Pogorârea Sfântului Duh – Sfântul Ioan Gurã de Aur
Cuvânt la Duminica cincizecimii, sau a Pogorârii Sfântului Duh
” Eu voi ruga pe Tatăl, și alt mângâietor vă da vouă,
că să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului”
(Ioan XIV, 16, 17)
Slăvite sunt, iubiților, darurile, care ni le‑a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.
De aceea să ne bucuram toți, să mărim și să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie și de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele și se schimbă unele cu altele, așa și în biserica cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, și de asemenea trece de la una la alta.
Așa cu puțin mai înainte noi am serbat ziua morții lui Hristos, apoi Învierea Sa, după aceea Înălțarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, și am ajuns la împlinirea făgăduinței date de Hristos. Adică că Hristos a zis: “când mă voi duce, voi trimie vouă alt mângâietor, și nu vă voi lăsa sărmani (Ioan XVI, 7,14,16,18).
Cunoașteți îngrijirea cea mare a Domnului?
Vedeți negrăita lui bunavoință către oameni?
Înainte cu câteva zile S‑a înaltat la cer, a luat în stapânire tronul împaratesc, și a șezut de‑a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, și cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cerești. Sau spune-mi nu ni s‑a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfaptuieste spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu și ne-am transformat în oameni cu totul noi; înca putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea și înfricosata a păcatelor.
Prin Sfântul Duh dobândim noi șirul preoților și pastorilor noștri sufletești.
De la el curg descoperirile și darurile cele de tot felul ale harului; și tot ce servește de podoaba a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adică de la Duhul Sfânt. Aceasta ne‑o vestește Sfântul Pavel în cuvintele: “Toate acestea le lucrează unul și același Duh, împartind îndeosebi fiecăruia, precum voiește” (I Corint. XII, 11).
El zice: “precum voiește,” nu: “cum i s‑a poruncit”, căci Sfântul Duh este însusi împartitorul, nu împartitul, el lucrează de la sine, și nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeași putere și stapânire, pe care le însuseste Tatălui, înca și Sfântului Duh, și precum zice el despre Tatăl: “este un Dumnezeu care lucrează totul întru toate” (I Cor. XII, 6), tot așa zice el despre Sfântul Duh: “Toate acestea le lucrează unul și același Duh, împartind fiecăruia, precum voiește”.
Vezi, cum Sfântul Duh are aceeași desavârsire, putere că și Tatăl? Firește fiindcă amândoi sunt deopotrivă după ființă, trebuie să fie asemenea înca și după domnie, și fiind că ei sunt deopotrivă în cinstire și în vrednicie, trebuie să fie deopotrivă și în putere și stapânire.
Prin Sfântul Duh am dobândit și iertarea păcatelor noastre, prin el ne-am curățit de toate petele păcatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povățuiesc de harul sau, se fac îngeri, nu prin aceea, că își schimbă firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea că ei, deși ramân oameni, dar se poartă așa de curat și sfânt, ca îngerii.
Așa de mare este puterea Sfântului Duh!
Precum focul cel pamântesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa și focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deși el înainte era mai moale decât lutul, așa că păcatul nu mai poate vatămă pe sufletul cel acum întărit.
Iar omul, care cu puțin mai înainte era pătat cu întunecimea păcatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat și mai strălucit decât soarele. Aceasta ne învata Apostolul Pavel, când scrie: “Nu vă înselați, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici ocarâtorii, nici răpitorii, împaratia lui Dumnezeu nu vor moșteni” (I Corint. VI, 9, 10).
După ce el a numărat toate felurile de păcate, și ne‑a învatat, că acei ce sunt cuprinși de aceste păcate, sunt pierduți pentru împarația lui Dumnezeu, a adăugat îndată: “Și așa erați unii dintre voi; dar v‑ați spălat, v‑ați sfințit, v‑ați îndreptat” (I Cor. VI. 11). Cum și în ce chip? La aceasta răspunde el îndata: “în numele Domnului nostru Iisus Hristos, și prin Duhul Dumnezeului nostru”. Vedeți, iubiților, puterea Sfântului Duh? Vedeți, cum Sfântul Duh a depărtat toate aceste păcate, și pe aceia, care înainte cu totul se înjosisera prin nelegiuirile lor, repede i‑a ridicat la cea mai înalta cinste?
Dar să ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merita întradevar a ne ocupa. Adică eu trebuie, iubiților, să vă lămuresc, pentru ce Hristos nu îndata după înaltarea Să la cer ne‑a dat duhul Sfânt, acest izvor de așa multe bunuri și daruri, ci a lăsat pe ucenicii săi să‑l aștepte un timp îndelungat, și apoi le‑a trimis darurile Sfântului Duh.
Acesta s‑a făcut nu din întâmplare și fară pricină. El știa, că oamenii nu admiră îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemâna, nu prețuiesc după cuviință mărimea și gingășia lor, dacă ei n‑au fost lipsiți de Dânsele un timp îndelungat.
Să vă aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi și sănătos; – nu simte și nici nu poate ști tocmai cât de prețioasă este sănătatea daca el niciodată n‑a suferit de vreo boală.
De asemenea nu s‑ar prețui după cum se cade lumina zilei, daca noi n‑am cunoaște și întunecimea nopții.
Dar mai bine învățăm noi a cunoaște prețul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem pe un timp îndelungat.
Așa ucenicii Domnului au petrecut zilele lor cu multă placere, pe cât ei s‑au, îndulcit de prezența Lui, și petrecerea lor cu dânsul le aducea mii de bucurii. Toată Palestina se uita la ei, că la niște stele strălucitoare, atunci ei înviau morții, curățeau leproșii, alungau duhurile cele necurate, tămăduiau bolile și savârseau multe alte minuni.
Fiindcă ei erau așa de renumiți și slăviți, de aceea a îngaduit Dumnezeu, că ei pe un timp să piardă puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru că ei tocmai prin aceasta pierdere să vina la cunoștință, cât de mult datorau ei a mulțumi milostivei Lui prezente și tocmai prin aceasta recunoștință să se facă mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh.
Aceasta i‑a mângâiat, când ei jeleau și suspinau pentru ducerea de la ei a învatatorului lor, a luminat pe cei descurajați cu lumina sa, a ridicat iarăși pe cei ce erau aproape căzuți, a împrastiat norii mâhnirii lor și a alungat supărarea din sufletul lor.
Când Domnul zisese odinioară către dânsii: “mergeți și învățați toate popoarele” (Mat. XXVIII, 19), atunci ei erau încă neștiutori, cum să înceapa aceasta, și încotro să apuce fiecare, spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însa s‑a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i‑a povățuit la tot adevărul, i‑a învațat și i‑a luminat, și prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le‑a arătat țările, care erau încredințate învățământului lor.
Duhul Sfânt însa de aceea a venit în chip de limbi, că să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflați de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă pâna la cer, a despărțit Dumnezeu prin amestecarea limbilor aceasta păcătoasă unire a popoarelor.
Acum din contră s‑a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru că lumea cea dezbinată întru sine iarăși să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împaratia lui Dumnezeu, la credință și la dragoste. Cu aceasta s‑a savârsit ceva neobișnuit și nou.
Oarecând limbile au dezbinat lumea și au sfarâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăși au adus unirea în lume și cei dezbinați iarăși s‑au legat unii cu alții.
Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s‑a arătat în chipul limbilor.
Dar limbile s‑au părut a fi de foc, căci mulți spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pamânt bun și roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă și spini, tot așa se întâmpla și cu noi oamenii.
Plecarea firii noastre, deși este bună și proprie a produce roadele faptei bune, însă dacă ea nu se lucrează cu plugul cucerniciei, și nu se seamănă cu samânta cunoștinței de Dumnezeu, ea produce o întreaga pădure de păcate. Și precum adeseori nu se poate vedea pamântul unui ogor din pricina mulțimii pălămidei, a spinilor și a buruienilor, așa multa vreme nu s‑a putut cunoaște și privi nici noblețea sufletului nostru, pâna ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l‑a curățit cu focul Duhului, și l‑a făcut propriu de a primi samânța cea cerească.
Pentru toate acestea, și încă pentru nenumărate alte bunuri avem noi să mulțumim zilei de astăzi.
De aceea vă sfătuiesc, să prăznuim aceasta sărbătoare într-un chip vrednic de aceste bunuri, nu numai cu strălucirea și cu podoaba din afara (Sfântul Ioan continuă aceasta și mai departe, și din cuvintele lui noi vedem că atunci, ca și astăzi, la cincizecime, se împdobeau casele și ulițele cu flori, arbori etc.), ci prin aceea că să împodobim sufletele noastre, și să ne îmbracam în hainele cele strălucite ale faptei bune.
În felul acesta, vom dobândi și noi darurile Sfântului Duh, și ne vom face părtași rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.
Dar care este oare rodul sfântului Duh?
Să ascultam pe Apostolul Pavel, el ne spune, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22). Ia aminte, cât de întocmai se rostește Apostolul și în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbește despre urmările ei. El începe de la rădăcină, și apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, și apoi aseaza zidirea. El face începutul cu izvorul și apoi vine la râu.
Într-adevăr, noi nu putem simți bine bucuria mai întăi până ce nu socotim norocirea altora că pe a noastră, și binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră.
Adică dragostea – rădăcină și izvorul și mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, și asemenea unei mame îmbrățisează pe toți cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine știa aceasta, a numit‑o rod al Sfântului Duh.
Dar într-alt loc îi dă el o numire așa de mare, încât o numește plinire a legii. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. XIII, 10).
Chiar Hristos, Domnul lumii, declara avuția dragostei, că dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul său, când zice: “întru aceasta vor cunoaște toți, că ai mei ucenici sunteți, de veți avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35). De acea să alergam la dragoste, să ne lipim de ea și cu dânsa să prăznuim aceasta sărbătoare.
Căci unde este dragostea, de acolo lipsește micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufește, nu se îngâmfeaza, nu se poarta cu necuviință„ (I Cor. XIII, 4, 5). Dragostea nu pricinuiește aproapelui nici o vătămare, și unde domnește dragostea, acolo nu se vede nici un Cain și ucigaș de frate.
Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul păcatelor îndata se vă usca; scoate rădăcină, atunci ai stârpit și roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiți, ci spre folosul pizmașilor, căci aceștia sunt cei care au mai multa pagubă dintru aceasta, și ei însisi își pregătesc pieirea.
Din contră pentru acei ce sunt pizmuiți și suferă aceasta cu răbdare, sunt gătite cununi și răsplătiri slăvite. Gândeste la Abel, totdeauna el va fi proslăvit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, și tocmai uciderea lui i‑a adus așa de mare slavă, încă și după moarte glasul lui nu a amuțit, și de‑a pururea pâraște el pe ucigașul său.
Cain a rămas în viață și a secerat rodul faptei sale, căci și‑a petrecut zilele sale întru frica și cutremur, Abel însa zăcea pe pamânt sugrumat, dar vorbea după moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain păcatul l‑a făcut atât de nenorocit, încât ducea o viață mai amarâta decât moartea, așa pe Abel fapta cea bună l‑a făcut înca și după moartea să mai slăvit și mai renumit decât înainte.
Așadar, pentru că noi atât aici, cât și în cealaltă viață, să avem o încredințare tare, și să seceram fericita bucurie ca rod al acestei sărbători să aruncam hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma să o depărtăm!
De am avea mii de însușiri bune, toate nu ne ajută, întrucât ne schimonosește aceasta urâta meteahnă. Dea Dumnezeu, ca noi toți să fim slobozi de dânsa! Închideți deci Satanei intrarea din toate părțile, pentru că voi, plini de încredere și de veselie, să ieșiți întru întâmpinarea Împăratului cerului. Când El va veni, spre a vă face părtași de bunurile sale cele negrăite pe aceia care au petrecut viață lor cu fapte bune și cu cucernicie, întru Hristos Iisus Domnul nostru căruia se cuvine cinstea și slava, acum și în vecii vecilor! Amin.
din “Predici la duminici și sărbători”, Sfântul Ioan Gura de Aur
Lasã un Rãspuns: