A ne ruga înseam­nă a ne înă­lţa spi­ri­tul şi ini­ma către Dum­ne­zeu pen­tru a‑I adu­ce lau­de­le noas­tre, a‑i expu­ne gri­ji­le noas­tre si a‑I implo­ra ajutorul.

A ne înă­lţa spi­ri­tul către Dum­ne­zeu înseam­nă a ne smul­ge din vâr­te­jul tre­bu­ri­lor ome­neşti a tutu­ror atra­cţi­i­lor pămân­tu­lui, fie pur mate­ri­a­le, fie inte­lec­tu­a­le, după gra­dul de cul­tu­ră al fie­că­ru­ia. Ori ce bucu­rie a tru­pu­lui şi a spi­ri­tu­lui tre­bu­ie înlă­tu­ra­tă pen­tru a putea con­vor­bi cu Dum­ne­zeu şi a ne dărui Lui în întregime.

A adu­ce lau­da lui Dum­ne­zeu înseam­nă a recu­noa­ş­te că toa­tă fiinţa noas­tră este cre­a­tă şi‑I apa­rţi­ne Lui. 
Deci ascul­ta­rea noas­tră o dato­răm numai Lui, căci sun­tem ope­ra Lui şi tre­bu­ie să ne înde­pli­nim misiu­nea pe care ne‑a încredinţat‑o El. Ori­ce alt scop am vrea să atin­gem în via­ţa, în afa­ra voinţei lui Dum­ne­zeu nu ne va adu­ce decât dez­as­tru tru­pesc si spi­ri­tu­al. Noi sun­tem cre­a­ţi cu un scop bine deter­mi­nat de Cre­a­to­rul nos­tru şi El ne‑a pus la dis­po­zi­ţie toa­te mij­loa­ce­le ca să‑l atin­gem. Pen­tru mân­tu­i­rea noas­tră El ne‑a dăru­it totul, chiar pe uni­cul său Fiu, pe Iisus Hris­tos, ca model de via­ţă şi des­co­pe­ri­tor al voinţe­i­Sa­le. A fugi şi a ne eschi­va de la cunoa­ş­te­rea voinţei lui Dum­ne­zeu, în ceea ce pri­veş­te sen­sul si sco­pul nos­tru în via­ţa şi a ne făuri unul per­so­nal după apre­ci­e­rea noas­tră, înseam­nă a ne con­dam­na sin­guri la moar­te veş­ni­că. Ast­fel deci, pe bună drep­ta­te, sun­tem datori ….să adu­cem cu lau­de­le si mulţu­mi­ri­le noas­tre Celui ce ne‑a cre­at si nu ne‑a lasat pra­dă pro­pri­i­lor fan­te­zii, con­du­cân­du-ne in mod greşit, ci din con­tră ne‑a ară­tat clar si pre­cis calea de urmat prin legi­le Sale. Mai mult ne‑a tri­mis si mode­lul unic, minu­nat, năs­cut ca şi noi din car­ne si sân­ge si având ace­lea­şi cerinţe ca ale noas­tre pe care le‑a demon­strat în mod pal­pa­bil cum tre­bu­ie să le rezolvăm.

Cine îl are pe Iisus de model în toa­te acţiu­ni­le vie­tii lui, ace­la şi‑a găsit sen­sul vie­tii şi pacea sufle­tu­lui lui.

Recu­noş­tinţa noas­tră faţă de Cre­a­tor tre­bu­ie să fie nesfârşi­tă. Toa­te popoa­re­le lumii, chiar şi cele bar­ba­re, simt nece­si­ta­tea rugă­ciu­nii de ado­ra­re, care este de fapt fon­dul ori­că­rui cult religios.

A cere lui Dum­ne­zeu cele ce sunt nece­sa­re cor­pu­lui nos­tru este alt obiec­tiv al rugă­ciu­ni­lor noas­tre. Acest corp care deşi este o capo­do­pe­ră a Maes­tru­lui Cre­a­tor, totu­şi în urma neas­cul­tă­rii faţă de voinţa Stă­pâ­nu­lui şi‑a pier­dut sta­rea de feri­ci­re veş­ni­că în care a fost orân­du­it la înce­put şi pe care alt­fel ar fi putut să şi‑o păs­tre­ze. Unel­ti­ri­le dia­vo­u­lui însă l‑au deter­mi­nat să-şi satis­fa­că dorinţe­le şi pofte­le per­so­na­le­căl­când voinţa si porun­ca Cre­a­to­ru­lui, aşa cum de alt­fel face acum întrea­ga ome­ni­re, ca o moş­te­ni­toa­re cre­din­cioa­să a pri­mu­lui si neas­cul­tă­to­ru­lui ei repre­zen­tant. Ast­fel, de la pri­mul act de neas­cul­ta­re al omu­lui a intrat în lume moar­tea şi sufe­rinţă. Cor­pul nos­tru se zbu­ci­u­mă în zadar, căci des­ti­nul lui este impla­ca­bil, drep­ta­tea Cre­a­to­ru­lui tre­bu­ie să aibă loc.

Feri­ce de cei ce-şi des­co­pe­ră sufle­tul si spi­ri­tul, de cei ce au ajuns la con­clu­zia evi­den­tă că în afa­ră de cor­pul lor pie­ri­tor, ei pose­dă aceas­tă comoa­ră ce nu va pieri oda­tă cu tru­pul lor, ci din con­tra, întoc­mai ca un pri­zo­ni­er cap­tat în lanţuri, e dor­nic de ade­var şi de lumi­nă, sus­pi­nă după reve­ni­rea lui la pri­ma sta­re de feri­ci­re si sim­te că aceas­ta se va întâm­pla numai cu aju­to­rul mij­loa­ce­lor pe care insu­si Cre­a­to­rul i le‑a pus la dis­po­zi­tie. Ruga­ciu­nea nein­ce­ta­ta catre Cel care ne‑a facut invo­ca­rea aju­to­ru­lui Sau in lup­ta cu mate­ria corup­ta din noi, este sin­gu­ra noas­tra cale sigu­ra de urmat si sin­gu­ra consolare.

Ruga­ciu­nea devi­ne fami­li­a­ra si usor de facut atunci cand este zil­ni­ca, pute­rea obis­nu­in­tei ii da usurinta.

Tre­bu­ie sa‑L con­si­de­ram pe Dum­ne­zeu pre­zent lan­ga noi, sa vor­bim cu El in mod sin­cer, fara fal­si­ta­te si sa ascul­tam in tace­re ceea ce El ne ras­pun­de intot­dea­u­na in con­sti­in­ta noas­tra. El ne ascul­ta intot­dea­u­na cu rab­da­re si ia amin­te in cere­ri­le noas­tre atunci cand venim la El sin­ceri si cu ini­ma des­chi­sa, asa cum o dores­te El.

Ce ne cere Dumnezeu atunci cand ne rugam?

O aten­tie inte­ri­oa­ra, ceea ce de fapt nu inseam­na un efort ero­ic. Dum­ne­zeu stie sla­bi­ciu­ni­le si nepu­tin­te­le noas­tre si nu ne cere impo­si­bi­lul. El dores­te numai ca atunci cand buze­le noas­tre pro­nun­ta cuvin­te de ruga, spi­ri­tul nos­tru sa se gan­deas­ca la El, ca vocea noas­tra sa fie eco­ul ini­mii noas­tre. Aceas­ta este o aten­tie pur spi­ri­tu­a­la atunci cand min­tea, indi­fe­rent de cuvin­te­le pro­nun­ta­te, medi­tea­za asu­pra per­fec­tiu­nii lui Dumnezeu.

O aten­tie lite­ra­la este ace­ea cand luam sea­ma numai la cuvin­te­le pro­nun­ta­te si la inte­le­sul lor strict.

O aten­tie mate­ri­a­la este ace­ea cand punem pret pe felul pro­nun­ta­rii cat mai corec­te si care ne inde­par­tea­za spi­ri­tul de Dum­ne­zeu, legandu‑l de impre­si­i­le materiale.

Totu­si, dupa sfa­tu­ri­le mul­tor sfin­ti de sea­ma, si aceas­ta ruga­ciu­ne este pla­cu­ta lui Dum­ne­zeu, daca are la baza ei vene­ra­tia si inten­tia de lau­da adu­sa Lui.

De mul­te ori, atunci cand nu mai sim­tim o pla­ce­re in ruga­ciu­ne, cand min­tea noas­tra nu se poa­te con­cen­tra sufi­cient, cand aten­tia ne lip­seste, cand ne intris­tam, cand ne depri­mam si intre­ru­pem ruga­ciu­nea sub moti­vul ca nu sun­tem des­tul de apti pen­tru ea, amanand‑o pen­tru alta data si astep­tand sa ne vina dorin­ta de ruga­ciu­ne, savar­sim o mare greseala.

Ruga­ciu­nea nu tre­bu­ie con­si­de­ra­ta ca o sen­za­tie pla­cu­ta si linis­ti­toa­re, ca pe un far­mec al ima­gi­na­ti­ei infla­ca­ra­te, nici ca pe lumi­na spi­ri­tu­lui care ne des­co­pe­ra cu usu­rin­ta ade­va­rul, nici ca pe o con­so­la­re a sufe­rin­te­lor noas­tre. Toa­te aces­tea sunt daruri exte­ri­oa­re pe care Dum­ne­zeu le acor­da din cand in cand ale­si­lor Lui. Totu­si, ade­va­ra­ta dra­gos­te pen­tru Dum­ne­zeu nu cau­ta aces­te daruri, nu asteap­ta ca sa le aiba si apoi sa‑L iubeas­ca pe Dum­ne­zeu. Aceas­ta dra­gos­te este ade­va­ra­ta renun­ta­re de sine, ce se aga­ta cu dis­pe­ra­re si incre­de­re oar­ba de Dum­ne­zeu, chiar in ari­di­ta­tea ini­mii, in nepu­tin­ta con­cen­tra­rii aten­ti­ei, in renun­ta­rea la ori­ce suport moral, la ori­ce bucu­rie si con­so­la­re per­so­na­la. Ade­va­ra­ta dra­gos­te nu asteap­ta cli­pe de extaz pen­tru a vor­bi cu Dumnezeu.

Ast­fel chiar daca in tim­pul ruga­ciu­nii, dis­trac­ti­i­le invo­lun­ta­re tur­bu­ra min­tea / ini­ma noas­tra, inten­tia de a‑L ado­ra si a‑L iubi pe Dum­ne­zeu, ace­ea conteaza.

Voin­ta nu are insa nici­o­da­ta dis­trac­tii cand nu vrea sa le aibe, ea cum le obser­va poa­te sa le si alun­ge, sa-si intoar­ca gan­du­ri­le si ini­ma catre Dum­ne­zeu. Daca totu­si pre­zen­ta Lui fuge de noi, aceas­ta inseam­na ca El insu­si o dores­te toc­mai pen­tru a ne lega si mai strans de El, pen­tru a ne demon­stra ca fara El si lip­si­ti de El deve­nim inca­pa­bili, nepu­tin­cio­si. Cara­pa­cea cor­pu­lui nos­tru con­sti­tu­ie o per­ma­nen­ta pie­di­ca in a trai mereu cu Dum­ne­zeu, o renun­ta­re la subli­ma feri­ci­re pe care o vom avea numai dupa dis­tru­ge­rea aces­tei cara­pa­ce. Atunci abia spi­ri­tul nos­tru va fi de‑a pururi liber sa plu­tes­ca ala­turi de Cre­a­to­rul sau. Sa‑l con­tem­plam fata catre fata, “Ceea ce ochiul n‑a vazut si ure­chea n‑a auzit”.

De ace­ea ruga­ciu­nea copi­i­lor, sim­pla, lip­si­ta de ingri­jo­ra­re si nein­cre­de­re este cea mai cura­ta rugaciune.

Un suflet care se roa­ga este un suflet care sufe­ra, caci ruga­ciu­nea prin ea insa­si este o mor­ti­fi­ca­re, o sufe­rin­ta cor­po­ra­la. Exis­ta o pocain­ta mai meri­to­rie si mai de valoa­re decat prac­ti­ca nein­ce­ta­ta a ruga­ciu­nii? Si fara a simti o sen­si­bi­la con­so­la­re? Ce lepa­da­re de sine for­mi­da­bi­la este ace­ea de a se ruga fara cel mai mic gust pen­tru aceas­ta, fara a simti vreo atrac­tie, ba dim­po­tri­va, chiar o repul­sie pen­tru rugaciune!

Subli­mul exem­plu si ulti­mul efort al omu­lui dure­rii a fost aban­do­na­rea tota­la si renun­ta­rea la ori­ce con­so­la­re in ulti­ma cli­pa a vie­tii sale mate­ri­a­le. Ago­nia cor­pu­lui ome­nesc si cli­pa deprin­de­rii lui defi­ni­ti­ve de spi­rit este aceas­ta sen­za­tie de aban­do­na­re totala.

“Parin­te, de ce m‑ai parasit?”

Cine va putea indu­ra pana la sfar­sit aceas­ta sen­za­tie de aban­do­na­re tota­la, aceas­ta lip­sa de ori­ce con­so­la­re sen­si­bi­la si tru­peas­ca, ace­la isi va man­tui sufle­tul. Acest lucru este for­mi­da­bil cu nepu­tin­ta de indu­rat si totu­si, invi­e­rea lui Iisus ne da cura­jul, incre­de­rea si bucu­ria ca cel ce renun­ta la el totu­si total­men­te, ace­la ce nu-si mai cau­ta nici o con­so­la­re sen­si­bi­la in min­te, nici chiar in ruga­ciu­ne, ace­la ce-si pune ulti­ma nadej­de in Dum­ne­zeu, chiar cand pare para­sit ace­la a invins moar­tea, ace­la voies­te ce voies­te Dumnezeu.

Nici­o­da­ta nu ne vom lecui de dis­pe­ra­rea spi­ri­tu­lui din tim­pul ruga­ciu­nii, prin ingri­jo­rari si reve­niri for­ta­te. Daca insa nu dorim aces­te dis­trac­tii si dis­pe­rari, nu le vom avea. De tea­ma lor ne pier­dem si mai mult pute­rea spirituala.

Cand dupa o ruga­ciu­ne facu­ta cu efort si obo­sea­la, con­sta­tam ca min­tea noas­tra a alu­ne­cat per­ma­nent spre alte lucruri, este dure­rea ca igno­ram pute­rea sacri­fi­ci­u­lui si ca am fi dorit in mod ego­ist sa sim­tim o pla­ce­re si o ali­na­re in fun­dul ini­mii. Dar atunci cand nu renun­tam la aceas­ta dorin­ta, cand cor­pul nos­tru obo­sit nu per­mi­te sufle­tu­lui sa se inal­te, cand ini­ma rama­ne usca­ta, iar buze­le abia au pute­rea sa pro­nun­te cuvin­te­le care de mul­te ori nu mai au sens pen­tru noi, ah!, ce sta­re dis­pe­ra­ta. Dar ce sacri­fi­ciu si mor­ti­fi­ca­re totala…

Sa ne rugam deci, sa inla­tu­ram pie­di­ci­le care con­sti­tu­ie de fapt meri­tul rugaciunii.

Necesitatea rugaciunii

A intre­ba daca ruga­ciu­nea este nece­sa­ra inseam­na a intre­ba daca ne putem dis­pen­sa de Dum­ne­zeu. Ce este omul prin el insu­si? Un neant, un intu­ne­ric plin de mize­rie, supus degra­da­rii. Prin el insu­si este inca­pa­bil sa gan­deas­ca si cum sa gan­deas­ca si ce anu­me sa-si doreas­ca spre bine­le lui ade­va­rat. Avem deci o mare nevo­ie de harul lui Dum­ne­zeu pen­tru a cunoas­te bine­le  a nu‑l con­fun­da cu raul si a folo­si mij­loa­ce­le cele mai bune pen­tru a inla­tu­ra acest rau. Aces­ta nu se obti­ne decat prin ruga­ciu­ne.  “Fara Mine nimic nu puteti face”.

Cine se dis­pen­sea­za de ruga­ciu­ne pier­de aju­to­rul lui Dum­ne­zeu si min­tea lui rama­ne intu­ne­ca­ta, iar via­ta lui este o per­ma­nen­ta ratacire.

Dum­ne­zeu acor­da totu­si harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au voca­tia cre­din­tei innas­cu­ta in ei. Dar aces­tia, daca vom cer­ce­ta bine au avut in fami­lia si nea­mul lor o ruda cre­din­cioa­sa care s‑a rugat nein­ce­tat cu ini­ma cura­ta la Dum­ne­zeu. Asa bine­cu­van­tea­za Dum­ne­zeu pana la al sap­te­lea neam pe cei ce‑l iubesc.

Iisus ne indeam­na: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va des­chi­de” iata calea de a‑si insu­si harul si mila lui Dum­ne­zeu, calea de a capa­ta lumi­na cea ade­va­ra­ta, cunos­tin­ta cea sigu­ra si nefalsificata.

Iar Iisus ada­u­ga: ”Rugati-va nein­ce­tat”, iar Sfan­tul Pavel reco­man­da pocai­ti­lor sai sa se roa­ge fara intrerupere.”Rugaciunea este ase­ma­na­toa­re res­pi­ta­ti­ei cres­ti­nu­lui, care prin ruga sa eli­mi­na aerul corupt al seco­lu­lui pen­tru a aspi­ra in schimb spi­ri­tul data­tor de via­ta al haru­lui lui Dum­ne­zeu”, spu­ne Sfan­tul Ioan Cri­sos­tom, iar a ince­ta sa ne rugam este ca si cum am scoa­te un pes­te din apa. Ruga­ciu­nea este via­ta cres­ti­nu­lui. Pen­tru a ne sal­va tre­bu­ie mai intai sa ne cunoas­tem pe noi insi­ne, sa ne inde­par­tam de fri­vo­li­ta­ti­le si deser­ta­ciu­ni­le lumii, sa capa­tam o cunos­tin­ta lumi­na­ta asu­pra ade­va­ra­te­lor noas­tre inda­to­riri. Ori aces­tea Dum­ne­zeu ni le des­co­pe­ra in tim­pul rugaciunii.

Cat de lip­si­ti de lumi­na sunt cei ce nu se roa­ga. Ei se con­duc numai dupa pasiu­ni­le lor. Nu-si puri­fi­ca nici­o­da­ta sufle­tul, nu-si pun pro­ble­ma sen­su­lui exis­ten­tei lor, tra­iesc ca ani­ma­le­le si se apro­pie in mod ine­vi­ta­bil de piei­rea definitiva.

Numai ruga­ciu­nea i‑ar putea sal­va si degea­ba se revol­ta impo­tri­va lui Dum­ne­zeu ca lor nu le‑a daru­it cre­din­ta. Ei insi­si nu au dorit‑o, caci daca ar fi dorit‑o ar fi cerut‑o, iar Dum­ne­zeu o daru­ies­te celui ce o cere cu sin­ce­ri­ta­te. Aces­ti oameni au pre­fe­rat como­di­ta­tea vie­tii si lenea in locul lumi­nii si al ade­va­ru­lui. Ei vor avea par­te deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate.

“Ace­la ce stie sa se roa­ge, ace­la stie sa tra­ias­ca bine”, spu­ne Sfan­tul Augus­tin, iar Sfan­tul Efrem spu­ne: “Ruga­ciu­nea este paz­ni­cul modes­ti­ei, fra­ul furi­ei, lea­cul impo­tri­va urei, repri­ma­rea orgo­li­u­lui, con­so­la­rea sufe­rin­te­lor, incre­de­rea in rezol­va­rea tutu­ror greutatilor .

“Cel ce va rab­da pana la sfar­sit, ace­la se va man­tui”, ne inva­ta Dom­nul nos­tru, iar a rab­da ce inseam­na decat a ne ruga mereu?

In ziua in care nu ne rugam ne daruim sata­nei, cu mai­ni­le si picioa­re­le legate.”Privegheati si va rugati pen­tru a nu cadea in ispi­ta”. O cli­pa de nea­ten­tie, de indo­len­ta, de lene in pri­vin­ta ruga­ciu­nii si dia­vo­lul pune sta­pa­ni­re pe noi. Numai printr‑o per­ma­nen­ta ruga­ciu­ne il putem deci tine la distanta.

Ruga­ciu­nea este che­ia rai­u­lui, ea des­chi­de por­ti­le haru­lui divin. Ruga­ciu­nea este un gaj, o garan­tie a imor­ta­li­ta­tii, caci cel ce vor­bes­te cu Dum­ne­zeu cu toa­ta sin­ce­ri­ta­tea, devi­ne mai tare ca moar­tea, sufle­tul lui devi­ne nemu­ri­tor, iar cor­pul lui va rein­via in mod glorios.

Prin ruga­ciu­ne il iubim pe Dum­ne­zeu, Il ado­ram, spe­ram la daru­ri­le Lui, ini­ma noas­tra cres­te in pre­zen­ta Lui, ne dam sea­ma de nimic­ni­cia noas­tra, ne cuprin­de o sfan­ta tea­ma si res­pect imbi­na­te cu nadej­de si cu bucu­rie nes­far­si­ta. Incre­de­rea in Tatal nos­tru tre­bu­ie sa fie nemar­gi­ni­ta. El ne‑a cre­at pen­tru a ne face feri­ci­ti, iar nu pen­tru a ne osin­di. Cine Il iubes­te, Il recu­noas­te de Tata si ajun­ge cu sigu­ran­ta la feri­ci­rea supre­ma. Este deci ultra­ne­ce­sa­ra ruga­ciu­nea. Ea ne adu­ce feri­ci­rea, ea ne ara­ta calea de urmat spre per­fec­tiu­ne, spre Dum­ne­zeu. Inde­par­ta­rea de Dum­ne­zeu adu­ce moar­tea sufle­tu­lui. Sun­tem deci obli­gati sa ne rugam, nu numai prin legea divi­na, dar chiar prin legea naturii.

Ruga­ciu­nea ne este nece­sa­ra pen­tru a ne intari in sufe­rin­te si sla­bi­ciuni, ea este porun­ci­ta de Dum­ne­zeu pen­tru a sca­pa de ghea­re­le sata­nei, sa ne man­tu­ie de paca­tul stra­mo­sesc, ne puri­fi­ca din nou, ne reda nevi­no­va­tia. Ea este ca o armu­ra ce pro­te­jea­za pe cres­ti­nul ce lup­ta pen­tru per­fec­tiu­ne, ea este faclia care impras­tie intu­ne­ri­cul din calea vie­tii omu­lui, ea este porum­be­lul pacii intre om si Dum­ne­zeu, ea este tama­ia pla­cu­ta lui Dumnezeu.

Despre eficacitatea rugaciunii

Nece­si­ta­tea ruga­ciu­nii se dato­res­te toc­mai efi­ca­ci­ta­tii ei, alt­fel ea n‑ar mai fi necesara.

Ruga­ciu­nea este impa­ca­rea omu­lui cu Dum­ne­zeu, ea implo­ra mila si spri­ji­nul Lui. Dum­ne­zeu se milos­ti­ves­te in fata unei sta­ru­i­toa­re ruga­ciuni. Sfin­tii care se roa­ga pen­tru intrea­ga ome­ni­re paca­toa­sa, linis­tesc furia si revol­ta Ceru­lui. Nici­o­da­ta nu este invo­cat in desert nume­le si aju­to­rul lui Dum­ne­zeu. El ascul­ta ruga celui umil si nu va dis­pre­tui cere­rea sa. El nu rama­ne surd la ruga­ciu­ni­le celui ce cre­de in El si Il iubes­te. “Cereti, bateti, cau­tati” cu curaj si ener­gie, cu incre­de­re, cu per­se­ve­ren­ta, cu inda­r­ji­re, mereu. “Cine este ace­la care va da fiu­lui sau un sar­pe in loc de pai­ne la cere­rea aces­tu­ia?” Chiar un om rau, supus paca­tu­lui, nu va face aceas­ta. Dar Dum­ne­zeu Tatal, cum nu ne va da oare ceea ce‑I cerem cu cre­din­ta si cu per­se­ve­ren­ta? Nimic nu vom pier­de, dim­po­tri­va, daca ne vom adre­sa Lui cerandu‑I aju­to­rul. Daca El nu ne acor­da ceea ce dorim noi, inseam­na ca nu I‑am cerut ceva bun, ceva care sa con­tri­bu­ie la sfin­ti­rea si man­tu­i­rea noas­tra. “Nu sti­ti ce cereti”. Cat de paca­tos ar fi omul, daca revi­ne la Dum­ne­zeu si isi recu­noas­te gre­se­li­le, totul i se iar­ta. Iisus ne‑o spu­ne prin para­bo­la fiu­lui risi­pi­tor. Tot El ne inva­ta sa cerem lui Dum­ne­zeu ori­ce, dar in nume­le Lui: “Tot ce veti cere in nume­le Meu, va va fi dat voua”.

Dar ce inseam­na aceas­ta? Inseam­na a fi demni de un ast­fel de inter­pret, de repre­zen­tant, de inter­me­di­ar ca Iisus. Caci cum vom avea cura­jul sa cerem in nume­le Lui cand noi nici nu‑L cunoas­tem, nici nu ascul­tam de sfa­tu­ri­le Lui si nu‑L iubim deloc? In aceas­ta sta efi­ca­ci­ta­tea ruga­ciu­nii noas­tre. Pen­tru ca Iisus sa ne repre­zin­te in fata Tata­lui si sa pri­meas­ca de la El ceea ce noi dorim, tre­bu­ie ca noi sa‑I sema­nam, sa fim frati cu El, cu Cel ce-si pune obra­zul pen­tru noi. Toti cei ce sea­ma­na cu subli­mul model al omu­lui per­fect, toti aces­tia nu se roa­ga in zadar. Iisus ne asi­gu­ra ca vom pri­mi tot ce vom cere in nume­le Lui, adi­ca tre­cut prin pris­ma dorin­te­lor Lui. Nu vom pri­mi inca ceea ce vom cere prin pro­pria noas­tra dorin­ta, indem­nati de ego­is­mul nos­tru. Intot­dea­u­na ina­in­te de a ne ruga, sa ne intre­bam ce-ar face Iisus in locul nos­tru: ar cere ceea ce noi dorim atat? Numai ast­fel vom sti ceea ce tre­bu­ie sa cerem. Vor cadea ata­tea si ata­tea dorin­te desar­te de la sine. Caci Iisus ne lamur­ste ca nu tre­bu­ie sa punem pret pe tru­pul nos­tru si pe tre­bu­in­te­le lui, ci numai pe suflet. Deci tot ceea ce vom cere lui Dum­ne­zeu in lega­tu­ra numai si numai cu buna sta­re mate­ri­a­la, nu va fi luat in sea­ma decat numai daca aceas­ta ne va aju­ta la pro­pa­si­rea spi­ri­tu­a­la. De ace­ea mul­te ruga­ciuni par a nu fi ascul­ta­te si noi de mul­te ori sun­tem dez­a­ma­gi­ti si aceas­ta pen­tru ca nu stim ce cerem. Dum­ne­zeu are pla­nu­ri­le Lui ascun­se cu fie­ca­re din noi si ceea ce ni se pare bun si feri­cit la altii, pen­tru noi nu ar fi fost bun si nu ne-ar fi aju­tat la man­tu­i­re. Iisus ne faga­du­ies­te prin jura­mant ca vom pri­mi tot ceea ce cerem in nume­le Lui. El nu ne insea­la, dar sa deve­nim demni de El.

Ruga­ciu­nea este un leac care vin­de­ca ori­ce fel de rana, opres­te ori­ce lacri­ma, linis­tes­te ori­ce dure­re, ea sub­ju­ga ori­ce pasiu­ne. Prin ruga­ciu­ne nemul­tu­mi­ri­le si resen­ti­men­te­le noas­tre se poto­lesc, ingri­jo­ra­ri­le dis­par, neli­nis­tea si nerab­da­rea ince­tea­za, iar evla­via si cre­din­ta se mareste.

Iisus ne inva­ta sa ne rugam unii pen­tru altii, iar aco­lo unde sunt adu­nati mai multi si se roa­ga in nume­le Lui, Dum­ne­zeu cobo­a­ra in mij­lo­cul lor. Ceea ce unu­ia ii lip­seste, impli­ne­ste si com­plec­tea­za cela­lalt, ca nis­te mem­bri infra­ti­ti ai ace­le­ia­si uni­tati. Asa ne dores­te Dum­ne­zeu: Pace si armo­nie intre oameni. Ruga­ciu­nea celui drept este ascul­ta­ta de Dum­ne­zeu, chiar daca ea este facu­ta pen­tru un paca­tos. Sa pri­ve­ghem si sa ne rugam caci nu stim cea­sul cand vom fi des­par­ti­ti de acest trup muri­tor. Ori­cand acest lucrui este posi­bil, sa fim deci gata oricand.

Sa nu ne temem de moar­te, caci ruga­ciu­nea con­ti­nua este arma sigu­ra impo­tri­va ei. Faga­du­ia­la lui Dum­ne­zeu este sin­ce­ra, ade­va­ra­ta, este insu­si tes­ta­men­tul lui Iisus in cli­pa mor­tii pe cru­ce in fata uce­ni­ci­lor Lui. Iisus a ramas ace­la­si, con­stant in toa­te tim­pu­ri­le: “Cerul si paman­tul vor pieri, dar cuvin­te­le Mele nu vor pieri”. Deci sunt pro­mi­siu­ni­le Lui facu­te tutu­ror oame­ni­lor: ori­ce om are drep­tul sa cea­ra si sa fie ascul­tat, si ori­ce va cere, daca va fi spre man­tu­i­rea lui, i se va da lui.

Ruga­ciu­nea este un arc cu care tin­tim ini­ma lui Dum­ne­zeu, spu­ne Sfan­tul Efrem. Si ada­u­ga el, ca tot prin ruga­ciu­ne stra­pun­gem pe dus­ma­nii nos­trii pe care ii dez­ar­mam astfel.

In Vechiul Tes­ta­ment sunt foar­te mul­te exem­ple des­pre efi­ca­ci­ta­tea ruga­ciu­nii: Eli­zeu, care a orbit o arma­ta intrea­ga numai prin pute­rea ruga­ciu­nii; Iona, care stri­ga pe Dum­ne­zeu din pan­te­ce­le bale­nei; Iere­mia in inchi­soa­re; Daniel in mij­lo­cul lei­lor; Iov, care mul­tu­mes­te lui Dum­ne­zeu pen­tru toa­te, etc. etc.

Ruga­ciu­nea este un sacri­fi­ciu, o mor­ti­fi­ca­re pla­cu­ta lui Dum­ne­zeu. Ea puri­fi­ca ini­ma si o face capa­bi­la sa pri­meas­ca harul lui Dum­ne­zeu si lumi­na spi­ri­tu­a­la. Ea este o con­vor­bi­re sfan­ta, o dul­ce uni­re intre om si Dum­ne­zeu, o reim­pa­ca­re intre Cre­a­tor si ope­ra Lui. Ea vin­de­ca in spe­cial boli­le spi­ri­tu­a­le. Ea alun­ga pe demoni ca si un bici. Ea dezva­lu­ie omu­lui tai­ne­le lui Dum­ne­zeu mai mult decat toa­ta sti­in­ta si cul­tu­ra. Ea adu­ce pace ini­mii. Cel ce ince­tea­za sa se roa­ge se pier­de pe el. Via­ta este o per­ma­nen­ta lup­ta si pen­tru a invin­ge tre­bu­ie sa lup­tam cu arme efi­ca­ce. Impo­tri­va pute­ri­lor infer­nu­lui numai ruga­ciu­nea este efi­ca­ce. Tre­bu­ie sa stri­gam nein­ce­tat spre Dum­ne­zeu, chiar daca ni se pare ca El nu ne ascul­ta ruga­ciu­nea noas­tra in nici un caz nu este zadar­ni­ca si vine cea­sul cand ea va da roa­de. Cu ochii tru­pu­lui nu putem vedea efec­te­le ruga­ciu­nii decat in cea­suri urgen­te si spe­ci­a­le. Iisus pro­cla­ma pedea­pa infer­nu­lui impo­tri­va celor ce nu au mila fata de cei ce implo­ra si nici el nu va avea mila de noi atunci cand i‑o vom implora.

La ce peri­col ves­nic se expun cei ce nu se roa­ga. Via­ta lor este un infern insu­por­ta­bil, o ves­ni­ca nemul­tu­mi­re, o per­ma­nen­ta gri­ja, o revol­ta con­ti­nua impo­tri­va fatalitatii.

Ce trebuie sa cerem prin rugaciune?

Cand Iisus spu­ne: “Tot ce veti cere in nume­le Meu, Tata­lui, veti pri­mi”. El se refe­ra in pri­mul rand la lucru­ri­le spi­ri­tu­a­le, la via­ta sufle­tu­lui pen­tru care de fapt a venit in mij­lo­cul oame­ni­lor. Si tot El spu­ne cu alt pri­lej: “Cau­tati Impa­ra­tia lui Dum­ne­zeu”. Deci aceas­ta tre­bu­ie sa cerem in ruga­ciu­nea noastra.

Cat pri­ves­te lucru­ri­le si bunu­ri­le mate­ri­a­le, le putem cere atat timp cat ele nu ne impie­di­ca la cuce­ri­rea Impa­ra­ti­ei. Dar oame­nii incep intot­dea­u­na prin a cere lui Dum­ne­zeu fel de fel de bin­e­fa­ceri paman­tes­ti si se mira apoi ca nu li se impli­nesc ruga­ciu­ni­le in care-si expri­ma dorin­te­le lor. Dar ei nu se gan­desc nici­o­da­ta a cere lui Dum­ne­zeu man­tu­i­rea sufle­tu­lui lor si sa accep­te deci ori­ce sufe­rin­ta, daca aceas­ta con­tri­bu­ie la man­tu­i­rea lor, la rea­du­ce­rea lor pe dru­mul cel drept. Ei ar tre­bui sa mul­tu­meas­ca lui Dum­ne­zeu pen­tru ori­ce si pen­tru toa­te, fie dure­re si boa­la, fie bin­e­fa­ce­re si pros­pe­ri­ta­te si tot ceea ce pri­mesc sa puna in slu­j­ba Dom­nu­lui, sa spu­na ca Iov: “Dom­nul a dat, Dom­nul a luat, fie Nume­le Lui bine­cu­van­tat!” “Si toa­te cele­lal­te se vor ada­u­ga voua…celor ce cau­tati mai intai Impa­ra­tia lui Dum­ne­zeu”, ne incre­din­tea­za Iisus.

De ce deci sa ne mai ingri­jo­ram de micul nos­tru des­tin, sa‑L cau­tam pe Dum­ne­zeu, sa‑L iubim cu ardoa­re si sa‑L facem iubit alto­ra, iata dato­ria noas­tra. Acce­so­ri­i­le vie­tii aces­te­ia – ca: sana­ta­tea, ave­rea, sti­in­ta, talen­te­le – nu pot fi decat mij­loa­ce pen­tru a cas­ti­ga lumi­na spi­ri­tu­a­la si feri­ci­rea ves­ni­ca, iar nu sco­puri in sine. Sa cerem deci bunu­ri­le spi­ri­tu­a­le, inte­lep­ciu­nea, ca Solo­mon, harul sfin­ti­lor care pas­trea­za ino­cen­ta, inspi­ra­tia divi­na in ori­ce actiu­ne a noas­tra in tim­pul milei, caci fara Dum­ne­zeu nimic nu se face. Sa cerem cura­jul si taria de a pune capat ori­ca­rui obi­cei prost si vicios. Sa cerem remus­ca­rea si lacr­mi­le pocain­tei, pare­rea de rau a tot ce am facut con­tra voin­tei lui Dum­ne­zeu. Sa cerem ca Dum­ne­zeu sa inmoa­ie ini­mi­le impie­tri­te si sa ne inspi­re mij­loa­ce inge­ni­oa­se de a imblanzi pe cei vicio­si si corupti. Sa cerem ca ini­ma noas­tra sa fie mereu fla­man­da si inse­ta­ta de Iisus, de pai­nea cea divi­na si data­toa­re de via­ta si de san­ge­le cel sfintitor.
“Eu sunt pai­nea vie­tii, cine va man­ca din pai­nea aceas­ta in veci nu va flamanzi”.

Pen­tru ce deci sa ne mai ingri­jo­ram atat de pai­nea cea mate­ri­a­la care satu­ra doar tru­pul, iar sufle­tul il lasa fla­mand? Caci omul nu tra­ies­te numai cu pai­ne, ci cu ori­ce cuvant iesit din gura lui Dumnezeu.

Sa cerem ca pri­ma noas­tra gri­ja sa fie de a obti­ne aceas­ta “pai­ne divi­na”, iar mar­ti­ra­jul nos­tru zil­nic sa fie o pre­ga­ti­re pen­tru acest ospat. Desi­gur sa nu ispi­tim pe Dum­ne­zeu si sa nu ne mai inte­re­sam de tre­bu­ri­le paman­tes­ti, bizu­in­du-ne pe pro­mi­siu­nea lui Dum­ne­zeu, ca toa­te ni se vor da. In pri­mul rand sa cau­tam drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu, Impa­ra­tia Ceru­ri­lor si apoi inte­re­se­le paman­tes­ti. Sa nu dam pri­o­ri­ta­te celor de pe urma, dar nici sa le negli­jam com­plet, adi­ca sa nu deve­nim de fapt nis­te inte­re­sati in fond, sa‑L iubim si sa‑L slu­jim pe Dum­ne­zeu in sco­pul de a ne da si a ne asi­gu­ra ceea ce este nece­sar tru­pu­lui nos­tru. Daca toa­te cele­lal­te ne sunt date, sa mul­tu­mim cu recu­nos­tin­ta lui Dum­ne­zeu, sa nu punem pret pe ele, sa nu ne depri­mam si sa nu ne depar­tam de Dum­ne­zeu. Ce rusi­noa­sa si mes­chi­na ar fi dra­gos­tea noas­tra atunci. Sa rab­dam ca Iov, sa ne resem­nam ca el – aceas­ta este man­tu­i­rea noas­tra. Sa cerem deci darul de a ne lepa­da de noi insi­ne, de amo­rul pro­priu de orgo­li­ul care este cau­za tutu­ror sufe­rin­te­lor omului.

Sa cerem cura­te­nia, nevi­no­va­tia, mila de ori­ce cuvant spur­cat. Sa cerem rab­da­rea si pacea impo­tri­va con­tra­ri­e­ta­ti­lor. Sa cerem buna­ta­tea si blan­de­tea, ama­bi­li­ta­tea si inga­du­in­ta fata de cei ce ne provoaca.

Dupa ce vom cere toa­te aces­te bunuri spi­ri­tu­a­le putem cere in ruga­ciu­ni­le noas­tre si ceea ce este nece­sar tru­pu­lui nos­tru, care de fapt este Tem­plul Duhu­lui Sfant. Deci vom cere sana­ta­te aces­tui tem­plu pen­tru ca Dum­ne­zeu sa locu­ias­ca in pace in el.

Sa cerem o via­ta lun­ga, nu pen­tru a ne inmulti gre­se­li­le, ci pen­tru a lucra si a ada­u­ga inze­cit talan­tii incre­din­tati de Dum­ne­zeu fie­ca­rui om la cre­a­rea lui. Sa cerem boga­tia, nu pen­tru a ne satis­fa­ce pasiu­ni­le si dorin­te­le noas­tre ego­is­te, ci pen­tru a aju­ta pe cei sufe­rinzi, a fi pen­tru ei o bim­e­fa­ce­re tri­mi­sa de Dum­ne­zeu la cere­ri­le lor.

Sa cerem sti­in­ta, nu pen­tru a ne ingam­fa cu ea si a ne soco­ti supe­ri­ori alto­ra, ci pen­tru a des­co­peri ade­va­ra­ta lumi­na si pen­tu a o impar­ta­si si alto­ra, pen­tru bine­le tuturor.

Sa cerem pri­e­te­ni ade­va­rati, care con­sti­tu­ie cea de a doua juma­ta­te a noas­tra. Ei ne com­ple­tea­za atunci cand sunt sin­ceri, cre­din­cio­si iar nu lin­gu­si­tori, exploa­ta­tori ai pasiu­ni­lor noastre.

Sa cerem copii. Ei sunt bine­cu­van­ta­rea fami­li­i­lor si comoa­ra parin­ti­lor, dar ei tre­bu­ie sa fie mai mult copii lui Dum­ne­zeu decat ai parin­ti­lor. Daca aces­ti copii tra­dea­za pe Dum­ne­zeu din dra­gos­te pen­tru parin­ti, mai bine nu s‑ar fi nascut.

Sa ne rugam pen­tru altii. Este o dato­rie impu­sa din mila cres­ti­na. Aceas­ta ruga­ciu­ne este cea mai pla­cu­ta lui Dum­ne­zeu, ea este lip­si­ta de inte­res pro­priu, con­sti­tu­ie deci o lepa­da­re de sine o mor­ti­fi­ca­re. Aceas­ta ruga­ciu­ne con­sti­tu­ie uni­rea intre sufle­te, pacea si armo­nia pe pamant.

Conditiile in care trebuie sa ne rugam

Nu stim sa ne rugam, nu stim ce cerem. Pen­tru ca ruga­ciu­ni­le noas­tre sa devi­na efi­ca­ce, ea tre­bu­ie sa inde­pli­neas­ca doua feluri de conditii:

1. Conditii indepartate sau negative (ceea ce insemneaza absenta obstacolelor care s‑ar opune eficacitatii rugaciunii noastre)

Or, exis­ta doua mari obs­ta­co­le: paca­tul si impras­ti­e­rea spi­ri­tu­lui.
Este nece­sar deci ca sa ne rugam numai in sta­re de har si de recu­le­ge­re :

a) In sta­re de har inseam­na a fi cu ini­ma cura­ta, seni­na, pli­na de sin­ce­ri­ta­te. O ruga­ciu­ne nu se face de o lim­ba otra­vi­ta, pli­na de nemul­tu­mi­re si de invi­die. Schim­bul sin­cer, nefal­si­fi­cat intre om si Dum­ne­zeu se face numai cand omul isi daru­ies­te ini­ma lui Dum­ne­zeu in schim­bul cere­ri­lor sale. Paca­to­su­lui, celui ce si‑a daru­it ini­ma pasiu­ni­lor, vie­tii mate­ri­a­le, Dum­ne­zeu nu‑i dato­rea­za nimic, aces­ta degea­ba se roa­ga. Numai in schim­bul ini­mii omu­lui, Dum­ne­zeu se milos­ti­ves­te de cere­rea celui nevi­no­vat. Iisus ne pre­ci­zea­za ca pana ce nu vom deve­ni curati cu ini­ma ca nis­te copii, nu vom avea par­te de Dumnezeu.

Ruga­ciu­nea copi­i­lor este ascul­ta­ta, ei sunt plini de can­doa­re, de nevi­no­va­tie, caci pen­tru unii ca aces­tia este daru­i­ta Impa­ra­tia lui Dum­ne­zeu Cerul este aces­to­ra des­ti­nat. Sa deve­nim deci copii cu ini­ma si ruga­ciu­nea noas­tra va fi ascultata.

b) Recu­le­ge­rea tre­bu­ie sa fie alta cali­ta­te a ruga­ciu­nii noas­tre. Cu ini­ma cura­ta, fara gan­duri ascun­se, nein­te­re­sa­te, sa ne con­cen­tram in ruga­ciu­ne ca pen­tru un lucru foar­te impor­tant. Sa alun­gam ori­ce gand strain, ori­ce pre­o­cu­pa­re sa ne impu­nem spi­ri­tu­lui nos­tru, memo­ri­ei, ima­gi­na­ti­ei, vede­rii si auzu­lui. Sa ofe­rim totul lui Dum­ne­zeu. Nimic din fiin­ta noas­tra sa nu fie in afa­ra de Dum­ne­zeu. Tre­bu­ie sa fim sta­pani pe noi insi­ne, sa renun­tam la tot ceea ce ne atra­ge, sa facem un act de abn­e­ga­tie tota­la, sa nu fim ca popo­rul evreu, des­pre care Iisus spu­nea ade­sea: “Acest popor ma cin­stes­te cu buze­le, iar ini­ma lui este depar­te de Mine.”

De ce nu ne pre­ga­tim pen­tru ruga­ciu­ne asa cum ne pre­ga­tim pen­tru o audien­ta la un mare per­so­naj? Pen­tru ca sun­tem incon­sti­en­ti de ceea ce facem si cui ne adre­sam. Inte­re­se­le noas­tre paman­tes­ti sunt mai impor­tan­te pen­tru noi decat cele spi­ri­tu­a­le. Un suflet care se recu­le­ge ina­in­te de a se ruga, este un suflet care-si impu­ne un sacri­fi­ciu, isi impu­ne o vigi­len­ta incor­da­ta in a se supra­ve­ghea necon­te­nit si aceas­ta mor­ti­fi­ca­re este pla­cu­ta lui Dum­ne­zeu. Acest suflet care-si astu­pa ure­chi­le pen­tru a nu mai ascul­ta vocea san­ge­lui si a car­nii si care-si inchi­de ochii pen­tru a nu mai vedea raul de pe pamant aces­ta ajun­ge la Dum­ne­zeu, sa se ridi­ce pana la El. El con­tem­pla in ade­va­ra­ta lumi­na a glo­ri­ei Sale. Il pri­ves­te cu ochii spi­ri­tu­lui si nici­o­da­ta pen­tru el nu va mai avea vreo impor­tan­ta desar­ta­ciu­ni­le si intri­gi­le oamenilor.

Cum se va putea ruga un suflet impras­ti­at, care dores­te sa vada si sa auda tot ce se intam­pla in jurul sau, care isi ofe­ra ini­ma la ori­ce impre­sie ce i se pre­zin­ta din afa­ra, inca­pa­bil sa-si impu­ie o ordi­ne inte­ri­oa­ra. Numai cei ce-si pot porunci o retra­ge­re inte­ri­oa­ra, o via­ta inte­ri­o­ri­za­ta, o sin­gu­ra­ta­te cu ei insi­si si o com­pa­nie numai cu Dum­ne­zeu pen­tru a‑L admi­ra si invo­ca in voie, numai aces­tia stiu sa se roa­ge cu adevarat.

2. Conditiunile apropiate pe care trebuie sa le indeplineasca rugaciunea pentru a fi eficace

Aces­te con­di­tii sunt:

a) Umi­lin­ta atunci cand, ase­meni fiu­lui risi­pi­tor, sun­tem con­sti­en­ti de nimic­ni­cia noas­tra si de fap­tul ca nu meri­tam decat dis­pre­tul lui Dum­ne­zeu si al oame­ni­lor, ne rugam ca nis­te cer­se­tori umili, doar cu spe­ran­ta ca poa­te Dum­ne­zeu se va milos­tivi de noi, caci sun­tem inca­pa­bili de ori­ce, fara mila lui Dumnezeu.

In para­bo­la vame­su­lui si a fari­se­u­lui, Iisus ne ara­ta cum sa ne rugam, Sfan­tul Augus­tin spu­ne: “Sun­tem cu totii nis­te cer­se­tori fata de Tatal ceresc. Am fost goni­ti din Para­dis si des­pu­iati de hai­na nevi­no­va­ti­ei, am fost expro­pri­ati de dia­vol si de pacat. Tre­bu­ie sa cerem deci cu o mare si pro­fun­da umilinta.”

b) Rav­na si dorin­ta inten­sa cu care ne rugam lui Dum­ne­zeu pen­tru a‑I pla­ce. Cu alte cuvin­te sa ne rugam cu dra­gos­te, sa nu dorim decat ceea ce dores­te El, sa ne uitam pe noi insi­ne total­men­te. Pe cei cal­di­cei Dum­ne­zeu nu‑i iubes­te, caci negli­jen­ta, indi­fe­ren­ta si tem­be­lis­mul supa­ra pe Dum­ne­zeu, aces­tea toa­te dove­dind ca ini­ma noas­tra nu‑I apartine.

Ruga­ciu­nea este mai mult un stri­gat al ini­mii decat un sunet al lim­bii. Sfan­tul Augus­tin spu­ne, ”Focul dra­gos­tei este stri­ga­tul ini­mii. Pen­tru ca insu­si Dum­ne­zeu este un foc mis­tu­i­tor tre­bu­ie sa‑L iubim intr-un lim­baj de foc pen­tru ca El sa ne asculte”.

Ruga­ciu­nea nu este numai un mur­mur al buze­lor, ci este afec­tiu­nea ini­mii, care nu se aude, dar care urca direct spre Dum­ne­zeu. Fer­voa­rea nu este deci o devo­tiu­ne sen­si­bi­la si vizi­bi­la, care de mul­te ori este efec­tul tem­pe­ra­men­tu­lui. Ade­va­ra­ta ruga­ciu­ne, chiar daca este mono­to­na si lip­si­ta de excla­ma­tii puter­ni­ce, este dra­gos­tea ini­mii pen­tru Dumnezeu.

“Cine iubes­te putin, se roa­ga putin; cine iubes­te mult, se roa­ga mult.”

Deci ade­va­ra­ta cere­re este ace­ea a ini­mii si ini­ma nu cere decat ceea ce iubes­te, iar cine iubes­te pe Dum­ne­zeu, cere ceea ce dores­te El. A ne ruga deci nu inseam­na a fi cople­si­ti de con­so­lari inte­ri­oa­re si a cau­ta aceas­ta, cu alte cuvin­te o satis­fa­ce­re a sen­si­bi­li­ta­tii noas­tre, a sim­tu­ri­lor cor­pu­lui nostru.

Ade­va­ra­ta ruga­ciu­ne este a dori ceea ce Dum­ne­zeu dores­te si a implini voin­ta Lui in toa­te actiu­ni­le noas­tre. Bucu­ria sen­si­bi­la care se nas­te une­ori din aceat­sa gene­ro­zi­ta­te a voin­tei noas­tre, este ceva secun­dar daru­it de Dum­ne­zeu celor drepti Iisus chiar, in ruga­ciu­nea teri­bi­la din gra­di­na Ghet­si­mani, avea ini­ma intris­ta­ta, pli­na de dez­gust si dor­ni­ca de a inde­par­ta paha­rul sufe­rin­te­lor ce‑I era des­ti­nat. Toa­te ins­tinc­te­le Lui uma­ne res­pin­geau acest cal­var, totu­si s‑a supus si a dorit ceea ce Tatal a dorit “Fie pre­cum voies­ti Tu”.

Asa­dar, sufle­tul ce se sim­te uscat de elan, tre­bu­ie toc­mai atunci sa inde­pli­neas­ca voin­ta lui Dum­ne­zeu, ruga­ciu­nea pe care obis­nu­ia s‑o faca, chiar daca nu mai sim­te con­so­la­ri­le sen­si­bi­le si pla­cu­te de alta data. Intr‑o ast­fel de ruga­ciu­ne meri­tul cres­te mult, caci sufle­tul se for­tea­za, cor­pul se mor­ti­fi­ca, iar spi­ri­tul se for­ti­fi­ca si capa­ta o noua vigoare.

c) Cre­din­ta si incre­de­rea fac de ase­me­nea ca ruga­ciu­nea sa fie efi­ca­ce. Sufle­tul tre­bu­ie sa fie bine con­vins ca Dum­ne­zeu poa­te si vrea sa ascul­te cere­rea noas­tra. Dum­ne­zeu nu ne poa­te inse­la si incre­de­rea in El tre­bu­ie sa fie tota­la. Iisus mereu si mereu repe­ta ca de vom avea cre­din­ta, vom obti­ne tot ceea ce dorim, caci totul este cu putin­ta celui ce cre­de. Toa­te mira­co­le­le facu­te de Iisus s‑au bazat pe cre­din­ta celor ce‑I cereau mila: “Crezi ca pot face aceas­ta?” sau “Fie tie dupa cre­din­ta ta”. Sau cand apos­to­lii Il intre­bau de ce ei nu puteau face anu­mi­te lucruri, El le ras­pun­dea: “Din cau­za necre­din­tei voas­tre”. Si numai un gra­un­te de cre­din­ta sa fi avut si mun­tii din loc s‑ar fi putut muta. Nimic n‑ar fi fost cu nepu­tin­ta pen­tru cei ce cred.

Incre­de­rea in Iisus care a ramas ace­la­si ca si in pri­mul secol al cres­ti­nis­mu­lui, aceas­ta ne adu­ce rea­li­za­rea ruga­ciu­nii noastre.

Dar noi cei de astazi nu mai avem incre­de­re, prin fap­tul ca nu mai vedem mira­co­le petre­can­du-se la tot pasul. Ele nu mai sunt nece­sa­re in pre­zent, pen­tru ca reli­gia cres­ti­na s‑a con­so­li­dat defi­ni­tiv si cine tra­ies­te si iubes­te pe Iisus cu ade­va­rat, ace­la vede zil­nic minuni in tot ce se intam­pla cu el insu­si. Iisus de alt­fel inca de pe atunci spu­nea: “Feri­ci­ti cei ce nu vad si cred”, iar uce­ni­ci­lor le spu­nea: “Vor fi multi care vor dori sa vada ceea ce vedeti voi si nu vor putea”.

In toa­te vie­ti­le sfin­ti­lor s‑au petre­cut minuni cu ei insi­si. Insuc­ce­sul ruga­ciu­nii noas­tre se dato­res­te necre­din­tei, indo­ie­lii. “Daca veti putea cre­de” ras­pun­de Iisus celui ce‑L intrea­ba de poa­te face o minu­ne cu fiul sau.

Pute­rea lui Dum­ne­zeu este ega­la cu cre­din­ta omu­lui. Daca totul este posi­bil celui ce cre­de, depin­de numai de el. Cine dores­te mult, sa cre­a­da mult. Cel ce ezi­ta si se indo­ies­te este ca valul marii ridi­cat si dus de vant.

d) Per­se­ve­ren­ta ruga­ciu­nii, hota­ra­rea de a con­ti­nua in cere­rea noas­tra cu toa­te obs­ta­co­le­le ce se ivesc, cu tot ter­me­nul inde­lun­gat in astep­ta­rea impli­ni­rii cere­rii noas­tre, iata o cali­ta­te abso­lut nece­sa­ra pen­tru efi­ca­ci­ta­tea ruga­ciu­nii. Per­se­ve­ren­ta pre­su­pu­ne con­ti­nu­i­ta­tea inten­ti­ei, voin­tei noas­tre care urma­res­te cu inda­r­ji­re mereu ace­la­si lucru. Aceas­ta face din via­ta noas­tra o con­ti­nua ruga­ciu­ne, fapt pen­tru care ne ama­na Dum­ne­zeu in rezol­va­rea dorin­tei noas­tre, toc­mai pen­tru a ne face sa ne rugam mereu. “Tre­bu­ie mereu sa va rugati, fara a sla­bi niciodata”.

Dum­ne­zeu are tot drep­tul ca sa cea­ra sa ne rugam nein­ce­tat pen­tru glo­ria Lui, pen­tru bine­le si inte­re­sul nos­tru, pen­tru insu­si dem­ni­ta­tea noas­tra, pen­tru bin­e­fa­ce­ri­le Sale.

Ruga­ciu­nea noas­tra este imper­fec­ta, nedem­na de glo­ria lui Dum­ne­zeu. De ace­ea pana ce nu impli­ne­ste toa­te con­di­ti­i­le per­fec­tiu­nii, Dum­ne­zeu o lasa sa se repe­te mereu, caci prin exer­ci­tii ea se desavarseste.

Ruga­ciu­nea noas­tra sa fie ca a unei fiin­te ce urma­res­te ceva nobil si maret, iar nu ceva de moment, tre­ca­tor fara valoa­re spi­ri­tu­a­la si este de dem­ni­ta­tea noas­tra sa per­se­ve­ram in ea.

Daca cere­ri­le noas­tre ar fi ime­di­at impli­ni­te, noi am fi expu­si la ingam­fa­re la incre­de­re in meri­te­le noas­tre per­so­na­le la drep­turi ce nu le avem. Inte­re­sul nos­tru spi­ri­tu­al este deci ca Dum­ne­zeu sa ne faca sa sim­tim toc­mai prin ace­le intar­zi­eri inte­lep­te, pre­tul haru­ri­lor Sale si ast­fel sa avem ini­ma pre­ga­ti­ta pen­tru recu­nos­tin­ta umi­la. Sin­gu­ra­per­se­ve­ren­ta poa­te sa obti­na aceas­ta. Iar daca une­ori Dum­ne­zeu ii ascul­ta ime­di­at, iar pe altii nu, aceas­ta este tai­na si pla­nul Sau ascuns, pe care nu ne este dat noua a‑l cunoas­te. Totul este insa ope­ra glo­ri­ei Lui si spre per­fec­tiu­nea noastra.

Cine vrea sa-si atin­ga sco­pul si sa per­se­ve­re­ze mereu si cel putin pen­tru inca­pa­ta­na­rea lui, Dum­ne­zeu il va ascul­ta, asa cum ne faga­du­ies­te Iisus in para­bo­la cu cel ce a venit noap­tea sa cea­ra pai­ne pri­e­te­nu­lui sau care dor­mea si pre­ge­ta sa se scoa­le, dar care pana la urma, sacait pes­te masu­ra de cel ce batea la usa, s‑a scu­lat si i‑a dat.

“Impa­ra­tia lui Dum­ne­zeu se ia prin vio­len­ta” si daca cel pe care il rugam pare ca nu ne aude, tre­bu­ie sa‑l for­tam. O dul­ce vio­len­ta care nu‑l supa­ra pe Dum­ne­zeu ci din con­tra Il impa­ca, care nu rane­ste pe aproa­pe, ci il aju­ta, ii mic­so­rea­za si ii face sa‑i dis­pa­ra pacatul.

Para­li­ti­cul din Evan­ghe­lie a astep­tat 38 de ani si n‑a dis­pe­rat, iar noi dupa zece zile de ruga­ciuni neim­pli­ni­te, dis­pe­ram, pier­dem incre­de­rea si deve­nim cal­di­cei in credinta.

Per­se­ve­ren­ta deci pre­su­pu­ne o incre­de­re neclin­ti­ta si fara mar­gini in buna­ta­tea lui Dum­ne­zeu si pe care nici o intar­zi­e­re n‑o supa­ra si n‑o dezamageste.

Dum­ne­zeu ope­rea­za in secret rezol­va­rea dorin­te­lor noas­tre spre bine­le nos­tru. Cel ce se roa­ga nein­ce­tat pen­tru un anu­mit scop, totu­si se trans­for­ma fara sa-si dea sea­ma. El se sfin­tes­te ince­tul cu ince­tul si com­por­ta­rea lui devi­ne un exem­plu pen­tru cei din jur. Iata un prim efect al per­se­ve­ren­tei. Cel ce iubes­te pe Dum­ne­zeu stie ca mai tar­ziu sau mai devre­me Dum­ne­zeu il va ascul­ta. “Cereti si vi se va da”, mereu fara ince­ta­re, fara nerabdare.

e) Ruga­ciu­nea noas­tra sa fie facu­ta in nume­le lui Iisus Hris­tos. El este sin­gu­rul medi­a­tor sa linis­teas­ca revol­ta Tata­lui, sa sfin­teas­ca pe om, sa‑l sca­pe de pacat, cau­za con­flic­tu­lui din­tre Cre­a­tor si ope­ra Sa.

Neas­cul­ta­rea este poar­ta prin care a imtrat paca­tul in lume si oda­ta cu el moartea.

Iisus este mode­lul ascul­ta­rii, al supu­ne­rii in fata voin­tei lui Dum­ne­zeu. El a venit pen­tru a da ascul­ta­re Tata­lui, pen­tru a se oferi ca jert­fa nevi­no­va­ta in nume­le omenirii.

In nume­le Lui, a Lui Iisus, cerul se incli­na, infer­nul tre­mu­ra, iar paman­tul Il prea­ma­res­te pen­tru imen­sa Lui bin­e­fa­ce­re adusa.

Tot ce vom cere Tata­lui in nume­le Lui, vom obti­ne, aceas­ta ne‑o asi­gu­ra chiar El. Ruga­ciu­nea noas­tra n‑are nici o valoa­re daca nu este facu­ta in nume­le meri­te­lor Lui. El ne‑a impru­mu­tat noua meri­te­le Lui pen­tru a ne face demni de a cere ceva lui Dum­ne­zeu. El a con­stru­it pun­tea de lega­tu­ra ce fuse­se rup­ta, oda­ta cu neas­cul­ta­rea pri­mu­lui om. Bise­ri­ca logod­ni­ca lui Iisus intot­dea­u­na se roa­ga in nume­le Lui.

f) Ruga­ciu­nea facu­ta prin inter­me­diu­lui Mai­cii Dom­nu­lui are de ase­me­nea darul de a fi impli­ni­ta. Dupa Iisus, ea este ima­gi­nea cea mai per­fec­ta a lui Dum­ne­zeu. Ca mama a lui Iisus, Ea are tot drep­tul sa cea­ra anu­mi­te favo­ruri Fiu­lui Ei. Iar legea data de Dum­ne­zeu lui Moi­se vor­bes­te des­pre bles­te­mul ce cade asu­pra fii­lor ce nu-si res­pec­ta parin­tii. Ori Dom­nul nu se poa­te con­tra­zi­ce pe Sine si Mama Lui inter­ve­nind pen­ru noi, are drep­tul de a fi ascul­ta­ta. Duhul Sfant care a pre­ga­tit in Ea sanc­tu­a­rul viu in care tre­bu­ia sa vina Man­tu­i­to­rul lumii si care de fapt este logod­ni­cul Ei, cum oare nu O va ascul­ta in ruga­ciu­ni­le Ei? Maria este sora noas­tra, prin fap­tul ca Ea s‑a nas­cut din ace­la­si san­ge al lui Adam, ca si noi, deci ea are o mila si o dra­gos­te fra­teas­ca fata de noi. In al doi­lea rand, Ea este Mama noas­tra, prin Tes­ta­men­tul lasat de Iisus insu­si ina­in­tea mor­tii Sale. El a reco­man­dat atunci lui Ioan ca Mama Lui pe vii­tor, deci Mama tutu­ror oamenilor.

Iata cel mai pre­ti­os dar lasat de Iisus ome­ni­rii. Avem ca Mama spi­ri­tu­a­la pe insu­si Mama Lui, Fii­ca Tata­lui si Sotia Duhu­lui Sfant. Ce comoa­ra de nepre­tu­it de care insa multi se dis­pen­sea­za s‑o recu­noas­ca si s‑o slu­jeas­ca. Cei ce nu-si pun nadej­dea in Mai­ca Dom­nu­lui, Regi­na Inge­ri­lor, a patri­ar­hi­lor, a apos­to­li­lor, a mar­ti­ri­lor, a fecioa­re­lor, a tutu­ror sfin­ti­lor, exem­plul tutu­ror celor ale­si, con­ce­pu­ta in pla­nul de cre­a­tie a lui Dum­ne­zeu. Cea care a sfa­ra­mat capul sar­pe­lui infer­nal, cea care are pute­rea sa obti­na pen­tru noi inde­par­ta­rea ispi­te­lor dia­vo­lu­lui si ier­ta­rea paca­te­lor noas­tre, ace­ia care deci o igno­ra, sunt de plans. Ei sunt sufle­te­le pier­du­te care sca­pa acest unic pri­lej de man­tu­i­re: aju­to­rul Mai­cii Pre­a­cu­ra­te.

Dupa cum Iisus este apa­ra­to­rul nos­tru fata de Dum­ne­zeu, tot asa este Maria fata de Iisus pen­tru noi.

Cel ce a cal­cat legea lui Dum­ne­zeu sa se arun­ce in bra­te­le Mari­ei, Mai­ca Mile­lor, uni­ca spe­ran­ta a paca­to­si­lor. Ea este autoa­rea vie­tii, Mai­ca Man­tu­i­rii. Daca n‑ar fi fost Ea, Iisus n‑ar fi avut cum sa vina pe lume.

Rugan­du-ne Ei, nu ne rata­cim nici­o­da­ta, nu dis­pe­ram nici­o­da­ta. Ea este pen­tru toti dar­ni­ca, prin Ea cel mort renas­te la via­ta, caci Ea nu dis­pre­tu­ies­te pe nimeni. Aler­gati deci la Maria, Mai­ca Dom­nu­lui si Mama noas­tra cu toa­ta increderea.

g)  Ruga­ciu­nea tre­bu­ie sa fie inso­ti­ta de sacri­fi­cii si mortificari.

Toa­ta via­ta Dom­nu­lui Iisus n‑a fost decat un sir intreg de sacri­fi­cii si sufe­rin­te. Pro­fe­tii L‑au pre­zis ca pe o vic­ti­ma ino­cen­ta, rani­ta si dis­tru­sa de rau­ta­tea ome­ni­rii: “Ca o oaie spre jun­ghi­e­re si ca un miel fara de glas”, asa a fost Iisus.

Ascul­ta­tor pana la moar­te, asa a dis­trus paca­tul. Tre­bu­ie deci sa‑L urmam dupa exem­plul vie­tii Sale muri­toa­re, sa lepa­dam tot ce ne apar­ti­ne, sa dis­tru­gem in noi ins­tinc­tul con­ser­va­rii mate­ri­ei si al ego­is­mu­lui. Omul dure­ri­lor ne‑a demon­strat de ce ego­ism este capa­bil ori­ce om, daca vrea. Ori, pen­tru a fi agrea­bili si ascul­tati de Dum­ne­zeu Tatal, tre­bu­ie sa fim nis­te copii cre­din­cio­si ai aces­tiu divin exem­plu ori­gi­nal. Acest “Fiu al Omu­lui” este ade­va­ra­ta noas­tra meni­re; aceas­ta per­fec­tiu­ne a fost sco­pul vie­tii si cre­a­ti­ei noas­tre. Noi insa am devi­at, am gre­sit calea, ne-am infun­dat in noroa­ie si in san­turi si am cazut in pra­pas­tie. Putem insa reve­ni, putem sa ne intoar­cem pe calea cea buna, cea sigu­ra, sin­gu­ra si ade­va­ra­ta cale care duce la nemu­ri­re si feri­ci­re. Aceas­ta este Iisus. “Caci Eu sunt calea, ade­va­rul si via­ta”… “Cel ce nu intra prin Mine, caci Eu sunt poar­ta, este un hot”.

Tre­bu­ie sa sufe­rim ca El, insul­te si nedrep­tati, oca­ri­le si rau­ta­tea oame­ni­lor con­du­se de satan, sa nu ne spe­ri­em de sufe­rin­ta fizi­ca, caci “cel ce-si pazes­te via­ta o va pier­de” ci sa fim gata pen­tru Iisus sa ne sacri­fi­cam aceas­ta via­ta a mate­ri­ei pen­tru a cas­ti­ga pe cea a spi­ri­tu­lui, dupa cum ne asi­gu­ra El: “Cel ce-si va pier­de via­ta pen­tru Mine, ace­la o va castiga”.

Cum dorim noi sa ne rugam lui Dum­ne­zeu in nume­le lui Iisus cel mar­ti­ri­zat, noi care ne supu­nem tutu­ror pasiu­ni­lor cor­pu­lui nos­tru? Mor­ti­fi­ca­rea uci­de paca­tul si duce deci cu usu­rin­ta ruga­ciu­nea noas­tra la Tatal.

Toti sfin­tii au fost oameni ai sacri­fi­ci­u­lui. Sufe­rin­ta apro­pie pe om de Dum­ne­zeu. “Cei ce apar­tin lui Iisus si-au cru­ci­fi­cat car­nea lor cu pofte­le si vici­i­le ei”, spu­ne Sfan­tul Pavel. Aces­ti eroi ai cre­din­tei sus­pen­dau legi­le natu­rii, mutau mun­tii din loc si inviau mor­tii. Ei au ajuns la per­fec­tiu­nea lui Iisus prin… post si ruga­ciu­ne. Uran­du-se pe ei insi­si si cor­pul lor, aces­ti eroi ce au ucis paca­tul din ei prin mor­ti­fi­cari si impu­neri for­ta­te si au atins prin ruga­ciu­ni­le lor ini­ma lui Dumnezeu.

Noi cei de astazi sa ne mor­ti­fi­cam accep­tand cu mari­ni­mie incer­ca­ri­le zil­ni­ce, sa repri­mam carac­te­rul nos­tru impul­siv, sa infra­nam pasiu­ni­le si pofte­le tru­pu­lui nos­tru si ambi­ti­i­le spi­ri­tu­lui nos­tru. Sa veghem asu­pra fie­ca­rui simt in par­te. Sa faga­duim lui Dum­ne­zeu ca ne vom abti­ne de la o satis­fac­tie la care tinem foar­te mult, pen­tru ca ruga­ciu­nea noas­tra sa fie pri­mi­ta. Omul care se mor­ti­fi­ca isi puri­fi­ca sufle­tul, isi supu­ne cor­pul spi­ri­tu­lui sau, “isi umi­les­te ini­ma, revi­ne la cas­ti­ta­te si nevi­no­va­tie, cu alte cuvin­te inde­par­tea­za obs­ta­co­le­le ce se opun efi­ca­ci­ta­tii ruga­ciu­nii sale.

Numai ast­fel umi­li­ti in fata lui Dum­ne­zeu, insu­fle­ti­ti de o cre­din­ta si de o incre­de­re fara mar­gini, sa ofe­rim sacri­fi­ci­i­le noas­tre in nume­le lui Iisus si al Mari­ei. Numai ast­fel ruga­ciu­nea noas­tra va fi roditoare.

Daca s‑ar putea orga­ni­za si la noi in azi­lu­ri­le de copii orfani acea ruga­ciu­ne colec­ti­va a mici­lor nevi­no­vati, a inge­ri­lor paman­tes­ti, a celor ce cu sigu­ran­ta imblanzesc ini­ma lui Dum­ne­zeu. Cate minuni nu s‑ar obti­ne ast­fel… Asa cum s‑a petre­cut in Fran­ta, unde oame­nii plini de cre­din­ta si de mila pen­tru seme­nii lor, au orga­ni­zat ast­fel de cercuri.

Ruga­ciu­nea facu­ta in comun este mult mai efi­ca­ce si inde­pli­ne­ste toa­te con­di­tiu­ni­le pen­tru aceas­ta. Iisus insu­si ne spu­ne: “aco­lo unde sunt reu­ni­ti doi sau trei oameni in nume­le Meu, aco­lo sunt si Eu in mij­lo­cul lor”. Unul corec­tea­za lip­su­ri­le celui­lalt. Si unde poa­te sa fie mai mul­ta cura­te­nie si ino­cen­ta decat intr-un grup de copii cres­cuti sub indem­nul unui misio­nar devo­tat pen­tru sla­va si dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu? Ei nu for­mea­za cu totii decat un suflet si o ini­ma, care stri­ga catre cer. Aces­te implo­rari ale unor sufle­te nevi­no­va­te se ridi­ca spre Dum­ne­zeu ca fumul de tama­ie si obtin gra­tia si mila Lui pen­tru cei ce‑o cer prin acest fel de intermediari.

Ruga­ciu­nea mici­lor orfani a facut minuni in tari­le unde s‑a putut orga­ni­za acest lucru. Si simul­tan cu ruga­ciu­ni­le mici­lor inge­ra­si, cei in sufe­rin­ta au fost indem­nati ca la ran­dul lor sa faca ruga­ciuni ecep­tio­na­le, ca de exem­plu: zil­nic sa reci­te un “Tatal nos­tru” si de zece ori “Bucu­ra-te Marie”, timp de o luna. Aceas­ta dupa cum era cazul. Efec­te­le erau mira­cu­loa­se. Dum­ne­zeu actio­na prin feno­me­ne ulu­i­toa­re si impenetrabile.

Unii au fost sfa­tu­i­ti sa dea litur­ghii timp de zece sau mai mul­te zile, in timp ce micu­tii azi­lu­lui sau fecioa­re­le sara­ce si umi­le se pros­ter­nau in nume­le lor in fata Mai­cii Dom­nu­lui si blan­du­lui ei Fiu.

Lui Dum­ne­zeu Ii plac ruga­ciu­ni­le mici­lor ino­cen­ti, dar El vrea sa vada rab­da­rea si cre­din­ta noas­tra, El ne lasa multi ani in astep­ta­re si deo­da­ta, cand nici nu ne astep­tam, minu­nea se produce.

Pen­tru cei ce-si folo­sesc ave­ri­le si bunu­ri­le lor in ope­ra de bin­e­fa­ce­re si nici­o­da­ta n‑au lasat sa ple­ce de la usa lor un sarac nemi­lu­it, pen­tru aces­tia, in cli­pe­le lor de res­tris­te si sufe­rin­te, Dum­ne­zeu nu rama­ne surd la cere­ri­le lor. Pen­tru cei ce au cre­din­ta, Dum­ne­zeu patrun­de in via­ta lor, impli­nin­du-le rugaciunile.

Ruga­ciu­ni­le pen­tru cei morti au de ase­me­nea o mare valoa­re. Dupa spu­se­le Sfan­tu­lui Pavel “Sufle­tul care tra­ies­te prin cre­din­ta si care vede in cele mai mici intam­plari actiu­nea lui Dum­ne­zeu asu­pra sa, ace­la ne se mai mira cand sur­vin cele mai gre­le incer­cari pen­tru man­tu­i­rea lui si a seme­ni­lor lui. Ce con­so­la­re minu­na­ta sim­te aces­ta in fun­dul sufle­tu­lui sau ranit de sufe­rin­ta, gan­din­du-se ca cerul nu l‑a lovit decat spre a‑l puri­fi­ca si mai mult si a‑l face instru­men­tul milei divine”.

Tai­ne­le lui Dum­ne­zeu sunt ascun­se. Mul­te neca­zuri se intam­pla spre bine­le nos­tru, iar noi nu ne dam sea­ma. “Tot raul spre bine”. Cei ce duc o via­ta retra­sa, depar­te de lume, de agi­ta­ti­i­le si ambi­ti­i­le ei, numai aces­tia inte­leg ros­tul si mer­sul evenimentelor.

Oame­nii in gene­ral in neca­zu­ri­le lor si in sufe­rin­te incep intai spre a incer­ca fel de fel de meto­de de rezol­va­re, pur ome­ne­s­ti si numai dupa ce au dat gres in ori­ce, abia atunci incear­ca si ruga­ciu­nea catre Dum­ne­zeu. Ce mare gre­sa­la. Prin ruga­ciu­ne su numai prin ruga­ciu­ne tre­bu­ie sa ince­pem, ca Dum­ne­zeu este Cel ce da curs eve­ni­men­te­lor si “nici un fir de par din capul nos­tru nu se mis­ca fara sti­rea Lui”.

Numai prin ruga­ciu­ne vom fi inspi­rati ce anu­me mij­loa­ce ome­ne­s­ti sa folo­sim pen­tru rezol­va­rea cere­rii noas­tre si care de fapt nu sunt decat acce­so­rii si mij­loa­ce secundare.

Mila lui Dum­ne­zeu este totul. Cine se roa­ga Lui cu incre­de­re si din pri­mul moment obti­ne totul.

Impor­tant este ca ceea ce cerem sa nu devi­na o pie­di­ca in calea sfin­te­ni­ei si per­fec­tio­na­rii noas­tre si de ace­ea, de mul­te ori Dum­ne­zeu nu ne acor­da ceea ce cerem, fara ca noi sa inte­le­gem aceas­ta. Exis­ta ceva la mij­loc, o ambi­tie, o man­drie, o dorin­ta de a trai in pace si linis­te, ceea ce nu‑i este dat unui cres­tin ade­va­rat care tre­bu­ie sa lup­te necon­te­nit cu el insu­si si cu altii. Cate si cate tai­ne ascun­se stau la baza nein­de­pli­ni­rii cere­ri­lor noas­tre facu­te lui Dum­ne­zeu. Daca le-am cau­ta cu ini­ma sin­ce­ra si lepa­dati de noi insi­ne, le-am gasi cu siguranta.

Ruga­ciu­ni­le facu­te pen­tru pocain­ta celor rai sunt covar­si­tor de greu de inde­pli­nit. Un suflet dus­ma­nos fata de Dum­ne­zeu are pre­ju­de­cati de nein­vins impo­tri­va tai­ne­lor si mise­re­lor cre­din­tei cres­ti­ne si el se cram­po­nea­za cu furie de ide­i­le si pasiu­ni­le sale. Omul cre­din­cios este inca­pa­bil sa ras­to­ar­ne ast­fel de bari­e­re din ini­ma in care domne­ste dia­vo­lul si inca de zeci de ani. Nici­o­da­ta prin mij­loa­ce ome­ne­s­ti nu se va putea ina­bu­si pasiu­ni­le unei inimi corup­te ce nu cau­ta decat satis­fa­ce­rea pofte­lor sale. Numai Dom­nul sin­gur poa­te face o minu­ne cu el si aceas­ta numai in urma ruga­ciu­nii per­se­ve­ren­te, umi­la si pli­na de incre­de­re. Si in urma sacri­fi­ci­i­lor facu­te in spe­cial pen­tru man­tu­i­rea sufle­tu­lui celui paca­tos. Jert­fa este nece­sa­ra, numai ea alun­ga revol­ta si dreap­ta furie a lui Dum­ne­zeu fata de cel impie­trit si prigonitor.

In rezu­mat tot omul, fie bogat sau sarac, prost sau des­tept, cult sau nu, tanar sau batran, bol­nav sau sana­tos, daca Il iubes­te si cau­ta pe Dum­ne­zeu prin ruga­ciu­ne cu toa­ta ini­ma, dor­nic in mod sin­cer de a afla ade­va­rul cu cre­din­ta, cu umi­lin­ta, cu incre­de­re si mai ales cu per­se­ve­ren­ta, va vedea mira­co­le in via­ta lui si ochii i se vor des­chi­de pen­tru a vedea si a inte­le­ge sen­sul si ros­tul cre­a­ti­ei Lui si a intre­gei omeniri.

Ulti­mul cuvant in lumea aceas­ta va rama­ne celor ce se roa­ga si por­ti­le infer­nu­lui nu‑i vor birui.

Prin ruga­ciu­ne dez­ar­mam iadul, dar sa ne rugam cum tre­bu­ie, sa ne pas­tram ino­cen­ta, sa fugim de diver­tis­men­te­le lumii si de tot ceea ce ne inde­par­tea­za de Dum­ne­zeu. Sa‑I vor­bim Lui cu sim­pli­ci­ta­te, ca un copil catre Tatal Sau, incredintandu‑I teme­ri­le si ama­ra­ciu­ni­le vie­tii noas­tre. Chiar cand parem para­si­ti de El, sa ne incre­dem totu­si impo­tri­va ori­ca­rei apa­ren­te, in gri­ja ce ne‑o poarta.

Prin inter­me­di­ul Mari­ei si a Dom­nu­lui Iisus, vom dez­ar­ma pe Drep­tul Judecator.