Evangelia zilei:

Rusaliile – Sfântul Nicolae Velimirovici

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Evan­ghe­lia des­pre Pogorârea Duhu­lui Sfânt

Sfântul Nicolae Velimirovici (Sv Nikolaj)
Când se sea­mă­nă sămânţa, pute­rea căl­du­rii şi a lumi­nii tre­bu­ie să pătrun­dă înă­un­tru că s‑o facă să crească.

Când se plan­tea­ză pomul, pute­rea vân­tu­lui tre­bu­ie să vină că să‑l facă puter­nic şi să-şi întă­reas­că rădăcina.

Când gos­po­da­rul îşi con­stru­ieş­te casa, el cau­tă pute­rea rugă­ciu­nii, că să‑i sfinţeas­că casă.

Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos a semă­nat sămânţa de cel mai mare preţ în câm­pul lumii aces­te­ia. Tre­bu­ia să vină pute­rea Sfân­tu­lui Duh, că să‑i dea căl­du­ră şi lumi­nă, şi să o facă să crească.

Dum­ne­zeu Fiul a semă­nat Pomul Vieţii în câm­pu­ri­le deşer­te şi necul­ti­va­te ale morţii. Tre­bu­ia că vâr­te­jul puter­nic al Duhu­lui să res­pi­re în el, că să înte­me­ie­ze Pomul Vieţii.

Înţe­lep­ciu­nea lui Dum­ne­zeu de dina­in­tea veş­ni­ci­ei se făcu­se săla­şuri de sufle­te ale­se ale oame­ni­lor. Pute­rea şi înţe­lep­ciu­nea Duhu­lui lui Dum­ne­zeu tre­bu­ia să pogoa­re în acest sălaş şi să‑l sfinţească.

Mire­le Dum­ne­ze­iesc Îsi ale­se­se Mirea­sa Sa, Bise­ri­ca sufle­te­lor cura­te, si Duhul bucu­ri­ei ves­ni­ce tre­bu­ia sa pogoa­re ca sa uneas­ca cerul si pamân­tul cu un inel, si sa înves­mân­te­ze Mirea­sa în hai­na de nunta.

Toa­te urmau sa se întâm­ple asa cum au fost pro­o­ro­ci­te. Duhul Sfânt a fost faga­du­it si Duhul Sfânt a venit. Cine putea sa faga­du­ias­ca veni­rea pe pamânt a Duhu­lui Ato­tpu­ter­nic afa­ra numai de Cel care stia ca Duhul va face ascul­ta­re si va veni? Si cui va putea sa dea ase­me­nea ascul­ta­re gra­b­ni­ca daca nu Celui Unu­ia fata de care El are iubi­re desavârsita?

O, cât de desa­vâr­si­ta este iubi­rea bine­vo­itoa­re, ca sa ara­te ascul­ta­re desa­vâr­si­ta! Aceas­ta iubi­re desa­vâr­si­ta nu se poa­te ara­ta desa­vâr­sit în nici un alt chip decât numai în ascul­ta­re desa­vâr­si­ta. Iubi­rea este cu gri­ja mare în toa­ta vre­mea si în tot cea­sul, si cu dorin­ta si gra­ba de a ascul­ta pe cel iubit. Si din ascul­ta­re desa­vâr­si­ta vine, ca un izvor de lap­te si mie­re, bucu­rie desa­vâr­si­ta, care face iubi­rea un lucru frumos.

Tatal are iubi­re desa­vâr­si­ta pen­tru Fiul si Duhul Sfânt; Fiul are iubi­re desa­vâr­si­ta pen­tru Tatal si pen­tru Duhul; si Duhul are iubi­re desa­vâr­si­ta pen­tru Tatal si pen­tru Fiul.

Dato­ri­ta aces­tei iubiri desa­vâr­si­te, Tatal este Slu­ji­to­rul gra­b­nic al Fiu­lui si al Duhu­lui, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul.

Iubi­rea desa­vâr­si­ta Îl face pe Tatal slu­ji­tor desa­vâr­sit al Fiu­lui si al Duhu­lui; asa cum face Fiul Tata­lui si Duhu­lui, si Duhul Tata­lui si Fiu­lui. Pre­cum nici un fel de iubi­re din lumea zidi­ta nu se poa­te ase­ma­na cu iubi­rea împar­ta­si­ta de catre fie­ca­re din­tre Per­soa­ne­le Dum­ne­ze­ies­ti, tot asa nici o ascul­ta­re nu poa­te fi ase­me­nea ascul­ta­rii lor, Una de Cea­lal­ta Persoana.

Lucrul pe care Mi L‑ai dat sa‑l fac, l‑am savâr­sit” (Ioan 17:4); “Faca-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu ara­ta aces­te cuvin­te ascul­ta­rea desa­vâr­si­ta a Fiu­lui fata de Tatal?

Parin­te … Eu sti­am ca întot­dea­u­na Ma asculti” (Ioan 11:41–42), a spus Dom­nul când l‑a învi­at pe Lazar; si mai târ­ziu, El a stri­gat cu un pri­lej oare­ca­re: “Parin­te, prea­sla­ves­te-Ti nume­le!” Atunci a venit glas din cer: “Si L‑am prea­sla­vit si iara­si Îl voi prea­slavi” (Ioan 12:28). Nu ara­ta toa­te astea ascul­ta­rea desa­vâr­si­ta a Tata­lui fata de Fiul?

Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mân­gâi­e­tor va va da voua, ca sa fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mân­gâi­e­to­rul, … Care de la Tatal pur­ce­de, Ace­la va mar­tu­ri­si des­pre Mine” (15:26). Si într-ade­var, în a cinci­ze­cea zi dupa Învi­e­re, Mân­gâi­e­to­rul, Duhul ade­va­ru­lui, S‑a pogorât pes­te cei caro­ra El le faga­du­i­se. Nu ara­ta aceas­ta, ascul­ta­re desa­vâr­si­ta fata de Fiul?

Porun­ca mân­tu­i­toa­re pe care Apos­to­lul Pavel o rân­du­ies­te tutu­ror cre­din­cio­si­lor: “în cin­ste, unii alto­ra dati-va întâi­e­ta­te” (Romani 12:10), se savâr­seste întru desa­vâr­si­rea ei între Per­soa­ne­le Sfin­tei Treimi.

Fie­ca­re Per­soa­na Se sâr­gu­ies­te sa dea cin­ste mai mare celor­lal­te doua decât Sie­si; asa cum fie­ca­re dores­te, prin ascul­ta­re, sa Se faca pe Sine mai mic decât cele­lal­te doua. Si daca nu s‑ar ara­ta aceas­ta nazu­in­ta dul­ce si sfân­ta prin fie­ca­re din­tre aces­te Per­soa­ne Dum­ne­ze­iasti cin­s­tind pe cele­lal­te doua si mic­sorân­du-Se pe Sine prin ascul­ta­re, por­nind din iubi­rea nemar­gi­ni­ta pe care o are fie­ca­re Per­soa­na fata de cele­lal­te doua, atunci Dum­ne­zei­rea Tre­i­mi­ca ar ajun­ge o Per­soa­na fara identitate.

Deci, din iubi­rea nemar­gi­ni­ta pe care Duhul Sfânt o are pen­tru Fiul, Duhul S‑a gra­bit sa pogoa­re la vre­mea potri­vi­ta pes­te Apos­toli. Fiul stia cu sigu­ran­ta ca Sfân­tul Duh Îl va ascul­ta pe El, si de ace­ea El a facut faga­du­in­ta sigu­ra de pogorâre a Duhu­lui pes­te Apos­toli. “Voi însa sedeti în ceta­te, pâna ce va veti îmbra­ca cu pute­re de sus” (Luca 24:49), a porun­cit Dom­nul Apos­to­li­lor Sai.

Sa nu între­bati cum a cunos­cut Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos de mai îna­in­te ca aceas­ta pute­re de sus, Duhul Sfânt, voia sa Se pogoa­re pes­te uce­ni­cii Sai. Dom­nul nu numai ca stia de mai îna­in­te aceas­ta, dar El stie toa­te cele­lal­te care urmea­za sa se întâm­ple pâna la sfâr­si­tul vea­cu­ri­lor si dupa acest sfârsit.

Dar daca patrunzi mai adânc cu ose­bi­re în laun­trul aces­tei întâm­plari, veti vedea ca aceas­ta cunoas­te­re mai dina­in­te si pro­o­ro­ci­re a Dom­nu­lui des­pre pogorârea Duhu­lui Sfânt este o cunoas­te­re mai dina­in­te si o pro­o­ro­ci­re numai în masu­ra în care se refe­ra la fap­ta din afa­ra a ace­lei pogorâri: nu se refe­ra la accep­ta­rea si voin­ta Duhu­lui de a face Voia Fiu­lui, si de a Se pogorî.

Caci îna­in­te de a vor­bi Dom­nul de pogorârea Duhu­lui, El deja avea învo­irea gra­b­ni­ca si de buna voie a Duhu­lui la aceas­ta. De fapt, Duhul Sfânt vor­bi­se prin Dom­nul des­pre pogorârea Sa. Caci nu se spu­ne în Evan­ghe­lie ca Iisus era “plin de Duh Sfânt” (Luca 4:1)? Iar în Naza­ret, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos nu a ade­ve­rit ca se împli­ni­se în El pro­o­ro­cia lui Isa­ia: “Duhul Dom­nu­lui este pes­te Mine, pen­tru care M‑a uns sa bine­ves­tesc sara­ci­lor” (Luca 4:18)?

Iata ca este lamu­rit ca Fiul se afla în uni­me nedes­par­ti­ta cu Duhul Sfânt si cu Tatal, în împar­ta­si­re desa­vâr­si­ta de iubi­re, ascul­ta­re si bucurie.

Unge­rea cu mir de catre Duhul dove­des­te pre­zen­ta rea­la si vie a Duhu­lui într‑o per­soa­na. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spu­na ceva des­pre Duhul Însu­si, si Duhul sa nu stie; sau sa faga­du­ias­ca împre­u­na lucra­re cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte?

Evan­ghe­lia de astazi ara­ta si fap­tul ca Duhul Sfânt se afla în Dom­nul Iisus, pre­cum si fap­tul ca El se afla în împar­ta­si­re desa­vâr­si­ta cu Dom­nul Iisus, refe­ri­tor la fie­ca­re cuvânt, fie­ca­re lucra­re si fie­ca­re faga­du­in­ta a Domnului.

Iar în ziua cea din urma – ziua cea mare a sar­ba­to­rii – Iisus a stat între ei si a stri­gat zicând: Daca înse­tea­za cine­va, sa vina la Mine si sa bea”.

Aceas­ta sar­ba­toa­re este Sar­ba­toa­rea Cor­tu­lui, care se sar­ba­to­res­te toam­na spre pome­ni­rea zidi­rii cor­tu­ri­lor din pus­tie din tim­pul cala­to­ri­ei iude­i­lor prin pus­tiu. Aceas­ta sar­ba­toa­re era sar­ba­to­ri­ta în luna a sap­tea potri­vit soco­te­lii iudai­ce, cores­pun­za­tor lunii noas­tre sep­tem­brie, si era sar­ba­toa­re a bucu­ri­ei (Levi­tic 23:24; Deu­te­ro­nom 16:13–14). S‑a sar­ba­to­rit vre­me de sap­te zile, si ulti­ma zi tre­bu­ie sa fi fost cu totul mare­a­ta, fiind numi­ta “mare”.

Daca înse­tea­za cine­va”, a stri­gat Dom­nul, “sa vina la Mine si sa bea”.

În Ieru­sa­li­mul cel desert, era greu sa gases­ti apa pen­tru mul­ti­mi­le de oameni obis­nu­i­ti. Saca­gi­ii carau apa de la fân­tâ­na Siloa­mu­lui de la care gos­po­da­rii luau apa în vase­le lor. Ce L‑a îndem­nat pe Dom­nul sa vor­beas­ca des­pre sete si apa? Pro­ba­bil ca oame­nii se plân­geau de sete; pro­ba­bil ca El Se uita la saca­gi­ii care carau cu mare oste­ne­a­la cobi­li­te­le lor gre­le cu apa din dea­lul Siloa­mu­lui pâna pe dea­lul Mori­ah, unde se afla Tem­plul; sau pro­ba­bil situ­a­tia ca era ziua cea din urma, si Dom­nul a vrut sa folo­seas­ca tim­pul ca sa adu­ca ide­ea setei duhov­ni­ces­ti oame­ni­lor cu inimi învâr­to­sa­te, si ca sa le dea lor bau­tu­ra duhov­ni­ceas­ca. Dom­nul spu­se­se feme­ii sama­ri­nen­ce: “Dar cel ce va bea din apa pe care i‑o voi da Eu nu va înse­ta în veac” (Ioan 4:14). Si El Se gân­des­te acum la ace­ea­si apa data­toa­re de via­ta, duhov­ni­ceas­ca, întru­cât El chea­ma pe fie­ca­re om înse­tat: “sa vina la Mine si sa bea!”

Cel care cre­de în Mine, pre­cum a zis Scrip­tu­ra, râuri de apa vie vor cur­ge din pân­te­ce­le lui.” (Iar aceas­ta a zis‑o des­pre Duhul pe Care aveau sa‑L pri­meas­ca acei ce cred în El. Caci înca nu era (dat) Duhul, pen­tru ca Iisus înca nu fuse­se preaslavit.)

Mai pre­sus de toa­te Dom­nul ara­ta nevo­ia cre­din­tei în El. El a faga­du­it ras­pla­ta numai celor care au o cre­din­ta în El, si asta înseam­na numai pre­cum “a scris Scriptura”.

Oame­nii nu vor cre­de în El ca într-unul din­tre pro­o­roci; caci iata, toti pro­o­ro­cii au pro­o­ro­cit des­pre El. Nici nu va fi pri­vit ca un al doi­lea Ilie sau Ioan Botezatorul.

Ilie si Ioan Bote­za­to­rul au fost numai slu­ji­tori ai lui Dum­ne­zeu si îna­in­te­mer­ga­tori ai Dom­nu­lui. Sfân­ta Scrip­tu­ra vor­bes­te des­pre El ca Fiu al lui Dum­ne­zeu, nas­cut din Tatal din ves­ni­cie si din Preasfân­ta Fecioa­ra Maria în vremelnicie.

Când Apos­to­lul Petru a mar­tu­ri­sit o ase­me­nea cre­din­ta în El, spu­nând: “Tu esti Hris­to­sul, Fiul lui Dum­ne­zeu celui viu” (Matei 16:16), El a lau­dat ase­me­nea cre­din­ta. Când câr­mu­i­to­rii si car­tu­ra­rii au încer­cat sa‑L puna pe El în încur­ca­tu­ra prin felu­ri­te între­bari fara lim­pe­zi­me, El i‑a pus pe ei în încur­ca­tu­ra si le‑a poves­tit citând din Sfân­ta Scrip­tu­ra ca Mesia cel astep­tat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dum­ne­zeu (Matei 22:42–45).

Voia lui este sa se cre­a­da în El ca în cea mai mare des­co­pe­ri­re a lui Dum­ne­zeu, prin care toa­te cele­lal­te des­co­pe­riri au fost înla­tu­ra­te, de la pri­ma la ultima.

În afa­ra de El, cre­din­ta este desar­ta, nadej­dea este desar­ta si iubi­rea este fara de folos.

Dar cre­din­ta ade­va­ra­ta în El duce la mân­tu­i­re – fapt ce poa­te fi ade­ve­rit de catre cei care au cre­din­ta ade­va­ra­ta. Cum se poa­te întari aceas­ta? Din tru­pu­ri­le lor “râuri de apa vie vor curge”.

Prin “apa vie” se înte­le­ge aici Duhul Sfânt, dupa cum expli­ca Evan­ghe­lis­tul: “Aceas­ta a zis‑o des­pre Duhul”. Deci, cel care cre­de în Fiul lui Dum­ne­zeu va pri­mi Duhul lui Dum­ne­zeu, care va veni sa se sala­slu­ias­ca în el, si râul duhov­ni­cesc, de via­ta data­tor va cur­ge din tru­pul lui. Dar de ce “din pân­te­ce­le (tru­pul) lui”?

Pen­tru ca tru­pul este sala­sul Duhu­lui Sfânt, în sfin­ti, dupa cum spu­ne Apos­to­lul: “Sau nu sti­ti ca tru­pul vos­tru este tem­plu al Duhu­lui Sfânt, Care este în voi” (I Corin­te­ni 6:19)? Ast­fel Apos­to­lul Pavel vor­bes­te cre­din­cio­si­lor, pes­te care Duhul Sfânt Se pogorâ­se deja prin cre­din­ta în Fiul lui Dumnezeu.

Prin “trup” în sens mai res­trâns, se înte­le­ge ini­ma omu­lui ca cen­tru al vie­tii, atât tru­pes­ti cât si duhov­ni­ces­ti. “Fiul meu”, spu­ne înte­lep­tul împa­rat, “pazes­te-ti ini­ma mai mult decât ori­ce, caci din ea tâs­ne­ste via­ta” (Pil­de 4:20,23). Iar pro­o­ro­cul David s‑a rugat lui Dum­ne­zeu: “Ini­ma cura­ta zides­te întru mine, Dum­ne­ze­u­le, si duh drept înno­ies­te întru cele dina­un­tru ale mele” (Psalm 50:11). Si iara­si spu­ne Apos­to­lul Pavel: “A tri­mis Dum­ne­zeu pe Duhul Fiu­lui Sau în ini­mi­le voas­tre” (Gala­te­ni 4:6).

Si ast­fel din ini­ma, ca din cel mai mare altar al Duhu­lui Sfânt, cur­ge curent de via­ta data­tor prin omul, în tot între­gul lui, atât tru­pes­te cât si duhov­ni­ces­te. Urmea­za de aici fap­tul ca tru­pul cre­din­cio­su­lui se va face o arma pen­tru duhul omu­lui, si duhul omu­lui o arma pen­tru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi cura­tit, lumi­nat, înta­rit si va fi facut fara de moar­te prin aces­ti curen­ti ai Duhu­lui, asa încât toa­te gân­du­ri­le sale, întrea­ga iubi­re si lucra­re se vor îndrep­ta catre via­ta ves­ni­ca. Curen­tul vie­tii sale va cur­ge în ves­ni­cie, si ace­la al ves­ni­ci­ei în via­ta sa.

Dar la vre­mea când Dom­nul Iisus spu­nea aceas­ta, “înca nu era (dat) Duhul, pen­tru ca Iisus înca nu fuse­se preaslavit”.

Adi­ca: Duhul Sfânt înca nu fuse­se dat cre­din­cio­si­lor, cu toa­te ca El era cu Iisus. Duhul Sfânt înca nu-Si înce­pu­se lucra­rea Sa în lume, întru toa­ta pli­na­ta­tea Sa si întru toa­ta pute­rea Sa. Caci Dom­nul Iisus înca nu fuse­se prea­sla­vit: jert­fa Lui pen­tru ome­ni­re înca nu se sfâr­si­se, si lucra­rea Lui ca Mân­tu­i­tor al oame­ni­lor înca nu se sfârsise.

În rân­du­ia­la mân­tu­i­rii omu­lui, Tatal este pe deplin lucra­tor în lume când El Îsi tri­mi­te Fiul pen­tru lucra­rea mân­tu­i­rii oame­ni­lor; Fiul este pe deplin lucra­tor în savâr­si­rea mân­tu­i­rii ca Om-Dum­ne­zeu, si Duhul Sfânt este pe deplin lucra­tor în înte­me­ie­rea, sfin­ti­rea si con­ti­nu­a­rea lucra­rii Fiului.

Dar aceas­ta nu înseam­na ca, atunci când Tatal este lucra­tor, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci când Fiul este lucra­tor, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci când Duhul este lucra­tor, Tatal si Fiul nu sunt. În vre­me ce Fiul se afla în toa­ta pli­na­ta­tea lucra­rii Sale pe pamânt, Tatal si Duhul erau împre­u­na lucra­tori cu El, asa cum se vede la Bote­zul din apa Ior­da­nu­lui, si asa cum spu­nea Dom­nul Însu­si: “Tatal Meu lucrea­za … si Eu lucrez” (Ioan 5:17).

Tatal si Fiul lucrea­za împre­u­na si în ace­la­si timp. Duhul Sfânt face la fel, asa cum se vede din faga­du­in­ta Dom­nu­lui Iisus ca El va tri­mi­te Duhul, Mân­gâi­e­to­rul uce­ni­ci­lor Sai, si ca El Însu­si va ramâ­ne cu ei “în toa­ta vre­mea pâna la sfâr­si­tul lumii”.

Dum­ne­zei­rea Tre­i­mi­ca este deo­fi­in­ta si nedes­par­ti­ta dar, în raport cu lumea zidi­ta, Dum­ne­zei­rea Îsi savâr­seste lucra­rea Sa une­ori în chip mai remar­ca­bil printr‑o Ipos­ta­za Dum­ne­ze­ias­ca si alte­ori printr‑o alta. Deci, atunci când Dom­nul Iisus a faga­du­it pogorârea Duhu­lui Sfânt pes­te Apos­toli, Duhul Sfânt se afla în El, asa încât se poa­te spu­ne ca faga­du­in­ta a venit atât de la Duhul Sfânt cât si de la Fiul.

Sa vedem acum în ce chip s‑a împli­nit aceas­ta faga­du­in­ta, si cum a avut loc pogorârea Duhu­lui Sfânt, caru­ia Îi închi­nam noi astazi aceas­ta sar­ba­toa­re sfânta.

Si când a sosit ziua Cinci­ze­ci­mii, erau toti împre­u­na în ace­la­si loc”. La porun­ca Dom­nu­lui lor, Apos­to­lii au ramas în Ieru­sa­lim, si au astep­tat “pute­re de sus” care sa le spu­na ce vor urma sa faca. Ei erau uni­ti în suflet si în ruga­ciu­ne, toti ca un sin­gur om, ca un sin­gur suflet. Chi­pul în care este mul­tu­mit sufle­tul îi deo­se­bes­te sau îi face pe oameni ase­ma­na­tori; si mul­tu­mi­rea sufle­te­lor tutu­ror Apos­to­li­lor la vre­mea ace­ea era una si ace­ea­si lucra­re; sufle­te­le lor erau pli­ne de lau­da a lui Dum­ne­zeu pen­tru toa­te cele ce se întâm­pla­se­ra, si cu astep­ta­rea celor ce urmau sa se întâmple.

Si din cer, fara de ves­te, s‑a facut un vuiet, ca de sufla­re de vânt ce vine repe­de, si a umplut toa­ta casa unde sedeau ei. Si li s‑au ara­tat, împar­ti­te, lim­bi de foc si au sezut pe fie­ca­re din­tre ei. Si s‑au umplut toti de Duhul Sfânt”.

Ce zgo­mot este aces­ta? Nu este zgo­mo­tul cete­lor înge­res­ti? Nu este vuie­tul ari­pi­lor heru­vi­mi­lor, pe care l‑a auzit pro­o­ro­cul Ieze­chiel (1:24)? Ori­ca­re ar fi el, nu vine de pe pamânt, ci din cer; nu din vân­tu­ri­le pamân­tes­ti ci de la pute­ri­le ceres­ti. Acest zgo­mot ara­ta pogorârea Împa­ra­tu­lui ceresc, Sfân­tul Duh Mângâietorul.

Duhul nu este foc, dupa cum nici porum­bel nu este. El S‑a ara­tat la Ior­dan “în chip de porum­bel”, si acum Se ara­ta ca un “foc”; în pri­mul caz pen­tru a sem­ni­fi­ca întrea­ga înte­lep­ciu­ne si cura­tia Dom­nu­lui Iisus, pes­te care S‑a pogorât, si aici pen­tru a sem­ni­fi­ca pute­re ca de foc, cal­du­ra si lumi­na: o pute­re care arde paca­tul, o cal­du­ra care aprin­de ini­ma si o lumi­na care lumi­nea­za mintea.

Duhul nu are trup, si nu pri­mes­te nici un fel de trup, ci Se ara­ta, potri­vit tre­bu­in­tei, în chip mate­ri­al­nic, care sim­bo­li­zea­za cel mai bine sen­sul momen­tu­lui. De ce, în aceas­ta împre­ju­ra­re, Duhul Sfânt S‑a des­co­pe­ritt în chi­pul lim­bi­lor de foc, ast­fel ca s‑a ase­zat câte o lim­ba de foc pe fie­ca­re din­tre Apos­toli, se face les­ne lamu­rit din ceea ce urmeaza:

Si au înce­put sa vor­beas­ca în alte lim­bi, pre­cum le dadea lor Duhul a grai”.

Iata cum se lamu­res­te fap­tul ca Duhul S‑a des­co­pe­rit în lim­bi ca de foc.

Pri­ma Sa lucra­re a fost sa dea Apos­to­li­lor pute­re de a vor­bi în lim­bi. De aici este lim­pe­de fap­tul ca, de la înte­me­ie­rea Bise­ri­cii lui Hris­tos, Evan­ghe­lia mân­tu­i­rii se adre­sa tutu­ror popoa­re­lor pamân­tu­lui, asa cum a ara­tat lamu­rit Dom­nul dupa Învi­e­rea Sa, porun­cind uce­ni­ci­lor Sai: “Mer­gând, înva­tati toa­te nea­mu­ri­le” (Matei 28:19). Pen­tru ca iude­ii, popo­rul ales, Îl pri­go­ni­se pe Dom­nul si Îl ras­tig­ni­se pe Cru­ce, Dom­nul cel biru­i­tor Însu­si a facut o noua ale­ge­re din­tre toa­te popoa­re­le de pe pamânt, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o sin­gu­ra lim­ba ci un sin­gur duh, un “popor sfânt, Bise­ri­ca lui Dum­ne­zeu”. Cum ar fi putut Apos­to­lii lui Hris­tos sa fi mers sa înve­te toa­te nea­mu­ri­le daca nu ar fi cunos­cut lim­bi­le lor? Deci, aces­ti misio­nari ai Evan­ghe­li­ei, au folo­sit la înce­pu­tul misiu­nii lor pri­ma pute­re, ace­ea de a înte­le­ge si vor­bi în lim­bi strai­ne. Ca oameni sim­pli, ei cunos­teau numai lim­ba ara­mai­ca, lim­ba lor mater­na, si nici o alta lim­ba. Daca aces­tia ar fi înva­tat mul­te alte lim­bi în chip obis­nu­it, când le-ar fi înva­tat? Nu le-ar fi tre­bu­it via­ta întrea­ga ca sa înve­te atât de mul­te lim­bi câte i‑a înva­tat pe ei într‑o cli­pa Duhul Sfânt? Caci iata cât de mul­te popoa­re dife­ri­te erau atunci adu­na­te în Ieru­sa­lim: “Parti si mezi si ela­mi­ti si cei ce locu­iesc în Meso­po­ta­mia, în Iude­ea si în Capa­do­cia, în Pont si în Asia, în Fri­gia si în Pam­fi­lia, în Egipt si în par­ti­le Libiei cea de lân­ga Cire­ne, si roma­nii în tre­a­cat, iudei si pro­ze­li­ti, cre­tani si arabi!”

Îi auzim pe ei vor­bind în lim­bi­le noas­tre des­pre fap­te­le minu­na­te ale lui Dum­ne­zeu! Si toti erau uimi­ti si nu se dumi­reau”. Vedeau îna­in­tea lor oameni sim­pli, oameni cu pur­ta­re sim­pla, cu cau­ta­tu­ra sim­pla si cu hai­ne sim­ple, si fie­ca­re Îl auzea pe Dum­ne­zeu sla­vit în lim­ba sa! Cum puteau sa nu se minuneze?

Cum puteau sa nu fie uimi­ti? Unii din­tre ei, nes­ti­ind cum sa deslu­seas­ca ceea ce se întâm­pla, au înce­put sa spu­na ca Apos­to­lii erau beti. Dar, asa cum se întâm­pla ade­sea, oame­nii cin­sti­ti par beti celor beti, si oame­nii cu gân­di­re dreap­ta par nebuni celor nebuni.

Legati de pamânt si beti cu de-ale pamân­tu­lui – cum ar putea jude­ca ei alt­fel pe oame­nii care fuse­se­ra umpluti de Duh Sfânt, si care, ca pur­ta­tori de Duh, au spus ceea ce le‑a dat lor Duhul sa spu­na? Oame­ni­lor obis­nu­i­ti nu le plac sur­pri­ze­le, si atunci când vin sur­pri­ze­le aces­tia le întâm­pi­na fie cu mânie fie cu batjocura.

Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel raz­bo­i­nic, care da buz­na în casa altui om. El intra în casa a carei usa se des­chi­de de buna­vo­ie, si aco­lo unde El este astep­tat ca Oas­pe­te drag si înde­lung astep­tat. Apos­to­lii L‑au astep­tat cu mult dor, si Aces­ta S‑a pogorât pes­te ei si Si‑a facut salas în ei. El nu S‑a pogorât pes­te ei cu rac­net de ame­nin­ta­re, ci cu stri­gat de bucurie.

O, fra­tii mei, cât Se bucu­ra de tare Duhul Sfânt, cu bucu­rie de negrait prin cuvânt, când afla sufle­te cura­te care sunt des­chi­se Lui si ard de dorul Lui!

Cu stri­gat de bucu­rie, El Se sala­slu­ies­te în ei si le da lor daru­ri­le Lui cele boga­te. El intra în ei ca un foc, ca sa arda de tot ulti­me­le rama­si­te ale semin­tei paca­tu­lui; pen­tru ca lumi­na sa‑i lumi­ne­ze pe ei cu lumi­na cea cereas­ca care nu apu­ne nici­o­da­ta; pen­tru ca fier­bin­tea­la sa‑i înca­l­zeas­ca pe ei cu cal­du­ra sfân­ta a iubi­rii, cu care se înca­l­zesc cete­le înge­ri­lor în Împa­ra­tia lui Dumnezeu.

Sf. Sime­on Noul Teo­log spu­ne: “Pre­cum lam­pa, desi este pli­na cu ulei si are fitil, ramâ­ne în întu­ne­ric daca nu este aprin­sa cu foc, tot asa si sufle­tul este stins si întu­ne­cat pâna când este atins de lumi­na si de harul Duhu­lui Sfânt” (Tra­ta­te mis­ti­ce 59). El a dat Apos­to­li­lor darul lim­bi­lor ca cel din­tâi dar al Lui, aces­ta fiin­du-le lor de cea mai mare tre­bu­in­ta la vre­mea aceea.

Dar mai târ­ziu, tot ca ras­puns la nevo­i­le misio­na­re ale Apos­to­li­lor, El a tur­nat în ei si alte daruri: darul face­rii de minuni, darul pro­o­ro­ci­rii, darul înte­lep­ciu­nii, darul vor­bi­rii, darul îndu­ra­rii, darul pacii laun­tri­ce, darul sta­tor­ni­ci­ei în cre­din­ta si în nadej­de, darul iubi­rii de Dum­ne­zeu si de aproapele.

Duhul Sfânt a dat aces­te daruri cu îmbel­su­ga­re si cu bucu­rie mare, nu numai Apos­to­li­lor ci si urma­si­lor lor si tutu­ror sfin­ti­lor din Bise­ri­ca lui Hris­tos pâna în ziua de astazi, toa­te astea dupa nevo­ia si cura­tia oamenilor.

Prin lucra­ri­le Sale pe pamânt, Dom­nul Iisus a adus bucu­rie mare atât Tata­lui cât si Duhu­lui Sfânt. De la pri­me­le zile ale vie­tu­i­rii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunos­cu­se aceas­ta bucu­rie pe care a simtit‑o în ziua Cinci­ze­ci­mii, când Dum­ne­zeu Fiul a facut pen­tru Aces­ta pri­le­jul de a fi lucra­tor prin­tre oameni în toa­ta pli­na­ta­tea pute­rii Sale.

Cu ade­va­rat, El era lucra­tor în toa­ta vre­mea si în tot cea­sul asu­pra oame­ni­lor, care erau înca­tu­sati de pacat de la cade­rea lui Adam în pacat pâna la Învi­e­rea lui Hris­tos. Dar lucra­rea Lui era atunci sta­vi­li­ta si stin­ghe­ri­ta de paca­te­le oame­ni­lor. El urma o cale strâm­ta prin­tre oameni, tur­nând ulei din des­tul în lam­pa vie­tii pen­tru ca aces­ta sa nu se ispra­veas­ca cu totul.

El a lucrat si prin legi­le firii, si prin legi­le oame­ni­lor, prin pro­o­roci si împa­rati, prin artisti si înte­lepti – în masu­ra în care puteau, si voiau, ca sa se lepe­de de ei pen­tru lucra­rea Lui.

Ori­un­de cadeau lacri­mi de dor pen­tru drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu în tarâ­na pamân­tu­lui, aceas­ta era din cal­du­ra cu care El înfla­ca­ra ini­mi­le oame­ni­lor. Ori­când un om înte­lept avea o stra­ful­ge­ra­re a cunoas­te­rii Celu­ia Unul, Dum­ne­zeu Cel Fara de Moar­te, aceas­ta era scân­te­ia Lui în sufle­tul omu­lui. Ori­când un artist cân­ta, ori cio­plea ori pic­ta, vreo ale­go­rie a vie­tii care, în vre­un chip, des­chi­dea ochii ome­ni­rii oar­be ca sa vada ade­va­rul Dum­ne­ze­iesc, aco­lo El atin­gea duhul omu­lui cu sufla­rea Lui data­toa­re de viata.

Ori de câte ori omul care este cu ade­va­rat demn, cu cre­din­ta în Dum­ne­zeu si jert­fel­nic, a apa­rat drep­ta­tea si ade­va­rul pri­go­nit, aco­lo El a tur­nat pute­rea Sa în ini­ma omu­lui. Dar aceas­ta se întâm­pla fara însu­fle­ti­re ori bucu­rie mare.

Aces­tea fuse­se­ra numai farâ­mi­turi arun­ca­te întem­ni­ta­ti­lor celor flamânzi. Cu toa­te aces­tea, atunci când Dom­nul Iisus a nimi­cit iadul paca­tu­lui si al mor­tii, si a adus pe cei doi­spre­ze­ce Apos­toli ai Sai îna­in­tea Duhu­lui Sfânt ca doi­spre­ze­ce slu­ji­tori minu­nati, împa­ra­tes­ti, atunci Dum­ne­zeu Duhul, cu un stri­gat de bucu­rie si în pli­na­ta­tea pute­rii Sale, Si‑a facut salas în ei. Duhul Sfânt, care era înca mâh­nit de paca­tul lui Adam, a înce­put înca o data lucra­rea Lui nestrâm­to­ra­ta a pute­rii si însu­fle­ti­rii între oameni.

Pen­tru o mai buna înte­le­ge­re, va poa­te aju­ta aceas­ta ase­ma­na­re: soa­re­le stra­lu­ces­te iar­na si pri­ma­va­ra, dar lumi­na si cal­du­ra lui nu poa­te face sa cre­as­ca nimic prin zapa­da ier­nii. Cu toa­te aces­tea, ace­la­si soa­re, care tri­mi­te ace­ea­si cal­du­ra si lumi­na, face sa încol­teas­ca si sa cre­as­ca toa­te semin­te­le sema­na­te. Oame­nii de sti­in­ta ne spun ca par­tea pamân­tu­lui, aco­lo unde este iar­na, se înde­par­tea­za de soa­re, ca zone­le aco­pe­ri­te cu zapa­da sunt ase­za­te mai depar­te de soa­re, si ca aces­tea pri­mesc lumi­na soa­re­lui în plan încli­nat, si raze­le nu ajung nemij­lo­cit. Pri­ma­va­ra, acea par­te a pamân­tu­lui se întoar­ce înspre soa­re, zone­le aco­pe­ri­te cu zapa­da se apro­pie de soa­re, si lumi­na si cal­du­ra soa­re­lui ajung ca raze directe.

De la Adam pâna la Hris­tos, sufle­te­le oame­ni­lor erau ca pamân­tul iar­na. Duhul Sfânt dadea lumi­na si cal­du­ra dar, din pri­ci­na rasu­ci­rii paca­toa­se a sufle­tu­lui omu­lui, si a înde­par­ta­rii lui de Dum­ne­zeu, aces­ta a ramas înghe­tat, si nici un fel de roa­da nu putea înmu­guri si cres­te din aces­ta. Dom­nul Iisus a îndrep­tat sufle­tul omu­lui si l‑a adus aproa­pe de Dum­ne­zeu, a cura­tit ghe­a­ta si zapa­da de pe el, l‑a arat si a sema­nat în el samân­ta sfânta.

Si atunci Duhul Sfânt a înce­put, pre­cum soa­re­le pri­ma­va­ra, sa nas­ca si sa puna în pri­ve­lis­te, prin pute­rea Lui, roa­de dulci si minu­na­te în câm­pul sufle­tu­lui omenesc.

Iar­na nu poa­te nici­o­da­ta sa faca minu­ni­le cu care pri­ma­va­ra împo­do­bes­te pamân­tul. Si în ace­la­si chip, oame­nii se sucesc din­spre Duhul Sfânt, vie­tu­ind cu sufle­te­le paca­li­te de ghe­a­ta si zapa­da înse­la­rii de sine, nu pot cre­de nici­o­da­ta daru­ri­le minu­na­te cu care Duhul Sfânt împo­do­bes­te pe cei care se apro­pie de El, si se asea­za sub raze­le nemij­lo­ci­te ale lumi­nii si cal­du­rii Lui Dumnezeiesti.

Cum ar putea un eschi­mos, care s‑a nas­cut si a trait toa­ta via­ta în ghe­a­ta si zapa­da, sa cre­a­da cala­to­rul din pamân­tu­ri­le sudi­ce, când aces­ta îi vor­bes­te des­pre copaci si pomi în floa­re, si pajisti aco­pe­ri­te cu flori mul­ti­co­lo­re, si des­pre coli­ne verzi?

Tot la fel nici oame­nii dintr‑o tara înde­par­ta­ta de Dum­ne­zeu, înghe­ta­ta si întu­ne­ca­ta de pacat, nu‑i cre­deau pe Apos­toli atunci când aces­tia înce­peau sa anun­te ves­ti­le de bucu­rie des­pre Dum­ne­ze­ul Cel viu din cer: des­pre Tatal care chea­ma la El pe toti cei care vor sa se numeas­ca fiii Lui; des­pre Fiul lui Dum­ne­zeu, care a venit în lume ca om, a trait prin­tre oameni, a sufe­rit pen­tru oameni, a învi­at din morti întru pute­re si S‑a îna­l­tat întru sla­va; des­pre Duhul Sfânt, care S‑a pogorât pes­te ei, si le‑a dat lor daruri ceres­ti; des­pre tara pli­na de lumi­na, fara de moar­te, din cer, de care ne des­par­te numai paca­tul; des­pre cura­tia vie­tii care este cau­ta­ta la noi pen­tru ca sa ne putem întoar­ce în tara noas­tra cea cereas­ca si sa ne facem înso­ti­tori si frati ai înge­ri­lor în via­ta vesnica.

Unii cre­deau în aces­te ves­ti pli­ne de bucu­rie; altii nu. De la sfin­tii Apos­toli au curs râuri de apa vie prin toa­ta lumea. Unii s‑au apro­pi­at si au baut din des­tul din aceas­ta apa vie; altii nu au baut. Apos­to­lii umblau prin­tre oameni ca nis­te dum­ne­zei, facând minuni, alinând fie­ca­re întris­ta­re si tama­du­ind fie­ca­re sla­bi­ciu­ne, pro­po­va­du­ind pocain­ta si ier­ta­rea de pacate.

Unii i‑au pri­mit cu bucu­rie, dar altii i‑au pri­go­nit cu mânie si batjo­cu­ra. Cei care i‑au pri­mit au sim­tit împar­ta­si­rea lor cu Duhul Sfânt, si lucra­rea Lui în ei. Si asa Popo­rul Sfânt spo­rea ca numar, si Bise­ri­ca lui Dum­ne­zeu se latea si se înte­me­ia în lume. Asa­dar samân­ta a încol­tit si a dat roa­da. Asa­dar casa ade­va­ru­lui, a carei pia­tra de teme­lie era Dom­nul Iisus, a fost sfin­ti­ta de catre Duhul Sfânt, si s‑a întins în toa­te cele patru col­turi ale pamân­tu­lui, tur­nu­ri­le sale ajun­gând pâna la cele mai mari îna­l­timi ale cerului.

Sar­ba­to­rind astazi Praz­ni­cul Sfân­tu­lui Duh, care, din iubi­re nesfâr­si­ta pen­tru Dum­ne­zeu Fiul, cu bucu­rie si ascul­ta­re nesfâr­si­ta, dorea sa cobo­a­re pe pamânt si sa ia în mâi­ni­le Sale ato­tpu­ter­ni­ce lucra­rea mân­tu­i­rii omu­lui, sa pome­nim în lau­de de îna­l­ta­re pe Preasfân­ta Fecioa­ra Maria, pes­te care Duhul Sfânt S‑a pogorât mai devre­me decât S‑a pogorât pes­te Apostoli.

Duhul S‑a pogorât pes­te Apos­toli ca Bise­ri­ca, ca si împar­ta­si­rea de un sin­gur gând, a sfin­ti­lor, în vre­me ce Duhul S‑a pogorât pes­te Mai­ca Dom­nu­lui ca prea-alea­sa. “Duhul Sfânt se va pogo­rî pes­te tine si pute­rea Celui Prea­î­na­lt te va umbri” (Luca 1:35), Arhan­ghe­lul Gavri­il a vestit‑o pe Preasfân­ta Fecioara.

Si ea, prin pute­rea Duhu­lui Sfânt, a dat nas­te­re Rodu­lui Celui Prea­sla­vit, mireas­ma caru­ia stra­ba­te cerul si pamân­tul, si prin care toti cre­din­cio­sii sunt hra­ni­ti de la pri­mul pâna la ultimul.

O, Preasfân­ta si Pre­a­cu­ra­ta Mai­ca Dom­nu­lui, tu, zorii si lea­ga­nul mân­tu­i­rii noas­tre, chi­pul nos­tru de sme­re­nie si ascul­ta­re, ocro­ti­toa­rea si mij­lo­ci­toa­rea noas­tra îna­in­tea tro­nu­lui lui Dum­ne­zeu, roa­ga-te neîn­ce­tat pen­tru noi, dim­pre­u­na cu sfin­tii Apostoli!

Împa­ra­te ceresc, Mân­gâi­e­to­ru­le, Duhul ade­va­ru­lui, vino pes­te noi, si Te sala­slu­ies­te întru noi, si vie­tu­ies­te întru noi ca pute­re, lumi­na si cal­du­ra, ca via­ta a noas­tra si bucu­rie a noas­tra! Cura­tes­te-ne pe noi de toa­ta înti­na­ciu­nea, si Bunu­le, mân­tu­ies­te sufle­te­le noas­tre! Umple ini­mi­le noas­tre de bucu­rie si guri­le noas­tre de lau­de, ca sa Te sla­vim dim­pre­u­na cu Tatal si cu Fiul – Tre­i­mea cea deo­fi­in­ta si nedes­par­ti­ta, acum si puru­rea si‑n vecii veci­lor. Amin.

din “Pre­dici”, Sfân­tul Nico­lae Velimirovici.

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: