Sfântul Epitaf
În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserică Ortodoxă se săvârşeşte după slujba Ceasurilor împărăteşti, slujba Vecerniei Mari în cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, o icoană pictată pe pânză, reprezentând punerea în mormânt a Domnului. Acesta este aşezat de obicei pe o masă mai înaltă. Potrivit tradiţiei, credincioşii sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfântul Epitaf, apoi trec pe sub masă pe care este aşezat.
Sfântul Epitaf rămâne spre închinare în mijlocul Bisericii până la sfârşitul slujbei Deniei Prohodului (Utrenia Sâmbetei celei Mari), oficiată în cursul serii. In cadrul acestei slujbe, preoţii şi credincioşii poartă în procesiune Sfântul Epitaf, în jurul bisericii, actualizând evenimentul înmormântării Mântuitorului. După încheierea procesiunii Sfântul Epitaf este este dus în Sfântul Altar, fiind aşezat pe Sfântă Masă. Aici va rămâne în toată perioada pascală până în ajunul sărbătorii înălţării Domnului când este aşezat la locul sau în biserică.
Sfântul Epitaf (gr. epi tafos = pe, deasupra, şi substantivul mormânt; ), numit şi Sfântul Aer sau Plascenita (slv.), este un obiect bisericesc de cult de formă dreptunghiulară, confecţionat din pânză de in, mătase sau catifea, pe care se află imprimată sau pictată icoana înmormântării lui Hristos.
Întâlnim denumirea de “epitaf” în toate tipicile oficiale româneşti, aproape toate prohoadele şi unele manuale de tipic ori de liturgică. În unele liturghiere, trioade şi manuale de tipic ori liturgică, este numit şi “aer”.
De‑a lungul secolelor, atât scoaterea lui din sfântul altar în mijlocul bisericii, cât şi ocolirea cu el a bisericii la Utrenia Sâmbetei celei Mari, întâmpină deosebiri de amănunt, din cauza lipsei unor prevederi clare şi amănunţite de tipic.
Astfel, liturgistii arăta faptul că până în secolele X‑XIII nu există vohodul cu Sfântul Epitaf, acesta fiind anticipat de vohodul cu Evanghelia şi “vohodul cu lumânări”.
Prima atestare documentară în care este menţionat vohodul cu epitaful provine din secolul XIV, într-un tipic atonit de la Vatopedu (1346). Vohodul se făcea la Utrenia Sâmbetei, după doxologie la Trisaghion. Evanghelia era purtată pe umăr, învelită în Sfântul Epitaf. Evanghelia simboliza trupul Domnului şi, de aceea, era învelită sau acoperită cu epitaful, aşa cum trupul Domnului a fost înfăşurat în giulgiu, pentru înmormântare. Pe atunci, “aerul” ar fi avut numai rol de giulgiu.
Aerul, după cum o indică numele, era iniţial un acoperământ uşor cu care se acopereau darurile din motive cu totul practice, drept pentru care se mai numea şi “nor”, “voal” sau „voalul cel mai de sus”, a început să fie împodobit cu reprezentări influenţate de simbolisme care erau puse pe seama lui. Adică pe el se înfăţişează Hristos mort, “mielul”, singur sau cu îngeri cu ripide, cu cei patru Evanghelişti, sau, în fine, şi în formă dezvoltată a plânsului de la mormânt, adică cu Născătoarea de Dumnezeu, cu Ioan, mironosiţele, cu Iosif şi Nicodim.
Astfel, Aerul s‑a transformat în epitaf. Se crede însă că folosirea Epitafului la denia din Vinerea Patimilor, are o origine anterioară secolului XIV, cel puţin sporadic sau în catedralele marilor oraşe, deşi tipicele din secolul XII, nu menţionează acest lucru.
În secolul XV Sfântul Epitaf se scotea după “ Dumnezeu este Domnul ”, ridicându-se atunci Crucea şi punându-se epitaful. După “ marimuri ” era dus în altar iar la sfârşitul doxologiei se făcea vohodul cu Sfântul Epitaf, înconjurându-se Biserică. Acum Sfântul Epitaf căpătase un loc central în cadrul vohodului şi i se mărise considerabil importanţa şi prin faptul că Sfânta Evanghelie nu se mai scotea, nefiind menţionată.
Secolele XVI-XVII se caracterizează printr‑o reacţie împotriva dezvoltării pe care o căpătase în secolul trecut vohodul cu sf. Epitaf. Dezvoltarea maximă a ritualului cu Sfântul Epitaf se va produce însă abia în secolul XIX. În acest secol a avut loc dezvoltarea deplină a acţiunilor liturgice cu Sfântul Epitaf aşa cum le avem până astăzi. Se remerca însă şi o serie de deosebiri şi inovaţii care persistă şi azi în practica liturgică din diferitele părţi.
Tot acum acum este atestată documentar fragmentarea în două părţi a vohodului originar cu Sfântul Epitaf. Prima parte este scoaterea lui la Vecernia din Vinerea Mare în mijlocul bisericii, unde rămâne până la sfârşitul doxologiei de la denia de vineri noaptea, astfel că la cântărea prohodului nu se mai scoate, nici nu se mai duce în altar după terminarea prohodului. Cea de‑a doua parte, este luarea lui din mijlocul bisericii, la sfârşitul doxologiei, ocolirea bisericii şi introducerea lui din nou în biserică şi în altar.
În ceea ce priveşte simbolistica, însuşi serviciul Vecerniei şi Utreniei din Vinerea şi Sâmbăta Patimilor, în cadrul cărora se foloseşte Sfântul Epitaf, închipuie acţiunea săvârşită de Iosif şi Nicodim, luarea trupului Domnului de pe Cruce, pregătirea lui pentru înmormântare şi înmormântarea lui. Iosif şi Nicodim, luând trupul Domnului de pe Cruce, l‑au dus într-un loc potrivit şi, aşezându‑l pe o lespede de piatră sau pe un aşternut, l‑au pregătit pentru înmormântare: i‑au înfăşurat mâinile şi picioarele în fâşii de pânză, capul în mahramă, întregul corp în giulgiu, consumând şi o amestecătură de smirnă şi aloe; după aceea l‑au dus şi l‑au înmormântat. Tocmai aceste evenimente sunt simbolizate în întreaga procesiune cu Sfântul Epitaf. Cărţile de ritual mai prevăd ca obicei general faptul de a pune flori pe Sfântul Epitaf, după ce a fost aşezat în mijlocul bisericii şi chiar de a aprinde căţuia cu smirnă şi tămâie ori a se stropi cu apă de trandafiri (miresme) – că la orice mort, dar încă neingropat.
Amintim faptul că în Biserica Ortodoxă la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului are loc o procesiune cu Epitaful Maicii Domnului similară cu cea din Vinerea Mare.
Radu Alexandru
Lasã un Rãspuns: