nul ca să se lepe­de de Hris­tos, l‑au făcut pe Sfân­tul Hara­lam­bie mai hotă­rât şi mai viteaz. Neli­ni­ş­tea cre­ş­tea înă­un­trul său. Răs­pun­dea cu îndrăz­ne­a­lă. Eu, zicea tira­nu­lui, de atâţia ani Îl slu­jesc pe Hris­tos şi nu m‑am lepă­dat de El nici­o­da­tă. Şi acum la bătrâ­neţi­le mele, când din cli­pă în cli­pă aştept moar­tea, să mă lepăd de El? Nici­o­da­tă! Moar­tea mă va duce lân­gă Hristos.

Tira­nul s‑a mâni­at din cale afa­ră de ero­ica împo­tri­vi­re a sfân­tu­lui şi a porun­cit groaz­nic mar­ti­riu; a porun­cit să‑l jupoa­ie pe Sfân­tul Hara­lam­bie de viu. Auzind cine­va de un ast­fel de mar­ti­riu i se ridi­că părul. Sfân­tul nu s‑a îngro­zit. Ini­ma lui era închi­na­tă lui Hris­tos şi Hris­tos i‑a dat pute­re să învingă aceas­tă ispi­tă şi să tri­um­fe­ze. Ime­di­at ce sol­da­ţii au înce­put groaz­ni­cul mar­ti­riu, sfân­tul prin cal­da lui rugă­ciu­ne a făcut o minu­ne şi mâi­ni­le sol­da­ţi­lor au înţe­pe­nit, iar tira­nul s‑a înfri­coşat şi sfân­tul a ieşit din acest mar­ti­riu mai stră­lu­cit şi cu mai mare pute­re pro­po­vă­du­ia pe Hris­tos. Fai­ma lui se întin­dea pre­tu­tin­deni. O, ce poa­te să facă un pre­ot sfânt ca Sfân­tul Haralambie!

Fai­ma sfân­tu­lui a ajuns până la pala­te­le împă­ră­teşti, iar când împă­ra­tul a stră­bă­tut Răsă­ri­tul şi s‑a dus în Anti­ohia, a porun­cit să‑l adu­că îna­in­tea lui pe sfânt. Pen­tru a doua oară Sfân­tul Hara­lam­bie este jude­cat. Este jude­cat de însu­şi împă­ra­tul. Dar şi a doua oară îşi măr­tu­ri­seş­te cre­dinţa. Împă­ra­tul se săl­bă­ti­ceş­te şi porun­ceş­te să‑l chi­nu­ias­că şi în sfârşit să‑l deca­pi­te­ze. Sfân­tul a ară­tat atâ­ta răb­da­re în muce­ni­cia sa, încât trei sol­da­ţi din călă­ii săi, necre­din­cioşi până în acea cli­pă, au refu­zat să adu­că la înde­pli­ni­re dis­po­zi­ţia împă­ra­tu­lui şi au stri­gat: Şi noi sun­tem cre­ş­tini! Dar până şi fii­ca lui Gali­na, văzând minu­nea sfân­tu­lui, a cre­zut în Hris­tos. Încă şi alţii, închi­nă­tori la idoli, băr­ba­ţi şi femei, împre­u­nă cu fii­ca împă­ra­tu­lui au măr­tu­ri­sit cre­dinţa lor şi au pri­mit muce­ni­cia împre­u­nă cu sfântul.

***

Iubi­ţii mei! Toţi câţi citesc Vieţi­le Sfinţi­lor şi văd chi­nu­ri­le pe care le-au sufe­rit pen­tru Hris­tos nu se pri­cep de unde aflau aceas­tă pute­re. Dar la aceas­tă nedu­me­ri­re răs­pun­de Evan­ghe­lia. Ne isto­ri­seş­te că o copi­lă, care era demo­n­i­za­tă şi nicio pute­re nu era în sta­re să o vin­de­ce, deo­da­tă s‑a făcut bine. Cum? Mama ei L‑a rugat pe Hris­tos să o facă bine pe copi­la ei. L‑a rugat cu cre­dinţă mare şi Hris­tos a ascul­tat rugă­min­tea mamei şi o pute­re nevă­zu­tă, pute­rea lui Hris­tos, a izgo­nit din sufle­tul copi­lei toţi demonii. 

Aceas­tă cre­dinţă în Hris­tos este cea care a dat pute­re Sfân­tu­lui Hara­lam­bie să izgo­neas­că demo­n­ii, să vin­de­ce pe cei bol­navi, să facă minuni şi, ceea ce e cel mai impor­tant, să sufe­re toa­te înfri­coşa­te­le chi­nuri şi până la ulti­ma lui sufla­re să-şi măr­tu­ri­seas­că cre­dinţa. Aceas­tă cre­dinţă dă pute­re celor care cred până astăzi, ca să biru­ias­că ispi­te­le, pri­goa­ne­le şi chi­nu­ri­le şi cu îndrăz­ne­a­lă să măr­tu­ri­seas­că Orto­do­xia pretutindeni. 

Fie­că­ru­ia din aceşti muce­nici, bătrâni şi tineri, se potri­veş­te cuvân­tul pe care l‑a spus Hris­tos către feme­ie: „O, feme­ie, mare este cre­dinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). 

O, muce­ni­ci­lor, mare e cre­dinţa voas­tră! Vă rugăm, ruga­ţi-vă Dom­nu­lui să ne dăru­ias­că şi nouă cre­dinţa voastră.