Evangelia zilei:

Din viata şi minunile Sfintei Parascheva de la Iaşi

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Preacuvioasei noastre maici mult-milostivei ParaschevaAceas­tă cu ade­vă­rat mare şi ves­ti­tă între femei, Cuvi­oa­sa şi puru­rea pome­ni­ta Paras­che­va s‑a năs­cut într-un sat al Tra­ci­ei, numit şi din vechi­me şi acum Epi­va­ta. Părinţii feri­ci­tei erau de neam bun şi mări­ţi, îna­vu­ţi­ţi cu mul­te averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbo­gă­ţea dreap­ta cre­dinţă în Dum­ne­zeu şi vred­ni­cia de a se numi cre­ş­tini. Aceş­tia dar, adu­cînd la lumi­nă pe Cuvi­oa­sa, întîi au renăscut‑o prin scăl­dă­toa­rea cea dum­ne­ze­ias­că a Bote­zu­lui, apoi, îna­in­tînd pe cale, o învă­ţa­ră toa­tă îmbu­nă­tă­ţi­rea şi aşe­za­rea cea după Dumnezeu.

După ce a tre­cut la al zece­lea an, ades ea mer­gea cu mama sa la bise­ri­ca Pre­a­cu­ra­tei Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu şi a auzit aces­te dum­ne­ze­ieşti bine­ves­tiri: “Cel ce voieş­te să vină după mine, să se lepe­de de sine şi să ridi­ce cru­cea sa şi să urmeze Mie”. Înda­tă fiind cuprin­să de aceas­ta şi ieşind din bise­ri­că, a întîl­nit un sărac; ascun­zîn­du-se de mai­ca sa şi dez­bră­cînd hai­ne­le stră­lu­ci­te şi lumi­na­te ce le pur­ta, le‑a dat lui şi ea a îmbră­cat pe ale ace­lu­ia, luîn­du-le pe aces­tea cu oare­ca­re meş­teşu­gi­re înţeleaptă.După ce a venit aca­să şi au văzut‑o părinţii într-un ast­fel de chip, s‑au îngro­zit şi au bătut‑o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de mul­te ori se zice că, dez­bră­cînd hai­ne­le sale, le‑a dat săra­ci­lor, întru nimic soco­tind pen­tru aceas­ta ocă­ri­le, îngro­zi­ri­le şi nesu­fe­ri­te­le bătăi ale părinţi­lor. Şi aces­tea, în casa părin­teas­că, erau ca niş­te pre­în­tîm­pi­nări ale roa­de­lor ce, pe urmă, erau să odră­sleas­că în ea şi păşiri spre tre­ce­rea pes­te om. Apoi, fiind­că nu mai putea suferi dure­rea duhu­lui în suflet, fără şti­rea părinţi­lor şi a celor de un sîn­ge cu ea şi a mulţi­mii slu­gi­lor, a ajuns la Constantinopol.

Aici, gus­tînd toa­te bună­tă­ţi­le cele după Dum­ne­zeu, îndes­tu­lîn­du-se de dum­ne­ze­ieş­ti­le şi sfinţi­te­le bise­rici şi moa­ş­te­le sfinţi­lor şi, fiind bine­cu­vîn­ta­tă de sfinţii băr­ba­ţi cei de aco­lo şi întă­rin­du-se cu rugă­ciu­ni­le lor, a ieşit din ceta­te şi a tre­cut în Cal­ce­don de cea­lal­tă par­te şi de aco­lo a venit la Ira­clia din Pont, călă­to­rind cu picioa­re­le sale.

Iar părinţii ei înşi­şi şi prin alţii, că nevo­ia este les­ne isco­di­toa­re, mult tru­din­du-se şi locuri din locuri schim­bînd şi cetă­ţi şi sate căl­cînd şi neaflînd‑o, s‑au întors aca­să. Iar prea­fe­ri­ci­ta fecioa­ră, venind la Ira­clia din Pont şi sosind la un oare­ca­re locaş dum­ne­ze­iesc al Mai­cii lui Dum­ne­zeu şi intrînd în el cu bucu­rie duhov­ni­ceas­că, s‑a aşe­zat pe pămînt şi l‑a udat cu lacri­mi. Apoi s‑a scu­lat şi, prin ruga sa umplîn­du-se de har, cinci ani întregi a petre­cut în acest sfînt locaş, tot felul de bună­tă­ţi săvîrşind. Căci întru rugă­ciu­ni­le ei de toa­tă noap­tea făcea stări sta­tor­ni­ce şi de dia­mant, aju­nări neîn­ce­ta­te, bătăi de piept, plîn­ge­re, tîn­gu­iri cu lacri­mi nes­tin­se, iar cul­ca­rea jos pe faţa pămîn­tu­lui, cine după vred­ni­cie o va poves­ti; obi­ce­iul sme­rit, cuge­tul împă­cat, cură­ţe­nia ini­mii şi ple­ca­rea ei spre Dumnezeu.

Sf. Parascheva de la IaşiDe aces­tea, des­tul desfă­tîn­du-se, a tri­mis Dum­ne­zeu pe cei ce aveau s‑o ducă la Ieru­sa­lim; căci aceas­tă dorinţă o avea şi ruga pe Dum­ne­zeu şi pe Mai­ca Lui de aceas­ta. Deci aşa pre­gă­ti­tă a ieşit din bise­ri­că şi îngră­di­tă cu aju­to­rul de sus, a ajuns la Ieru­sa­lim şi îndes­tu­lîn­du-se de toa­te cele sfin­te şi bune ale Ieru­sa­li­mu­lui, unde şi “blîn­de­le picioa­re ale Mîn­tu­i­to­ru­lui meu Hris­tos au căl­cat” şi sătu­rîn­du-se şi zbu­rînd prin pus­ti­ul Ior­da­nu­lui ca o pasă­re, a nime­rit la o via­ţă cin­sti­tă de călu­gă­ri­ţe pus­t­ni­ce şi a intrat aici. Însă, nepu­tînd a le da în scris pe toa­te, cît s‑a nevo­it aici, prin care pe vră­j­ma­şul dia­vol pînă în sfîrşit l‑a stins, care mai îna­in­te cu ispi­te mul­te şi de tot felul a năvă­lit por­nin­du-se asu­pra ei, puţi­ne oare­ca­re din nevo­inţe­le ei spre pome­ni­re le vom adă­u­ga aici.

Bău­tu­ră între­bu­inţa apa de izvor, şi de aceas­ta foar­te puţi­nă; tre­bu­inţa aşter­nu­tu­lui o împli­nea cu o rogo­ji­nă, iar îmbră­că­min­tea era o hai­nă şi aceas­ta foar­te zdrenţă­roa­să, cîn­ta­rea pe buze neîn­ce­ta­tă, lacri­mi­le de‑a puru­rea; pes­te toa­te aces­tea înflo­rea dra­gos­tea, iar vîr­ful bună­tă­ţi­lor, care este sme­ri­ta cuge­ta­re, le cuprin­dea pe toa­te acestea.

Deci mulţi ani răb­dînd în ară­ta­ta mănăs­ti­re a călu­gă­ri­ţe­lor şi nevo­in­du-se prin foar­te mul­te fap­te bune, pli­nind al 25-lea an al vîr­stei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într‑o cora­bie a înce­put a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu cora­bia la lima­nul patri­ei sale, după ce a sufe­rit mul­te pri­mej­dii ale sfă­rî­mă­rii de cora­bie în mare. Apoi puru­rea pome­ni­ta a venit la Con­stan­ti­no­pol şi după ce a cer­ce­tat dum­ne­ze­ieş­ti­le loca­şuri şi pe sfinţii băr­ba­ţi, a ple­cat şi a venit la un oare­ca­re sat, anu­me Cali­cra­tia, şi aco­lo la bise­ri­ca sfinţi­lor şi întru tot lău­da­ţi­lor Apos­toli s‑a sălă­ş­lu­it, neso­co­tind petre­ce­rea părinţi­lor de neam bun şi batjo­co­rind înţe­le­pţeş­te unel­ti­ri­le viclea­nu­lui înşelător.

Deci doi ani a petre­cut aco­lo neîn­ti­na­ta porum­bi­ţă şi din poto­pul aces­tor cur­gă­toa­re zbu­rînd, a odih­nit cor­tul ceresc, încre­dinţînd sfînt sufle­tul său mîi­ni­lor înge­reşti şi prin ei loca­şu­ri­lor celor veş­ni­ce şi dum­ne­ze­ieşti. Iar tru­pul cel din pămînt şi înfru­mu­seţat cu dum­ne­ze­ieşti îmbu­nă­tă­ţiri l‑a ascuns în pămînt.

Mul­tă vre­me după aceas­ta a tre­cut cine­va, rău chel­tu­ind via­ţa şi obş­teas­ca dato­rie împli­nind, a fost îngro­pat aproa­pe de Cuvi­oa­sa; dar ea n‑a vrut a‑l suferi, prea vitea­za; ci oare­că­ru­ia din băr­ba­ţii sfinţi ară­tîn­du-i-se în vis i‑a zis: “Ridi­că tru­pul aces­ta şi‑l înde­păr­tea­ză că roa­bă a lui Hris­tos fiind, nu pot suferi întu­ne­ri­cul şi necu­ră­ţia”. Însă zăbo­vind acel dum­ne­ze­iesc băr­bat, divi­na ară­ta­re a cuvi­oa­sei socotind‑o vede­re obi­ş­nu­i­tă sau vis nor­mal, a doua şi a tre­ia oară iară­şi sfîn­ta l‑a stri­gat şi cum­plit l‑a îngro­zit. După ce călu­gă­rul şi‑a venit în sine, cum se cuvi­ne, şi după porun­ca sfin­tei, care îi ara­tă cu dege­tul locul, degra­bă s‑a scu­lat şi cu sîr­gu­inţă a des­co­pe­rit popo­ru­lui vede­nia de aco­lo, către care cu toţii aler­gînd ca la o vis­te­rie foar­te îna­vu­ţi­tă au săpat pămîn­tul. Iar după ce s‑a apro­pi­at de sicriu, se umplea de mireas­mă, şi acel trup sfînt al Cuvi­oa­sei aflîndu‑l întreg cu totul păzit, cu mîini cucer­ni­ce l‑au adus în bise­ri­ca Sfinţi­lor Apos­toli, umplînd aerul de mires­me şi tămîi­eri şi cîn­tînd dum­ne­ze­ieşti psalmi.

Însă cîte minuni a săvîrşit Dum­ne­ze­ul minu­ni­lor prin ea, după aşe­za­rea moa­ş­te­lor ei aici, şi pînă acum săvîrşeş­te, cu nepu­tinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numă­rul ste­le­lor şi nisi­pul mării. De vre­me ce vin­de­că şchi­opi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele ating­ă­toa­re de moar­te; şi în scurt a zice, depăr­tea­ză toa­tă nepu­tinţa nevin­de­ca­tă, numai cu atin­ge­rea raclei, care nu înce­tea­ză, nici nu va înce­ta să ver­se tămă­du­iri, cu harul lui Iisus Hris­tos, Celui ce a preamărit‑o.

Sfin­te­le moa­ş­te ale Cuvi­oa­sei Paras­che­va au fost duse din Epi­va­ta în ceta­tea Tîr­no­vei, capi­ta­lă oare­cînd a cra­i­lor bul­gari; apoi s‑au stră­mu­tat de aici la Bel­grad, şi de aco­lo în ora­şul Con­stan­ti­no­pol, cum poves­tesc Efti­mie şi Rafa­il; ase­me­nea şi Mele­tie al Ate­nei şi Dosi­tei patri­ar­hul Ierusalimului.

Tot la ace­la­şi loc aflăm şi poves­ti­rea de stră­mu­ta­re a moa­ş­te­lor ei din ora­şul Con­stan­ti­no­pol aici la Iaşi. Adi­că, “Patri­ar­hul Con­stan­ti­no­po­lu­lui Par­te­nie bătrî­nul, luînd bani de la domni­to­rul Mol­do­vei Vasi­le Lupu ca să plă­teas­că dato­ri­i­le Patri­ar­hi­ei, atîr­nînd de zidul Fana­ru­lui din Con­stan­ti­no­pol sfin­te­le ei moa­ş­te ce se păzeau de Patri­ar­hie, le‑a tri­mis aici către stă­pî­ni­to­rul Mol­do­vei”. Iată ce zice Can­te­mir, domni­to­rul Mol­do­vei: “Sfîn­ta Paras­che­va, pre­cum aflăm din cărţi­le bise­ri­ceşti, era stă­pî­nă a satu­lui Epi­va­te­lor, pe care apoi l‑a cîş­ti­gat Apo­ca­v­cos, voie­vo­dul însu­şi stă­pî­ni­tor Andro­nic Pale­o­lo­gul. Sul­ta­nul Murad al IV-lea a dat voie domni­to­ru­lui Mol­do­vei, Vasi­le, să mute sfin­te­le ei moa­ş­te din bise­ri­ca patri­ar­ha­lă a Con­stan­ti­no­po­lu­lui. Le‑a cîş­ti­gat aces­tea pen­tru cele mul­te şi mari bin­e­fa­ceri şi slu­j­be făcu­te Sfin­tei Bise­rici celei mari; că din însă­şi veni­tu­ri­le sale a plătit pes­te 260 de pungi de aur ce dato­ra ea tur­ci­lor şi cre­ş­ti­ni­lor. Însă, fiind­că la turci este inter­zis a stră­mu­ta mort pes­te trei mile, afa­ră de tru­pul sul­ta­nu­lui, a chel­tu­it pes­te 300 de pungi la Poar­ta oto­ma­nă, ca să ia voie pen­tru stră­mu­ta­rea sfin­te­lor moa­ş­te şi ca să ia porun­că către un Capu­gi­ba­şa, ca să le însoţeas­că în Mol­da­via. Toa­tă poves­ti­rea aceas­ta a stră­mu­tă­rii aces­te­ia este zugră­vi­tă pe pere­te­le de ami­a­zăzi al bise­ri­cii Sfinţi­lor Trei Ierarhi, unde se află sfin­te­le ei moa­ş­te. Între alte lucruri se înfă­ţi­şea­ză aco­lo şi Capu­gi­ba­şa cu ofi­ţe­rii lui mer­gînd la petre­ce­rea sfin­te­lor moaşte”.

Aceas­tă stră­mu­ta­re de atunci este des­cri­să şi de mar­mu­ra cuvu­cli­u­lui unde sînt aşe­za­te sfin­te­le moa­ş­te, pe care scrie aşa: “Cu voia Tată­lui, cu bine­plă­ce­rea Fiu­lui şi cu con­lu­cra­rea Sfîn­tu­lui şi de via­ţă făcă­tor Duh, a Dum­ne­ze­u­lui celui mărit şi închi­nat în Sfîn­ta şi cea de o fiinţă şi nedes­pă­rţi­tă Tre­i­me, bine­cin­sti­to­rul şi de Hris­tos iubi­to­rul Ioan Vasi­le Voie­vod, cu mila lui Dum­ne­zeu domni­tor a toa­tă Mol­da­via, fiind rîv­ni­tor şi apă­ră­tor al sfin­tei cre­dinţe răsă­ri­te­ne, după dum­ne­ze­ias­că îngri­ji­re a stră­mu­tat din Con­stan­ti­no­pol cu mul­tă osîr­die şi prea mul­tă dorinţă aces­te cin­sti­te moa­ş­te ale Cuvi­oa­sei Mai­cii noas­tre Paras­che­va din Tîr­no­va. Aceas­tă stră­mu­ta­re a fost a tre­ia. Iar preasfinţi­tul şi feri­ci­tul a toa­tă lumea patri­arh Par­te­nie, cu toa­tă bună­vo­inţa şi sfa­tul Bise­ri­cii a tri­mis aces­te sfin­te moa­ş­te ca pe o vis­te­rie dum­ne­ze­ias­că, cu prea­fe­ri­ci­ţii trei mitro­po­li­ţi: Ioa­ni­chie al Ira­cli­ei, Par­te­nie al Adri­a­no­po­lei şi Teo­fan al Pale­on-Patro­nu­lui, în zile­le preasfinţi­tu­lui Var­la­am mitro­po­li­tul Suce­vei şi a toa­tă Mol­da­via. Iar bine­cin­sti­to­rul şi de Hris­tos iubi­to­rul şi cu mila lui Dum­ne­zeu stă­pîn al nos­tru şi domni­tor a toa­tă Mol­da­via, Vasi­le Ioan Voie­vod, de aca­să ieşind cu evla­vie şi cu tot sufle­tul pri­mind aceas­tă nepreţu­i­tă vis­te­rie, potri­vit le-au pus şi le-au păs­trat în cea nouă zidi­tă bise­ri­că a Sfinţi­lor Trei Ierarhi şi ai lumii das­căli: Vasi­le cel Mare, Gri­go­rie de Dum­ne­zeu Cuvîn­tă­to­rul şi Ioan Gură de Aur, spre cin­sti­rea şi mări­rea lui Dum­ne­zeu celui lău­dat în Tre­i­me şi spre veş­ni­că soli­re a Pre­a­cu­vi­oa­sei Mai­cii noas­tre Paras­che­va, pen­tru lăsa­rea păca­te­lor sale şi a tot stră­lu­cit nea­mul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domni­ei lui al 8‑lea, în 13 iunie; în ace­la­şi an s‑a năs­cut şi prea­iu­bit fiul lui, Ioan Şte­fan Voie­vod, căru­ia să‑i dea Dom­nul zile înde­lun­ga­te şi via­ţă de mulţi ani. Amin”.

Din tra­di­ţie avem poves­tiri de mul­te minuni săvîrşi­te de Cuvi­oa­sa în anii dina­in­tea noas­tră, pe care nu s‑a sîr­gu­it cine­va a le adu­na şi a le publi­ca spre lau­da lui Dum­ne­zeu slă­vi­to­rul sfinţi­lor Săi; încă şi în zile­le noas­tre nu con­te­neş­te a face minuni celo­ra ce cu cre­dinţă alear­gă la ea. Căci cîţi nepu­tin­cioşi au evla­vie la sfin­te­le moa­ş­te, aler­gînd cu cre­dinţă, sau din aco­pe­ră­min­te­le puse la capul cel sfînt al Cuvi­oa­sei luînd şi pur­tînd, dobîn­desc vin­de­ca­re. Şi la neploa­re sau altă nevo­ie mare, făcînd lita­nie cre­ş­ti­nii cu sfin­te­le moa­ş­te, nu se lip­sesc de cere­re. Şi şi în patria ei Epi­va­ta, unde pre­cum se zice casa ei părin­teas­că a fost pre­fă­cu­tă în bise­ri­că cu nume­le ei, şi în Cate­dra­la Mitro­po­li­ta­nă de la Iaşi, Cuvi­oa­sa face mul­te minuni pînă astăzi.

Nenu­mă­ra­te sînt minu­ni­le şi vin­de­că­ri­le de boli ce s‑au făcut cu cre­din­cioşi care au aler­gat cu rugă­ciuni şi lacri­mi la moa­ş­te­le Sfin­tei Pre­a­cu­vi­oa­sei mai­cii noas­tre Paras­che­va, de‑a lun­gul celor pes­te trei sute cinci­zeci de ani de cînd ocro­teş­te Mol­do­va şi ţara noas­tră. Să amin­tim doar cîte­va din­tre ele, publi­ca­te în Pate­ri­cul româ­nesc, p. 77–84:

Cea mai mare minu­ne a Sfin­tei Paras­che­va este însă­şi prea­mă­ri­rea tru­pu­lui ei cu darul nepu­tre­zi­rii, al vin­de­că­rii de boli şi al izbă­vi­rii de mul­te nevoi şi pri­mej­dii. Din cau­za aceas­ta a fost lua­tă ca pro­tec­toa­re de toa­te ţări­le orto­do­xe din Bal­cani. Ba şi tur­cii se cuce­reau de minu­ni­le ce se făceau cre­ş­ti­ni­lor, celor care îi cereau aju­to­rul cu cre­dinţă şi evlavie.

O altă minu­ne care a uimit Mol­do­va şi ţara noas­tră a fost izbă­vi­rea fără nici o vătă­ma­re a moa­ş­te­lor Sfin­tei Paras­che­va din incen­di­ul izbu­c­nit în noap­tea de 26 spre 27 decem­brie 1888, în para­cli­sul mănăs­tiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprin­zîn­du-se de la un sfeş­nic cata­fal­cul Cuvi­oa­sei, s‑a topit argin­tul care îmbră­ca racla, dar lem­nul şi sfin­te­le ei moa­ş­te, deşi erau învă­lu­i­te în jera­tic, au rămas întregi şi nevă­tă­ma­te spre întă­ri­rea cre­din­cioşi­lor şi uimi­rea tutu­ror. Ca o măr­tu­rie a aces­tei mari minuni, se păs­trea­ză pînă astăzi racla dogo­ri­tă de foc, în care se aflau moa­ş­te­le Sfin­tei Paras­che­va. Înda­tă după aceas­tă minu­ne, moa­ş­te­le Cuvi­oa­sei au fost stră­mu­ta­te în noua Cate­dra­lă Mitro­po­li­ta­nă din apropiere.

Spre sfîrşi­tul seco­lu­lui al XIX-lea, soţia pre­o­tu­lui Ghe­or­ghe Lateş din comu­na Rădă­şeni-Sucea­va sufe­rea la cap de o boa­lă grea şi incu­ra­bi­lă. Aler­gînd la Sfîn­ta Paras­che­va, se ruga cu lacri­mi la moa­ş­te­le ei şi‑i cerea aju­to­rul. Apoi i s‑a făcut Sfîn­tul Maslu şi s‑a reîn­tors aca­să. Noap­tea i s‑a ară­tat aie­vea Sfîn­ta Paras­che­va în hai­ne albe stră­lu­ci­toa­re şi i‑a spus: “Nu mai plîn­ge, că de acum te faci sănă­toa­să!” A doua zi, feme­ia s‑a scu­lat sănă­toa­să şi lău­da pe bine­fă­că­toa­rea ei.

În anul 1950, o stu­den­tă din Iaşi s‑a îmbol­nă­vit de leu­ce­mie. Bol­na­va împre­u­nă cu părinţii ei au aler­gat la Sfîn­ta Paras­che­va şi cu mul­te lacri­mi îi cereau aju­tor şi sănă­ta­te. După două luni de rugă­ciuni stă­ru­i­toa­re şi Sfîn­tul Maslu, tînă­ra s‑a vin­de­cat de aceas­tă boa­lă fără leac şi şi‑a con­ti­nu­at studiile.

O feme­ie din­tr-un sat de lîn­gă Iaşi era greu bol­na­vă. Fiind inter­na­tă pen­tru ope­ra­ţie, s‑a rugat mai întîi la Sfîn­ta Paras­che­va, cerîndu‑i, cu cre­dinţă şi lacri­mi, aju­tor şi vin­de­ca­re. Timp de trei zile după inter­na­re i s‑au făcut toa­te ana­li­ze­le. La urmă i‑au spus medi­cii: “Feme­ie, du-te aca­să că nu ai nimic!”

În anul 1968, de hra­mul Cuvi­oa­sei Paras­che­va, o cre­ş­ti­nă din Iaşi pre­gă­tea con­ser­ve pen­tru iar­nă. Mama ei o îndem­na: “Fată, să nu faci una ca aceas­ta, căci astăzi este ziua Sfin­tei Paras­che­va!”. “Mamă, a răs­puns fii­ca, în fie­ca­re zi este cîte un sfînt, dar eu n‑am timp să‑i prăz­nu­iesc pe toţi!”. După o oră feme­ia şi‑a tri­mis copi­la în oraş să‑i cum­pe­re ceva. Pe stra­dă a fost lovi­tă grav de o maşi­nă şi apoi inter­na­tă în spi­tal. Mama copi­lei a aler­gat a doua zi la Sfîn­ta Paras­che­va şi, după ce şi‑a recu­nos­cut păca­tul, a cerut cu lacri­mi ier­ta­re şi sal­va­rea fii­cei ei acci­den­ta­te. După trei zile copi­la s‑a întors sănă­toa­să acasă.

Un ingi­ner bol­nav de plă­mîni a fost inter­nat în spi­tal pen­tru ope­ra­ţie. Mama sa a mers atunci la moa­ş­te­le Cuvi­oa­sei Paras­che­va şi i‑a cerut cu cre­dinţă sănă­ta­te pen­tru fiul ei. Timp de două săp­tă­mîni doc­to­rii au amî­nat ope­ra­ţia. Apoi s‑a obser­vat că leziu­ni­le pul­mo­na­re s‑au vin­de­cat în chip mira­cu­los. Atunci au zis bol­na­vu­lui: “Dom­nu­le ingi­ner, aţi scă­pat de ope­ra­ţie. Întorceţi-vă sănă­tos aca­să. Este cine­va care se roa­gă lui Dum­ne­zeu pen­tru dumneavoastră!”

Unui copil de trei ani şi jumă­ta­te i s‑a oprit brusc gra­i­ul. Atunci mama a luat copi­lul în bra­ţe şi a venit să cea­ră aju­to­rul Sfin­tei Paras­che­va. Pe cînd se ruga ea cu lacri­mi, deo­da­tă copi­lul a stri­gat: “Mamă, mamă! Aici este Doam­ne, Doam­ne!”. Mulţu­mind din ini­mă Prea Cuvi­oa­sei Paras­che­va, mama s‑a întors aca­să cu copi­lul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţe­le­ge­re în casă. Într‑o sea­ră, feme­ia dis­pe­ra­tă a pără­sit cămi­nul. Zadar­nic au căutat‑o soţul şi fii­ca. Apoi copi­la s‑a cul­cat, iar tatăl ei a aler­gat la Sfîn­ta Paras­che­va şi s‑a rugat cu lacri­mi să‑i întoar­că soţia cu bine în fami­lie. Ajun­gînd soţul aca­să, după o oră a bătut cine­va în uşă. Era soţia. Avea chi­pul palid şi îngîn­du­rat. “Unde ai fost feme­ie? Ce ţi s‑a întîm­plat?” a întrebat‑o soţul. “Dia­vo­lul mi‑a dat în gînd să mă sinu­cid. De ace­ea m‑am aşe­zat pe linia tre­nu­lui aproa­pe de gara Nico­li­na. Dar la ore­le opt sea­ra, pe cînd venea un tren cu vite­ză, fii­ca noas­tră, îmbră­ca­tă în alb, a venit la mine, m‑a apun­cat repe­de şi mă arun­că afa­ră de pe linie. Aşa am scă­pat de moar­te şi de osîn­da iadu­lui. După ce m‑am întă­rit puţin, am mulţu­mit lui Dum­ne­zeu că m‑a izbă­vit de acest cum­plit păcat şi m‑am întors aca­să. “Feme­ie, în sea­ra aceas­ta la ora opt fii­ca noas­tră era cul­ca­tă, iar eu mă rugam pen­tru tine. Ace­ea care te‑a sal­vat nu era fii­ca noas­tră, ci însă­şi Sfîn­ta Paras­che­va! Să‑i mulţu­mim ei, căci ea te‑a scă­pat de aceas­tă cum­pli­tă şi dub­lă moar­te, tru­peas­că şi sufle­teas­că”. De atunci este mul­tă armo­nie şi bucu­rie duhov­ni­ceas­că în aceas­tă fami­lie creştină.

Pe tim­pul celor două răz­bo­a­ie mondi­a­le ora­şul Iaşi a fost pro­te­jat de bom­bar­damen­te, iar Cate­dra­la Mitro­po­li­ta­nă, unde se păs­trea­ză cin­sti­te­le moa­ş­te ale Sfin­tei Paras­che­va, nu a fost atin­să de nici un obuz. Căci Cuvi­oa­sa ocro­teş­te Mol­do­va şi ora­şul aces­ta bine­cu­vîn­tat, de pes­te trei sute cinci­zeci de ani. Spun bătrî­nii că osta­şii vedeau noap­tea, în tim­pul răz­bo­i­u­lui, o feme­ie uri­a­şă îmbră­ca­tă în alb dea­su­pra Iaşi­lor, ocrotindu‑l de ocu­pa­ţie şi bom­bar­damen­te. Aşa ştie să aju­te­Pre­a­cu­vi­oa­sa Paras­che­va patria ei adop­ti­vă pen­tru cre­dinţa popo­ru­lui nos­tru binecredincios!

În tim­pul marii sece­te din vara anu­lui 1947, cînd mureau oame­nii şi ani­ma­le­le de foa­me, s‑au scos moa­ş­te­le Sfin­tei Paras­che­va în pro­ce­siu­ne prin sate­le Mol­do­vei. Cre­din­cioşi le aştep­tau şi le întîm­pi­nau cu lacri­mi de bucu­rie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploa­ie boga­tă şi adă­pau pămîn­tul. Drept mulţu­mi­re cre­din­cioşi se rugau şi înă­lţau cîte o tro­iţă cu icoa­na Sfin­tei Parascheva.

Cel mai mult alear­gă şi cer aju­to­rul Sfin­tei mai­cii noas­tre Paras­che­va bol­na­vii, ţăra­nii, călu­gă­rii şi stu­denţii. Mai ales în luni­le de exa­me­ne racla Cuvi­oa­sei este pli­nă de cărţi, caie­te de şcoa­lă şi pomel­ni­ce. Putem afir­ma că moa­ş­te­le cele mai iubi­te de cre­din­cioşii din ţara noas­tră şi din afa­ră sînt, fără îndo­ia­lă, moa­ş­te­le Sfin­tei Paras­che­va, numi­tă “cea gra­b­nic aju­tă­toa­re şi mult folositoare”.

Măr­tu­ri­sesc părinţii bătrîni care au fost mar­tori ocu­lari, că, oda­tă, de hra­mul ei, pe cînd oame­nii aştep­tau la rînd să se închi­ne la racla Cuvi­oa­sei Paras­che­va, au venit şi două cre­ş­ti­ne bătrî­ne din Focşani. Văzînd lume mul­tă, au zis pre­o­tu­lui de la raclă: “Părin­te, dă-ne voie să ne închi­năm la Cuvi­oa­să fără să mai stăm la rînd şi să‑i punem sub cap aceas­tă per­nă nouă pe care i‑am adus‑o de aca­să drept mulţu­mi­re pen­tru aju­to­rul ce ni l‑a dat”. “Dum­ne­zeu să vă bine­cu­vîn­te­ze, cre­ş­ti­ne­lor, a zis pre­o­tul. Mer­geţi şi vă închi­na­ţi!”. În cli­pa ace­ea pre­o­ţii şi cre­din­cioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minu­nat. Cuvi­oa­sa şi‑a ridi­cat sin­gu­ră capul, iar după ce feme­i­le i‑au pus per­na adu­să şi s‑au închi­nat, Sfîn­ta Paras­che­va şi‑a lăsat iară­şi capul pe căpă­tîi ca mai îna­in­te. Iată cît de mult iubeş­te Pre­a­cu­vi­oa­sa pe cei ce se roa­gă lui Dum­ne­zeu şi sfinţi­lor Lui cu sme­re­nie şi credinţă.

Sfîn­ta Paras­che­va de la Iaşi se bucu­ră în ţară de un cult deo­se­bit, mai mult decît toţi cei­la­lţi sfinţi care au moa­ş­te în Româ­nia. În fie­ca­re zi la Cate­dra­la Mitro­po­li­ta­nă din Iaşi, de dimi­nea­ţă pînă sea­ra tîr­ziu, se face un mic pele­ri­naj con­ti­nuu, cu cre­din­cioşi de toa­te vîr­ste­le şi din toa­te locu­ri­le, veni­ţi la rugă­ciu­ne. În mod deo­se­bit, în săr­bă­tori, în pos­turi şi în fie­ca­re vineri, con­si­de­ra­tă ziua Cuvi­oa­sei Paras­che­va, vin mulţi cre­din­cioşi şi se închi­nă la raclă cu cre­dinţă, adu­cînd flori, daruri şi îmbră­că­min­te pe care le ating de racla Cuvi­oa­sei pen­tru a dobîn­di aju­tor, sănă­ta­te şi binecuvîntare.

Dar cea mai mare zi de prăz­nu­i­re din tot anul este ziua de pai­spre­ze­ce octom­brie, patro­nul Sfin­tei Paras­che­va, cînd are loc unul din cele mai mari pele­ri­na­je orto­do­xe din ţara noas­tră, la care par­ti­ci­pă închi­nă­tori de la sate şi ora­şe, din toa­te colţu­ri­le ţării. În aceas­tă zi are loc un ade­vă­rat pele­ri­naj bise­ri­cesc naţio­nal, care durea­ză pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Cate­dra­lei moa­ş­te­le Sfin­tei Paras­che­va şi timp de două zile şi două nopţi cre­din­cioşii stau la rînd pen­tru închinare.

În sea­ra zilei de pai­spre­ze­ce octom­brie, praz­ni­cul Cuvi­oa­sei se înche­ie cu o miş­că­toa­re pro­ce­siu­ne în jurul Cate­dra­lei, avînd în frun­te pe Mitro­po­li­tul Mol­do­vei, care, împre­u­nă cu cle­ri­cii şi cre­din­cioşii, cu lumî­nări în mîini poar­tă racla cu moa­ş­te­le sfin­tei, în sune­tul clo­po­te­lor şi al fru­moa­se­lor cîn­tări bise­ri­ceşti. După ace­ea se aşa­ză moa­ş­te­le în bise­ri­că la locul lor, se cîn­tă para­cli­sul Sfin­tei Paras­che­va, apoi fie­ca­re se întoar­ce la ale sale cu bucu­ria mare­lui praz­nic în suflet şi cu mîn­gîi­e­rea Duhu­lui Sfînt în ini­mă. Cu ale cărei sfin­te rugă­ciuni, Doam­ne Iisu­se Hris­to­a­se, Fiul lui Dum­ne­zeu, milu­ieş­te-ne pe noi. Amin.!

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: