Evangelia zilei:

Sfântul Epitaf

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

În Sfân­ta şi Marea Vineri, în Bise­ri­că Orto­do­xă se săvârşeş­te după slu­j­ba Cea­su­ri­lor împă­ră­teşti, slu­j­ba Vecer­ni­ei Mari în cadrul căre­ia se scoa­te în mij­lo­cul bise­ri­cii Sfân­tul Epi­taf, o icoa­nă pic­ta­tă pe pân­ză, repre­zen­tând pune­rea în mor­mânt a Dom­nu­lui. Aces­ta este aşe­zat de obi­cei pe o masă mai îna­l­tă. Potri­vit tra­di­ţi­ei, cre­din­cioşii săru­tă Sfân­ta Evan­ghe­lie, Sfân­ta Cru­ce şi Sfân­tul Epi­taf, apoi trec pe sub masă pe care este aşezat.

Sfân­tul Epi­taf rămâ­ne spre închi­na­re în mij­lo­cul Bise­ri­cii până la sfârşi­tul slu­j­bei Deni­ei Proho­du­lui (Utre­nia Sâm­be­tei celei Mari), ofi­ci­a­tă în cur­sul serii. In cadrul aces­tei slu­j­be, pre­o­ţii şi cre­din­cioşii poar­tă în pro­ce­siu­ne Sfân­tul Epi­taf, în jurul bise­ri­cii, actu­a­li­zând eve­ni­men­tul înmor­mân­tă­rii Mân­tu­i­to­ru­lui. După înche­ie­rea pro­ce­siu­nii Sfân­tul Epi­taf este este dus în Sfân­tul Altar, fiind aşe­zat pe Sfân­tă Masă. Aici va rămâ­ne în toa­tă peri­oa­da pas­ca­lă până în aju­nul săr­bă­to­rii înă­lţă­rii Dom­nu­lui când este aşe­zat la locul sau în biserică.

Sfân­tul Epi­taf (gr. epi tafos = pe, dea­su­pra, şi sub­stan­ti­vul mor­mânt; ), numit şi Sfân­tul Aer sau Plas­ce­ni­ta (slv.), este un obiect bise­ri­cesc de cult de for­mă drept­un­ghiu­la­ră, con­fe­cţio­nat din pân­ză de in, măta­se sau cati­fea, pe care se află impri­ma­tă sau pic­ta­tă icoa­na înmor­mân­tă­rii lui Hristos.

Epitaf

Sfantul Epitaf 1

Întâl­nim denu­mi­rea de “epi­taf” în toa­te tipi­ci­le ofi­ci­a­le româ­neşti, aproa­pe toa­te prohoa­de­le şi une­le manu­a­le de tipic ori de litur­gi­că. În une­le litur­ghi­e­re, tri­oa­de şi manu­a­le de tipic ori litur­gi­că, este numit şi “aer”.

De‑a lun­gul seco­le­lor, atât scoa­te­rea lui din sfân­tul altar în mij­lo­cul bise­ri­cii, cât şi oco­li­rea cu el a bise­ri­cii la Utre­nia Sâm­be­tei celei Mari, întâm­pi­nă deo­se­biri de amă­nu­nt, din cau­za lip­sei unor pre­ve­deri cla­re şi amă­nu­nţi­te de tipic.

Ast­fel, litur­gis­tii ară­ta fap­tul că până în seco­le­le X‑XIII nu exis­tă voho­dul cu Sfân­tul Epi­taf, aces­ta fiind anti­ci­pat de voho­dul cu Evan­ghe­lia şi “voho­dul cu lumânări”.

Pri­ma ates­ta­re docu­men­ta­ră în care este menţio­nat voho­dul cu epi­ta­ful pro­vi­ne din seco­lul XIV, într-un tipic ato­nit de la Vato­pe­du (1346). Voho­dul se făcea la Utre­nia Sâm­be­tei, după doxo­lo­gie la Tri­sa­ghion. Evan­ghe­lia era pur­ta­tă pe umăr, înve­li­tă în Sfân­tul Epi­taf. Evan­ghe­lia sim­bo­li­za tru­pul Dom­nu­lui şi, de ace­ea, era înve­li­tă sau aco­pe­ri­tă cu epi­ta­ful, aşa cum tru­pul Dom­nu­lui a fost înfă­şu­rat în giul­giu, pen­tru înmor­mân­ta­re. Pe atunci, “aerul” ar fi avut numai rol de giulgiu.

Aerul, după cum o indi­că nume­le, era ini­ţi­al un aco­pe­rământ uşor cu care se aco­pe­reau daru­ri­le din moti­ve cu totul prac­ti­ce, drept pen­tru care se mai numea şi “nor”, “voal” sau „voa­lul cel mai de sus”, a înce­put să fie împo­do­bit cu repre­zen­tări influ­enţa­te de sim­bo­lis­me care erau puse pe sea­ma lui. Adi­că pe el se înfă­ţi­şea­ză Hris­tos mort, “mie­lul”, sin­gur sau cu îngeri cu ripi­de, cu cei patru Evan­ghe­li­şti, sau, în fine, şi în for­mă dezvol­ta­tă a plân­su­lui de la mor­mânt, adi­că cu Năs­că­toa­rea de Dum­ne­zeu, cu Ioan, miro­no­si­ţe­le, cu Iosif şi Nicodim.

Sfântul Epitaf, Sfântul Aer

Ast­fel, Aerul s‑a trans­for­mat în epi­taf. Se cre­de însă că folo­si­rea Epi­ta­fu­lui la denia din Vine­rea Pati­mi­lor, are o ori­gi­ne ante­ri­oa­ră seco­lu­lui XIV, cel puţin spo­ra­dic sau în cate­dra­le­le mari­lor ora­şe, deşi tipi­ce­le din seco­lul XII, nu menţio­nea­ză acest lucru.

În seco­lul XV Sfân­tul Epi­taf se sco­tea după “ Dum­ne­zeu este Dom­nul ”, ridi­cân­du-se atunci Cru­cea şi punân­du-se epi­ta­ful. După “ mari­muri ” era dus în altar iar la sfârşi­tul doxo­lo­gi­ei se făcea voho­dul cu Sfân­tul Epi­taf, încon­ju­rân­du-se Bise­ri­că. Acum Sfân­tul Epi­taf căpă­ta­se un loc cen­tral în cadrul voho­du­lui şi i se mări­se con­si­de­ra­bil impor­tanţa şi prin fap­tul că Sfân­ta Evan­ghe­lie nu se mai sco­tea, nefi­ind menţionată.

Seco­le­le XVI-XVII se carac­te­ri­zea­ză printr‑o rea­cţie împo­tri­va dezvol­tă­rii pe care o căpă­ta­se în seco­lul tre­cut voho­dul cu sf. Epi­taf. Dezvol­ta­rea maxi­mă a ritu­a­lu­lui cu Sfân­tul Epi­taf se va pro­du­ce însă abia în seco­lul XIX. În acest secol a avut loc dezvol­ta­rea depli­nă a acţiu­ni­lor litur­gi­ce cu Sfân­tul Epi­taf aşa cum le avem până astăzi. Se remer­ca însă şi o serie de deo­se­biri şi ino­va­ţii care per­sis­tă şi azi în prac­ti­ca litur­gi­că din dife­ri­te­le părţi.

Tot acum acum este ates­ta­tă docu­men­tar frag­men­ta­rea în două părţi a voho­du­lui ori­gi­nar cu Sfân­tul Epi­taf. Pri­ma par­te este scoa­te­rea lui la Vecer­nia din Vine­rea Mare în mij­lo­cul bise­ri­cii, unde rămâ­ne până la sfârşi­tul doxo­lo­gi­ei de la denia de vineri noap­tea, ast­fel că la cân­tă­rea proho­du­lui nu se mai scoa­te, nici nu se mai duce în altar după ter­mi­na­rea proho­du­lui. Cea de‑a doua par­te, este lua­rea lui din mij­lo­cul bise­ri­cii, la sfârşi­tul doxo­lo­gi­ei, oco­li­rea bise­ri­cii şi intro­du­ce­rea lui din nou în bise­ri­că şi în altar.

Epitaf

Sfântul Epitaf

În ceea ce pri­veş­te sim­bo­lis­ti­ca, însu­şi ser­vi­ci­ul Vecer­ni­ei şi Utre­ni­ei din Vine­rea şi Sâm­bă­ta Pati­mi­lor, în cadrul căro­ra se folo­seş­te Sfân­tul Epi­taf, închi­pu­ie acţiu­nea săvârşi­tă de Iosif şi Nico­dim, lua­rea tru­pu­lui Dom­nu­lui de pe Cru­ce, pre­gă­ti­rea lui pen­tru înmor­mân­ta­re şi înmor­mân­ta­rea lui. Iosif şi Nico­dim, luând tru­pul Dom­nu­lui de pe Cru­ce, l‑au dus într-un loc potri­vit şi, aşezându‑l pe o les­pe­de de pia­tră sau pe un aşter­nut, l‑au pre­gă­tit pen­tru înmor­mân­ta­re: i‑au înfă­şu­rat mâi­ni­le şi picioa­re­le în fâşii de pân­ză, capul în mahra­mă, între­gul corp în giul­giu, con­su­mând şi o ames­te­că­tu­ră de smir­nă şi aloe; după ace­ea l‑au dus şi l‑au înmor­mân­tat. Toc­mai aces­te eve­ni­men­te sunt sim­bo­li­za­te în întrea­ga pro­ce­siu­ne cu Sfân­tul Epi­taf. Cărţi­le de ritu­al mai pre­văd ca obi­cei gene­ral fap­tul de a pune flori pe Sfân­tul Epi­taf, după ce a fost aşe­zat în mij­lo­cul bise­ri­cii şi chiar de a aprin­de căţu­ia cu smir­nă şi tămâie ori a se stropi cu apă de tran­da­firi (mires­me) – că la ori­ce mort, dar încă neingropat.

Amin­tim fap­tul că în Bise­ri­ca Orto­do­xă la săr­bă­toa­rea Ador­mi­rii Mai­cii Dom­nu­lui are loc o pro­ce­siu­ne cu Epi­ta­ful Mai­cii Dom­nu­lui simi­la­ră cu cea din Vine­rea Mare.

Radu Ale­xan­dru

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: