Evangelia zilei:

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugãciunea – lucrare fãrã de sfarşit (1)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Arhimandritul Sofronie

Ruga­ciu­nea este o lucra­re nes­far­si­ta, mai pre­sus decat ori­ce arta sau sti­in­ta. Prin ruga­ciu­ne, intram in lega­tu­ra cu Fiin­ta Cea fara de ince­put sau, alt­fel spus: insa­si via­ta lui Dum­ne­zeu intra in noi prin acest canal. Ruga­ciu­nea este un act de inal­ta inte­lep­ciu­ne, care intre­ce ori­ce ori­ce fru­mu­se­te si vrednicie.

In ruga­ciu­ne, aflam sfan­ta incan­ta­re a duhu­lui nos­tru. Dar cai­le aces­tei lucrari sunt com­pli­ca­te. De mii de ori incer­cam nazu­in­ti fier­bin­ti catre Dum­ne­zeu si tot de ata­tea ori caderi repe­ta­te din lumi­na Lui. Ade­se­ori si in mul­te feluri, sim­tim nepu­tin­ta min­tii noas­tre de a se ridi­ca spre El; cateo­da­ta, par­ca stam la hota­rul nebu­ni­ei si, cu dure­re in suflet , Ii spu­nem totul des­pre sta­rea noas­tra neno­ro­ci­ta: “Tu mi-ai dat porun­ca Ta – sa iubesc, si eu o pri­mesc cu toa­ta fiin­ta mea; dar, iata, eu nu aflu intru mine insumi pute­rea de a doban­di aceas­ta dragoste…

Tu esti dra­gos­te; vino Tu Insuti si Te sala­slu­ies­te intru mine si savar­seste tot ceea ce ne-ai porun­cit, deo­a­re­ce porun­ca Ta este mai pre­sus de pute­ri­le mele. Duhul meu se isto­ves­te in cau­ta­rea Ta. Nu poa­te duhul meu sa patrun­da in tai­ne­le vie­tii Tale… vreau ca intru toa­te sa savar­sesc voia Ta, dar zile­le mele se scurg in con­tra­dic­tii fara de iesi­re. Ma ins­pai­mant la gan­dul ca Te voi pier­de pen­tru ace­le gan­duri rele care se incui­bea­za in ini­ma mea; iar aceas­ta fri­ca ma ras­tig­ne­ste. Vino, deci, si ma man­tu­ies­te pe mine, cel ce ma afund, pre­cum l‑ai man­tu­it pe Petru care a cute­zat sa vina intru intam­pi­na­rea Ta pe ape­le marii.” (Mt. 14: 28–31)

Din vre­me in vre­me, ni se pare ca efec­tul ruga­ciu­nii este prea mol­com, nepro­por­tio­nat cu scur­ti­mea exis­ten­tei noas­tre; si atunci un stri­gat irum­pe din piept: “Gra­bes­te-Te!” Nu intot­dea­u­na El ras­pun­de degra­ba la che­ma­rea nos­tra. Se intam­pla cu noi ca si cu un oare­ca­re fruct din­tr-un pom. El lasa sufle­tul nos­tru sa fie par­jo­lit de soa­re, sa suporte van­tu­ri­le reci si arza­toa­re, toren­te de ploa­ie si sa se isto­veas­ca de sete. Dar, daca noi nu sca­pam din maini poa­la hai­nei Lui, atunci vom putea avea rezul­ta­te bune. Este de tre­bu­in­ta sa sta­ruim in ruga­ciu­ne pe cat este cu putin­ta, vre­me cat mai inde­lun­ga­ta, pen­tru ca pute­rea Lui nebi­ru­i­ta sa patrun­da intru noi si sa ne impo­tri­vim tutu­ror influ­en­te­lor dis­tru­ga­toa­re. Si, atunci cand aceas­ta pute­re va cres­te in noi, atunci si bucu­ria nadej­dii in biru­in­ta fina­la va stra­luci intru noi.

Ruga­ciu­nea refa­ce in noi, necon­te­nit, acea sufla­re dum­ne­ze­ias­ca pe care “Dum­ne­zeu a suflat‑o in fata lui Adam” si prin pute­rea care­ia “Adam a deve­nit duh viu” (Fac. 2:7) Prin ruga­ciu­ne, duhul nos­tru renas­cut ince­pe sa se minu­ne­ze de marea tai­na a Existentei.
Si o incan­ta­re deo­se­bi­ta, ase­me­nea unui torent puter­nic, inun­da min­tea noas­tra: “Exis­ten­ta! Ce tai­na minu­na­ta… Cum este cu putin­ta?… Minu­nat este Dum­ne­zeu si minu­na­ta este zidi­rea Sa.” Traim sen­sul cuvin­te­lor lui Hris­tos: “Eu am venit ca oame­nii sa aiba via­ta si s‑o aiba din bel­sug.” (In. 10:10) Din bel­sug! si aces­ta este un lucru prea ade­va­rat. Dar, iara si iara, vor­bim des­pre ace­la­si lucru: via­ta aceas­ta este para­do­xa­la, asa cum para­do­xa­la este inva­ta­tu­ra Dom­nu­lui: “Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins” (Lc. 12:49).

Noua, tutu­ror fii­lor lui Adam, ne este de tre­bu­in­ta sa tre­cem prin acest foc ceresc, care arde rada­ci­ni­le pati­mi­lor adu­ca­toa­re de moar­te. Alt­fel, nu vom putea vedea acest Foc care tre­ce in lumi­na noii vieti, deo­a­re­ce, in cade­rea noas­tra, arde­rea anti­ci­pea­za ilu­mi­na­rea si nu invers. De ace­ea, sa mul­tu­mim Dom­nu­lui si pen­tru efec­tul arza­tor al iubi­rii Sale.
Noi nu cunoas­tem mul­te si mul­te le cunoas­tem in par­te (I Cor. 13:9), dar acum ne este cunos­cut ca pen­tru noi nu este alta cale de a deve­ni “fiii invi­e­rii” (Lc. 20:36), fiii lui Dum­ne­zeu, pen­tru a impa­rati impre­u­na cu Cel Unul Nas­cut. Dar, ori­cat de dure­ros ar fi pro­ce­sul refa­ce­rii noas­tre si prin ori­ca­te noia­nuri de chi­nuri si ago­nii ne-ar pur­ta Dum­ne­zeu, totul devi­ne o bine­cu­van­ta­re. Daca, pen­tru a doban­di o eru­di­tie in cele ale sti­in­tei, este nece­sa­ra o mun­ca ten­sio­na­ta si inde­lun­ga­ta, atunci, pen­tru cas­ti­ga­rea ruga­ciu­nii, tre­bu­ie sa per­se­ve­ram cu mult mai mult.

Cand Evan­ghe­lia si Epis­to­le­le Sfin­ti­lor Apos­toli vor deve­ni o rea­li­ta­te de fie­ca­re zi, atunci vom ince­pe cum­va sa vedem cu cla­ri­ta­te cat de nai­ve erau inchi­pu­i­ri­le noas­tre ante­ri­oa­re des­pre Dum­ne­zeu si des­pre vie­tu­i­rea in Dum­ne­zeu. Tai­ni­ca este inte­lep­ciu­nea data noua de des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­ca: ea covar­seste de depar­te ima­gi­na­tia ome­neas­ca. “Cele ce ochiul n‑a vazut si ure­chea n‑a auzit, si la ini­ma omu­lui nu s‑a suit, pe aces­tea le‑a gatit Dum­ne­zeu celor ce‑L iubesc pe el” (I Cor. 2:9). Chiar si cea mai mica atin­ge­re de noi a Duhu­lui lui Dum­ne­zeu este o sla­va cu nea­se­ma­na­re mai mare decat con­ti­nu­tul vie­tii fara Dumnezeu.

Ruga­ciu­nea auten­ti­ca, cea care ne une­ste cu Cel de Sus, nu este alt­ce­va decat lumi­na si pute­rea care se pogoa­ra asu­pra noas­tra din ceruri. Prin esen­ta ei, ea transcen­de pla­nul nos­tru uman. In lumea aceas­ta, nu exis­ta pen­tru ea izvor de ener­gie. Daca eu ma hra­nesc bine pen­tru ca tru­pul meu sa fie puter­nic, atunci car­nea mea se raz­vra­tes­te si cerin­te­le ei se maresc, ea nu vrea sa se roa­ge. Daca eu imi sme­resc tru­pul cu post pes­te masu­ra, atunci, dupa un oare­ca­re timp, printr‑o dure­roa­sa abti­ne­re, se cre­ea­za un teren priel­nic pen­tru ruga­ciu­ne, dar tru­pul sla­bes­te si refu­za sa urmeze duhu­lui. Daca eu ma aflu intr‑o soci­e­ta­te de oameni de buna con­di­tie, incerc cateo­da­ta sen­ti­men­te de mul­tu­mi­re sufle­teas­ca, alta­da­ta impar­ta­sesc o noua expe­rien­ta psi­hi­ca sau inte­lec­tu­a­la, dar foar­te rar se intam­pla sa pri­mesc un impuls pen­tru ruga­ciu­ne adanca.

Daca sunt daru­it min­tal pen­tru o mun­ca inte­lec­tu­a­la seri­oa­sa sau pen­tru cre­a­tia artis­ti­ca, atunci suc­ce­se­le mele pot fi pri­lej de sla­va desar­ta si este cu nepu­tin­ta sa aflu adan­cul ini­mii, locul ruga­ciuni duhov­ni­ces­ti. Daca eu sunt bine situ­at mate­ria­li­ces­te si pre­o­cu­pat de folo­si­rea pute­rii prin boga­tie sau sa tra­duc in rea­li­ta­te ceva din ide­i­le mele, sa-mi satis­fac gus­tu­ri­le duhov­ni­ces­ti sau este­ti­ce, in felul aces­ta, sufle­tul meu nu se tra­ge catre Dum­ne­zeu asa cum L‑am cunos­cut noi prin Hris­tos. Daca plec in pus­tie, lepa­dan­du-ma de toa­te ave­ri­le mele, chiar si atunci rezis­ten­ta tutu­ror ener­gi­i­lor cos­mi­ce imi va para­li­za ruga­ciu­nea. Si asa mai departe.

Ade­va­ra­ta ruga­ciu­ne este lega­tu­ra cu Duhul Dum­ne­ze­iesc, Care Se roa­ga intru noi; El inal­ta duhul nos­tru la sta­rea de con­tem­pla­re a ves­ni­ci­ei. Ase­me­nea haru­lui care se pogoa­ra de Sus, ruga­ciu­nea depa­seste firea noas­tra paman­teas­ca. Ruga­ciu­nii i se impo­tri­ves­te tru­pul stri­ca­cios, nepu­tin­cios sa se inal­te in sfe­ra duhu­lui; i se impo­tri­ves­te inte­lec­tul, care este nepu­tin­cios sa inca­pa nein­ca­pu­tul, este zgu­du­it de incer­ti­tu­dini si res­pin­ge tot ceea ce depa­seste pri­ce­pe­rea lui. Ruga­ciu­nii ii sta impo­tri­va medi­ul soci­al in care vie­tu­im si care oran­du­ies­te via­ta prin alte mij­loa­ce, dia­me­tral opu­se ruga­ciu­nii. Ruga­ciu­nea nu o pot suferi duhu­ri­le vra­j­ma­se. Dar numai sin­gu­ra ruga­ciu­nea poa­te sa rege­ne­re­ze fap­tu­ra din sta­rea ei de cade­re, sa biru­ias­ca iner­tia si stag­na­rea printr‑o mare incor­da­re a duhu­lui nos­tru intru urma­rea porun­ci­lor lui Hristos.

Ruga­ciu­nea este un lucru deo­se­bit de greu. Sta­ri­le duhu­lui nos­tru sunt intr‑o necon­te­ni­ta schim­ba­re; cateo­da­ta, ruga­ciu­nea cur­ge in noi ca un rau prea­pu­ter­nic, alta­da­ta insa, ini­ma pare a fi usca­ta. A te ruga – ade­sea – inseam­na a‑I grai lui Dum­ne­zeu des­pre sta­rea noas­tra dez­as­tru­oa­sa: nepu­tin­ta, mah­ni­re, indo­ia, fri­ca, tris­te­te, dezn­a­dej­de – intr-un cuvant, des­pre tot ceea ce tine de con­di­ti­i­le exis­ten­tei noas­tre. Sa ne expri­ma­ma fara a cau­ta expre­sii ele­gan­te sau chiar fara o suc­ce­siu­ne logica.
Ade­sea, acest mod de a ne adre­sa lui Dum­ne­zeu este ince­pu­tul ruga­ciuni – conversatie.

Cateo­da­ta, ne vom afla pe valu­ri­le iubi­rii dum­ne­ze­ies­ti, iubi­re pe care noi o vom inte­le­ge in mod uni­la­te­ral, ca pe iubi­rea noas­tra fata de El. Cu mine, asa s‑a intam­plat: nu aveam indraz­ne­a­la sa gan­desc ca Faca­to­rul tutu­ror poa­te sa Isi opreas­ca aten­tia asu­pra mea, nein­sem­na­tul si tica­lo­sul. Si Ii spu­neam: “O, daca ar fi cu putin­ta ca Tu sa ma iubes­ti pe mine – asa cum Te iubesc eu pe Tine… Vezi Tu, oare, cum ini­ma mea inse­tea­za dupa Tine ziua si noap­tea? Aplea­ca-Te spre mine; ara­ta-mi fata Ta; fa-ma pe mine asa cum vrei Tu sa‑i vezi pe cei pe care I‑ai zidit; in felul in care Tu, Atotsfin­te, poti sa pri­mes­ti si sa iubes­ti…” Eu nu sti­am ce vor­besc (Lc. 9:33); nu indraz­neam sa cuget ca El Insu­si Se roa­ga intru mine.
Con­tem­pland sfin­te­nia si sme­re­nia lui Dum­ne­zeu, sufle­tul se minu­nea­za si, plin de evla­vie, se plea­ca Lui cu dra­gos­te. O ast­fel de ruga­ciu­ne se pres­chim­ba une­ori in vede­rea Lumi­nii necreate.

Pen­tru ca noi sa cunoas­tem dori­ri­le ce-si au obar­sia in Dum­ne­zeu, El, dupa ce ne cer­ce­tea­za, ne para­seste pen­tru o vre­me, fapt ce pro­du­ce asu­pra-ne o impre­sie ciu­da­ta. In tine­re­te, am fost pic­tor (ma tem ca nici pana acum nu a murit pic­to­rul din mine). Acest dar firesc a exis­tat inla­un­trul meu. Eu puteam sa obo­sesc, sa nu am pute­rea sa lucrez, sa nu fiu inspi­rat; dar sti­am ca acest dar este in firea mea. Insa, atunci cand Dum­ne­zeu ne para­seste, se face sim­ti­ta o oare­ca­re rupe­re in insa­si fiin­ta noas­tra; si sufle­tul nu poa­te sti – se va intoar­ce, vreo­da­ta, sau nu Cel Care a ple­cat. El este Altul dupa firea Sa; El S‑a ascuns, iar eu am ramas gol; si aceas­ta goli­ciu­ne o indur cu greu, ca si moar­tea. Reve­ni­rea Lui mi-ar parea ceva minu­nat, scump ini­mii, depa­sind cea mai cute­za­toa­re inchi­pu­i­re. Si, iata, eu sunt din nou in acea sta­re care mai ina­in­te mi se parea nor­ma­la, mul­tu­mi­toa­re, dar care acum ma ins­pai­man­ta si mi se pare prea apro­pi­a­ta de sta­rea ani­ma­li­ca. Am fost intro­dus in casa mare­lui Impa­rat, sti­am ca ma inru­desc cu Dan­sul si, iata, acum nu sunt decat un pri­beag fara capatai.

Prin schim­ba­rea sta­ri­lor sufle­tes­ti, noi cunoas­tem deo­se­bi­rea din­tre daru­ri­le fires­ti si ace­lea care vin ca bine­cu­van­ta­re de la Cel de Sus. Printr‑o ruga­ciu­ne de pocain­ta, m‑am invred­ni­cit de inta­ia cer­ce­ta­re. Iar printr‑o ruga­ciu­ne cu mult mai fier­bin­te, nadaj­du­iesc sa ma cer­ce­te­ze din nou – si, intr-ade­var, El soseste. Ade­sea si chiar in mod obis­nu­it, El Isi schim­ba modul de a veni. ast­fel, nein­ce­tat eu ma imbo­ga­tesc cu noi cunos­tin­te pe pla­nul Duhu­lui: une­ori in sufe­rin­ta, alte­ori in bucu­rie, dar cresc. Si cres­te apti­tu­di­nea mea de a petre­ce in sfe­ra mea tai­ni­ca ras­tim­puri din ce in ce mai indelungate.

Stai tare cu min­tea la Dum­ne­zeu si vine cli­pa cand Duhul nemu­ri­tor se va atin­ge de ini­ma. O. aceas­ta este atin­ge­rea Sfan­tu­lui Sfin­ti­lor si ea nu se poa­te ase­ma­na cu nimic; ea exta­zi­a­za duhul nos­tru pe tara­mul Exis­ten­tei necre­a­te si atin­ge ini­ma cu o iubi­re ce nu se poa­te ase­ma­na cu cea pe care oame­nii o inte­leg prin acest cuvant. Lumi­na aces­tei iubiri se rasfran­ge asu­pra intre­gii fap­turi, asu­pra intre­gii ome­niri. Aceas­ta iubi­re se face sim­ti­ta si ini­mii fizi­ce, dar, de felul ei, este duhov­ni­ceas­ca, necreata.

Duhul Dum­ne­ze­iesc si de Via­ta Faca­tor ne cer­ce­tea­za cand ne aflam in sta­re de des­chi­de­re sme­ri­ta fata de El. El nu siles­te liber­ta­tea noas­tra, ci ne incon­jo­ra cu dra­gos­tea Sa blan­da; El Se apro­pie de noi atat de incet, incat putem chiar sa nu‑L obser­vam prea repe­de. Nu tre­bu­ie sa astep­tam ca El sa nava­leas­ca inla­un­trul nos­tru fara voia noas­tra. O, nu; El res­pec­ta omul, Se sme­res­te in fata lui: iubi­rea Lui este sme­ri­ta; El ne iubes­te pe noi nu de sus, ci pre­cum o mama blan­da isi iubes­te prun­cul bol­nav. Cand noi ne des­chi­dem catre El ini­ma, doban­dim sim­ta­man­tul puter­nic si de nein­vins ca El este ruda noas­tra si sufle­tul se plea­ca in fata Lui intr‑o iubi­re smerita.

Iubi­rea Dum­ne­ze­ias­ca, ce poar­ta intru sine carac­te­rul adanc al ves­ni­ci­ei, nu poa­te sa nu sufe­re in lumea aceas­ta. Ini­mii indul­ci­te de fap­te asce­ti­ce si de pre­zen­ta haru­lui, ii este dat sa tra­ias­ca, macar in par­te, dra­gos­tea lui Hris­tos, care cuprin­de intrea­ga zidi­re intr‑o nes­far­si­ta mila fata de toa­ta fap­tu­ra. Acum, eu sunt pri­zo­ni­e­rul lui Hris­tos-Dum­ne­zeu. Ma recu­nosc pe sine-mi, cel che­mat din nimic­ni­cie. Dar, cu toa­te aces­tea, noi astep­tam de la Dum­ne­zeu mila si res­pect. Si, deo­da­ta, Ato­tpu­ter­ni­cul ni Se des­co­pe­ra in sme­re­nia Sa de nedes­cris. Aceas­ta vede­re mis­ca sufle­tul, fran­ge min­tea si noi, vrand-nevrand, ne ple­cam in fata Lui. Si, ori­cat ne-am stra­dui sa ne ase­ma­nam Lui in sme­re­nie, ne vedem nevred­nici sa atin­gem aceas­ta cali­ta­te Dumnezeiasca.

Sme­re­nia lui Hris­tos este o pute­re nebi­ru­i­ta. In che­no­za ei si pen­tru a ne sluji, sme­re­nia lui Hris­tos nu cunoas­te limi­te; ea rama­ne in mod con­stant, in esen­ta ei, mare­tie dum­ne­ze­ias­ca. Expri­ma­ta in lim­ba­jul nos­tru, ea se infa­ti­sea­za in mod con­tra­dic­to­riu. Sme­re­nia este un atri­but al Iubi­rii Dum­ne­ze­ies­ti care, in des­chi­de­rea ei catre fap­tu­ra, pri­mes­te cu blan­de­te toa­te rani­le celor zidi­ti de Dumnezeu.

Vede­rea lui Dum­ne­zeu il pune pe om in fata nece­si­ta­tii de a se auto­de­ter­mi­na in rela­tia cu El. In esen­ta, fie­ca­re actiu­ne a noas­tra, negre­sit, fie ne apro­pie de Dum­ne­zeu, fie, dim­po­tri­va, ne inde­par­tea­za. De ace­ea, ori­ce ince­put se infap­tu­ies­te cu fri­ca – numi­ta Dum­ne­ze­ias­ca. Sufle­tul se teme nu numai de lucru­ri­le vadit rele, dar si de gan­du­ri­le care pot intris­ta Duhul Sfant, pe Care el Il iubes­te. Negrait de mare este dis­tan­ta din­tre noi si Dum­ne­zeu. Ne vedem nevred­nici de Sfan­tul Sfin­ti­lor; ini­ma se fran­ge din pri­ci­na con­sti­in­tei nimic­ni­ci­ei noas­tre. Si nu pri­ce­pem prea repe­de ca acest feno­men este deja ince­pu­tul apro­pi­e­rii de Dumnezeu.

Pri­mul pre­cept al Feri­ci­ri­lor – “Feri­ci­ti cei saraci du duhul…” – in mod orga­nic ne con­du­ce spre urma­toa­re­le trep­te: spre plans, blan­de­te, sete si foa­me de drep­ta­te, spre milostenie,curatia ini­mii, spre pri­me­le per­ce­peri ale fili­a­ti­ei noas­tre dum­ne­ze­ies­ti; spre ceea ce ne pune intr-un con­flict dure­ros cu lumea pati­mi­lor, la rup­tu­ra de cei ce nu cau­ta Impa­ra­tia drep­ta­tii, la pri­goa­ne si alte­le. Cand con­tra­dic­tia din­tre duhul nos­tru cres­tin si duhul lumii aces­te­ia atin­ge apo­ge­ul, atunci via­ta celui ce urmea­za lui Hris­tos se asea­ma­na ras­tig­ni­rii, chiar daca cru­cea este neva­zu­ta. Tim­pul aces­ta este ingro­zi­tor si, in ace­la­si timp, man­tu­i­tor: prin sufe­rin­te­le duhu­lui nos­tru, nu ara­re­ori lega­te de cir­cum­stan­te exte­ri­oa­re, se biru­iesc pati­mi­le, se infran­ge si pute­rea lumii asu­pra noas­tra si chiar moar­tea: aceas­ta este ase­ma­na­rea cu Hris­tos Cel rastignit.

Cu toa­te aces­tea, chiar si pe aceas­ta treap­ta inal­ta, tre­bu­ie sa pas­tram sme­re­nia duhu­lui. Expe­rien­ta ara­ta ca, daca ime­di­at dupa schim­ba­rea sim­ta­man­tu­lui de “nimc­ni­cie” apa­re mul­tu­mi­rea de sine, apoi toa­ta aceas­ta sca­ra de urcu­suri duhov­ni­ces­ti se dara­ma si casa noas­tra se pus­ti­es­te (cf. Mt. 23:38). Deja Dum­ne­zeu ne‑a para­sit. Asa va fi cat timp nu ne vom smeri din nou cu ini­ma si nu vom stri­ga catre El cu dure­re. Prin aceas­ta schim­ba­re de incer­cari, sufle­tul doban­des­te tai­na cai­lor man­tu­i­rii; se infri­co­sea­za de tot ceea ce este potri­v­nic sme­re­ni­ei; ruga­ciu­nea se cura­tes­te; min­tea si ini­ma, dea­se­me­nea si nu se mai pasio­nea­za de lucruri strai­ne; omul nu mai dores­te nimic alt­ce­va decat pe Dum­ne­zeu. Prin ruga­ciu­ne, intrea­ga fiin­ta incor­po­rea­za in cel ce se roa­ga pute­rea noii vieti. Urma­toa­rea mis­ca­re ascen­den­ta este ince­pu­tul cunoas­te­rii chi­pu­lui fiin­tei nepamantesti.

Exis­ten­ta noas­tra paman­teas­ca este con­di­tio­na­ta de timp si spa­tiu. Dar ce este tim­pul? Sunt cu putin­ta mai mul­te defi­ni­tii: tim­pul este “locul” intal­ni­rii noas­tre cu Cre­a­to­rul; tim­pul este pro­ce­sul de actu­a­li­za­re a pla­nu­lui dum­ne­ze­iesc refe­ri­tor la fap­tu­ra: “Tatal Meu pana acum lucrea­za si Eu lucrez”. (In. 5:17). Cre­a­tia inca nu este savar­si­ta: …”umblati cat aveti Lumi­na, ca sa nu va prin­da intu­ne­ri­cul. Caci cel ce umbla in intu­ne­ric nu stie unde mer­ge. Cat aveti Lumi­na, cre­deti in Lumi­na, ca sa fiti fii ai Lumi­nii” (In.12: 35–36). Fie­ca­ru­ia din­tre noi, i s‑a dat un “timp al sau”, scurt, dar sufi­cient pen­tru cas­ti­ga­rea man­tu­i­rii. Ide­ea cre­a­toa­re a lui Dum­ne­zeu in rela­tia cu cre­a­tu­ra inca se infap­tu­ies­te… “…la Dum­ne­zeu, niciun cuvant nu rama­ne in afa­ra puteri” (Lc. 1:37). Murind pe Gol­go­ta, Dom­nul a zis: “SAVARSITU-SA…” Va veni un alt moment cand se vor auzi cuvin­te ase­ma­na­toa­re; des­pre aceas­ta, sta scris in Apo­ca­lip­sa: “si inge­rul… si‑a ridi­cat mana dreap­ta catre cer si s‑a jurat pe Cel Ce este Viu in vecii veci­lor… ca timp nu va mai fi” (Apoc. 10: 5–6).

Cat timp noi vom fi in acest “trup al paca­tu­lui” si, prin urma­re, in lumea aceas­ta, nu va ince­ta lup­ta asce­ti­ca cu “legea paca­tu­lui” care lucrea­za in tru­pul nos­tru (cf. Rom. 6:6; 7:23). Vazan­du-ne nepu­tin­cio­si in a birui moar­tea cu pro­pri­i­le noas­tre forte, noi cadem intr‑o oare­ca­re dezn­a­dej­de pri­vi­toa­re la man­tu­i­rea noas­tra. Ori­cat ar fi de stra­niu, insa noi tre­bu­ie sa traim aceas­ta sta­re impo­va­ra­toa­re, sa o incer­cam de sute de ori, pen­tru ca ea sa se inti­pa­reas­ca adanc in con­sti­in­ta noas­tra. Ne este nece­sa­ra aceas­ta expe­rien­ta a iadu­lui. Cand pur­tam in sinea noas­tra acest chin zeci de ani, atunci el devi­ne par­te inte­gran­ta a duhu­lui nos­tru, o cica­tri­ce de neu­i­tat pe tru­pul vie­tii noas­tre. Si Hris­tos a pas­trat rani­le cuie­lor ras­tig­ni­rii, chiar dupa Invi­e­re: …”a venit Iisus si a stat in mij­lo­cul lor, si le‑a zis: Pace voua!… si le‑a ara­tat mai­ni­le si coas­ta sa” (In. 20: 19–20).

Din expe­rien­ta chi­nu­ri­lor iadu­lui, tre­bu­ie sa se nas­ca ruga­ciu­nea pen­tru intreg nea­mul ome­nesc, ca pen­tru tine insuti (Mt. 22:39). Ori­ce sta­re a noas­tra noi o tre­cem cu duhul din cadre­le stram­te ale indi­vi­du­a­li­ta­tii noas­tre, catre intrea­ga “ome­ni­re”; in acest fel, ori­ce expe­rien­ta a noas­tra devi­ne mar­tu­rie des­pre cele savar­si­te prin vea­curi in lumea ome­neas­ca, iar expe­rien­ta duhov­ni­ceas­ca, con­to­pi­ta cu aceas­ta, pri­mes­te un carac­ter de rea­li­ta­te pal­pa­bi­la. Dom­nul ne‑a des­co­pe­rit noua sen­sul auten­tic al porun­cii: “Iubes­te pe aproa­pe­le tau ca pe tine insuti”, in nemar­gi­ni­rea ei dum­ne­ze­ias­ca. Dimen­siu­nea ante­ri­oa­ra, in limi­te­le legii lui Moi­se, a aces­tei porunci nu pri­vea decat popo­rul evreu: “Sa nu te raz­buni cu mana ta, ci sa iubes­ti pe aproa­pe­le tau ca pe tine insuti” (Lev. 19:18). Hris­tos o extin­de la toti oame­nii, pen­tru toa­te tim­pu­ri­le: “Ati auzit ca s‑a zis: Sa iubes­ti pe aproa­pe­le tau ca pe tine insuti si sa urasti pe vra­j­ma­sul tau. Iar Eu va zic voua: Iubi­ti pe vra­j­ma­sii vos­tri, bine­cu­van­tati pe cei ce va bles­te­ma, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pen­tru cei ce va vata­ma si va pri­go­nesc, ca sa fiti fiii Tata­lui vos­tru celui din ceruri” (Mt. 5: 43–45).

Fiul Cel Unul-Nas­cut al Tata­lui Ceresc ne‑a dat noua aceas­ta cunoas­te­re in Sfan­ta Scrip­tu­ra prin dis­cu­tia cu inva­ta­to­rul de lege (Lc. 10:27), iar in via­ta noas­tra, prin Duhul Sau Cel Sfant, El Insu­si a impli­nit aceas­ta cu desa­var­si­re in gra­di­na Ghet­si­mani si pe Gol­go­ta. Si noi, intrand in duhul aces­tei porunci, ne vom ase­ma­na cu Dumnezeu.

Eu de mul­te ori am ajuns la dezn­a­dej­de, din pri­ci­na inca­pa­ci­ta­tii mele de a petre­ce necon­te­nit in duhul porun­ci­lor lui Hris­tos. In aces­te cea­suri ama­re, gan­deam: “Insu­si Dom­nul a spus ca El nu este din lumea aceas­ta” (In. 8:23). El S‑a cobo­rat din ceruri (In. 3:13), iar eu, intreg, sunt din lumea aceas­ta; din paman­tul pe care il calc cu picioa­re­le mele. El, “fiind din ceruri” si traind cu noi, nu S‑a des­par­tit de Tatal; si cum ar fi cu putin­ta ca eu sa fiu ACOLO UNDE ESTE EL? El este sfant, iar eu nu pot sa ma smulg din “tru­pul” lui Adam cel uni­ver­sal, care, in cade­rea sa, a pre­fa­cut in iad aceas­ta lume care “zace sub pute­rea celui rau” (I In. 5:19) si unde zac si eu cu lumea.

Ce inseam­na a nu fi din lumea aceasta?Nimic alt­ce­va decat “a te nas­te de sus”. Eu nu mai vedeam sfar­si­tul ama­ra­ciu­nii mele: sa renunt la cau­ta­rea uni­rii cu El – cu nepu­tin­ta; sa ma osan­desc pe sine-mi la des­par­ti­rea de Lumi­na Lui – este iadul care ma fran­ge de groa­za. Amar mie! – celui nas­cut in paca­te. Si cine ma va man­tui pe mine de bez­na intu­ne­ri­cu­lui? Cine va pre­fa­ce firea mea, ast­feli incat ea sa devi­na vred­ni­ca a nu se mai des­parti de Cel Ce este Lumi­na, in care nu este nici urma de intuneric.

Eu sunt nas­cut in paca­te. Fara indo­ia­la ca am mos­te­nit o uri­a­sa mos­te­ni­re: CADEREA LUI ADAM; cade­re inmul­ti­ta apoi, prin vea­curi, de fii lui; cade­re la care si eu ada­ug cate ceva in fie­ca­re zi. Eu plang in hoho­te, vazan­du-ma asa. Si, cand hoho­te­le de plans ma exte­nu­ea­za, ma aduc in pra­gul mor­tii si eu atarn, fara niciun aju­tor, dea­su­pra bez­nei intu­ne­ri­cu­lui, atunci, intr-un chip inex­pli­ca­bil vine, dintr‑o alta lume, o iubi­re gin­ga­sa si, impre­u­na cu ea, o Lumi­na. Desi­gur, aceas­ta este o nas­te­re de Sus; inca nede­pli­na, dar este o eli­be­ra­re din pute­rea mor­tii intu­ne­ri­cu­lui, este ince­pu­tul nemu­ri­rii. Da, noua ne sta in fata inca o mun­ca inde­lun­ga­ta pen­tru ca darul Dum­ne­ze­iesc sa cre­as­ca in noi. Si, cand el (acest dar minu­nat) ince­pe sa se par­gu­ias­ca si cu mireas­ma sa patrun­da in porii “tru­pu­lui paca­tu­lui” (Rom. 6:6), atunci ne para­seste fri­ca mor­tii si noi ne eli­be­ram de “robie” (cf. Evr. 2:15) si, in liber­ta­tea sfan­ta cas­ti­ga­ta, vom dori tutu­ror binele.

La ruga­ciu­nea cu milos­ti­vi­re fata de oameni, ne inspi­ra dra­gos­tea lui Hris­tos. La ea, impre­u­na par­ti­ci­pa si sufle­tul, si tru­pul. A pur­ta dure­ri­le paca­te­lor fra­te­lui in ase­me­nea ruga­ciu­ne, inseam­na sa iei par­te cu Dom­nul la pati­mi­le Lui man­tu­i­toa­re… Hris­tos a sufe­rit “…pen­tru paca­te­le noas­tre, El, Cel drept, pen­tru cel nedrept… lasan­du-ne pil­da , ca sa pasim pe urme­le Lui” (I Petr. 3:18; 2:21). A te ras­tigni impre­u­na cu El este un dar al Duhu­lui Sfant. Tatal nos­tru Cel Ceresc este bine­vo­i­tor fata de noi cand sun­tem bol­navi, vazand pati­mi­ri­le fra­ti­lor nos­tri. In duhul porun­cii: iubes­te pe aproa­pe­le ca pe tine insuti, noi tre­bu­ie sa ne com­pa­ti­mim unul pe altul, pen­tru a se crea o ras­pun­de­re colec­ti­va care sa ne uneas­ca pe toti in fata lui Dum­ne­zeu, Cre­a­to­tul nostru.

In ruga­ciu­nea fier­bin­te a sufle­tu­lui nos­tru pen­tru man­tu­i­rea oame­ni­lor, se cuprin­de pute­rea faca­toa­re de via­ta si bucu­ria sfan­ta. Carac­te­rul nepa­man­tesc al vie­tii cres­ti­ne con­sta in fap­tul ca imbi­na in mod minu­nat si dure­rea, si bucu­ria, si inal­ti­mea, tre­cu­tul si pre­zen­tul, adan­ci­mea si vii­to­rul isto­ri­ei mul­ti­se­cu­la­re a paman­tu­lui. Pre­cum soa­re­le tri­mi­te raze­le sale in toa­te direc­ti­i­le, umpland de lumi­na si cal­du­ra spa­ti­ul incon­ju­ra­tor, asa si Lumi­na si cal­du­ra iubi­rii lui Hris­tos rupe toa­te zaga­zu­ri­le si duce duhul nos­tru in nemar­gi­ni­re. Care poet poa­te gasi cuvin­te­le vred­ni­ce sa expri­me uimi­rea mul­tu­mi­toa­re pen­tru via­ta data noua? In ea, moar­tea se pre­lun­ges­te in via­ta ves­ni­ca prin invi­e­re: “…cine isi va pier­de sufle­tul pen­tru Mine il va afla” (Mt. 16:25). “Ade­va­rat zic voua ca, daca gra­un­te­le de grau, cand cade in pamant, nu va muri, rama­ne sin­gur; iar daca va muri, adu­ce mul­ta roa­da. Cel ce isi iubes­te sufle­tul il va pier­de; iar cel ce isi uras­te sufle­tul in lumea aceas­ta il va pas­tra pen­tru via­ta ves­ni­ca” (In. 12:24–25).

Pro­ce­sul de insu­si­re a Reve­la­ti­ei data de Sus ome­ni­rii ni se pare un pro­ces prea incet. Si aceas­ta nu numai in via­ta mase­lor de oameni, ci si in stra­da­nia per­so­na­la a fie­ca­ru­ia din­tre noi. Iata doua indicii
1) Des­co­pe­ri­rea din Horeb: EU SUNT CEL CE SUNT – a pre­tins de la popo­rul evreu cincisre­ze­ce vea­curi, ina­in­te de a apa­rea un mic numar de oameni capa­bili sa-si insu­seas­ca aceas­ta impli­ni­re prin Noul Tes­ta­ment (Mt. 5: 17–19);
2) Dou­a­zeci de vea­curi s‑au scurs din momen­tul cand, in Lumi­na necre­a­ta – pe mun­te­le Tabor si apoi prin pogo­ra­rea Sfan­tu­lui Duh, a fost data lumii ade­va­ra­ta Des­co­pe­ri­re des­pre Dum­ne­zei­re in Sfan­ta Tre­i­me. Nu usor asi­mi­lam noi via­ta lui Dum­ne­zeu. Si cei care au iubit meni­rea lui Hris­tos – Mie­lul lui Dum­ne­zeu – nu pot cuprin­de pli­na­ta­tea bine­cu­van­ta­rii care se revar­sa pes­te ei. Cu dure­re sufe­ra toa­ta via­ta cei ce, intr-un fier­bin­te avant al cre­din­tei, au luat cru­cea si urmea­za lui Hris­tos (Mt. 16:24). Ei s‑au inta­rit in nadej­dea ca, dupa iesi­rea de aici, vor intra in acea sfe­ra pur­ta­toa­re de lumi­na “unde este El”: “Daca-Mi slu­jes­te cine­va, sa-Mi urmeze si, unde sunt Eu, aco­lo va fi si slu­ji­to­rul Meu. Daca-Mi slu­jes­te cine­va, Tatal Meu il va cin­sti” (In. 12:26).

Ori­cat de fier­bin­te ar fi cre­din­ta cres­ti­nu­lui spre a‑si implini misiu­nea de a “pre­fa­ce tru­pul nos­tru netre­b­nic” asa fel ca sa devi­na “ase­ma­na­tor tru­pu­lui Dom­nu­lui” (Filip 3:21), ii este nece­sa­ra o oste­ne­a­la inde­lun­ga­ta in post si in ruga­ciu­ne de pocain­ta. In pro­ce­sul inde­lun­gat al aces­tei oste­neli, ni se des­co­pe­ra dimen­siu­nea, pana atunci neva­zu­ta, a cade­rii lui Adam. Aceas­ta vede­re nu se da tutu­ror in ega­la masu­ra. Dar sunt cu putin­ta, desi nu ade­se­ori, cazu­ri­le cand Duhul lui Dum­ne­zeu il poar­ta pe cel ce se caies­te pes­te abi­suri neac­ce­si­bi­le altuia.

Cre­din­ta in Dum­ne­ze­ul abso­lut tre­bu­ie sa fie libe­ra de ori­ce sova­ia­la. Din anii vie­tu­i­rii mele in Athos, nu-mi amin­tesc vre­un ast­fel de moment cand sa se fi atins de min­tea si de ini­ma mea vreo indo­ia­la. Dar au fost cazuri cand ini­ma, indu­re­ra­ta de o inde­lun­ga ruga­ciu­ne, se inde­par­ta de Dum­ne­zeu. Urma­ri­le unor ase­me­nea cli­pe, cu toa­te aces­tea, erau pozitive.
Noi, mai ina­in­te de toa­te si mai mult decat ori­ce, Il iubim pe Hris­tos. Cu cat iubim mai mult, cu atat sufe­rim mai mult pen­tru ori­ce incal­ca­re a armo­ni­ei. Chiar data fiind o inde­lun­ga­ta expe­rien­ta si cunoas­te­re a meca­nis­mu­lui unor ast­fel de incer­cari, noi des­co­pe­rim insi­ne, nu fara fri­ca, posi­bi­li­ta­tea unei noi caderi. De aici, ruga­ciu­nea cu planset din adanc catre Dum­ne­zeu: “Vin­de­ca-ma pana in sfar­sit”. Si El vin­de­ca. Iar ini­ma cu bucu­rie mul­tu­mes­te lui Dum­ne­zeu: iubi­rea, care pana atunci parea desa­var­si­ta, s‑a inal­tat acum calitativ.

Ruga­ciu­nea sta­ru­i­toa­re atra­ge si ini­ma, si min­tea in mis­ca­rea lor spre ves­ni­cie, incat tot ceea ce apar­ti­ne tre­cu­tu­lui se uita; In min­te, nu mai exis­ta niciun gand des­pre vii­to­rul paman­tesc, iar in suflet exis­ta o uni­ca gri­ja: sa nu‑L pier­dem pe ACEST DUMNEZEU; sa ince­tam a mai fi nevred­nici de El. Cu cat este mai puter­ni­ca aple­ca­rea noas­tra spre Cel Netar­mu­rit, cu atat mai incea­ta ni se pare apro­pi­e­rea noas­tra de El. Pe de o par­te, sim­ta­man­tul chi­nu­i­tor al nimic­ni­ci­ei noas­tre, pe de alta par­te – con­tem­pla­rea sla­vei celei negrai­te a Celui Cau­tat – fac impo­si­bi­la o apre­ci­e­re veri­di­ca: ne apro­pi­em noi, oare, de Dum­ne­zeu sau ne inde­par­tam? In con­tem­pla­rea sfin­te­ni­ei lui Dum­ne­zeu, omul cres­te mai repe­de decat pro­gre­sea­za in capa­ci­ta­tea sa de a se pune in con­cor­dan­ta cu porun­ci­le Lui. De aici, impre­sia ca dis­tan­ta intre noi si Dum­ne­zeu nu ince­tea­za sa cre­as­ca. In mun­ca sti­in­ti­fi­ca, ori­ce noua des­co­pe­ri­re, nefi­ind ulti­ma, des­co­pe­ra neve­de­rea noas­tra ante­ri­oa­ra si, prin aceas­ta, se lar­ges­te dome­ni­ul celor neva­zu­te si necu­nos­cu­te, care se afla inainte.

Vede­rea cu min­tea a sco­pu­lui ne poa­te fi data intr-un moment din­tre cele mai scur­te, inde­pen­dent de var­sta fizi­ca, dar infap­tu­i­rea prac­ti­ca a ceea ce am anti­ci­pat in mod intu­i­tiv poa­te cos­ta efor­tul intre­gii vieti si, cu toa­te aces­tea, fara suc­ces obli­ga­to­riu. In dome­ni­ul sti­in­tei si artei, exis­ta cate­va punc­te de spri­jin pen­tru ori­ce ratio­na­ment; alt­fel stau lucru­ri­le in dome­ni­ul duhu­lui care a fost atras de Cel fara de Inceput.
Este cunos­cut ca si artis­tul, si filo­zo­ful, si inva­ta­tul cu ade­va­rat pot sa sufe­re in lup­ta lor cre­a­toa­re, cu toa­te ca obiec­ti­vul lor, in com­pa­ra­tie cu al nos­tru, este neinsemnat.

Cand min­tea cres­ti­nu­lui care se roa­ga se des­par­te prin gan­duri proas­te de petre­ce­rea intru Cel Ves­nic, atunci il cuprin­de fri­ca, se inte­le­ge, cea duhov­ni­ceas­ca. A se vedea pe sine in robia pati­mi­lor jos­ni­ce care il dis­trag de la Dum­ne­zeu – il supa­ra pro­fund. Din pri­ci­na dure­rii dis­pe­ra­te, ruga­ciu­nea se loca­li­zea­za inla­un­tru, in mie­zul fiin­tei noas­tre si pri­mes­te for­ma de spasm: omul intreg se stran­ge lao­lal­ta, ase­me­nea stran­ge­rii puter­ni­ce a pum­nu­lui. Ruga­ciu­nea se pre­fa­ce in ruga­ciu­ne fara cuvin­te. Aceas­ta este una din­tre cele mai ama­re incer­cari: a‑ti da sea­ma ca te afli in groa­pa intu­ne­ca­ta a paca­tu­lui, fiind nevred­nic de Sfan­tul Sfin­ti­lor. Si nu este alt drum mai usor pen­tru infran­ge­rea patimilor.
Ori­ce fap­ta cres­ti­neas­ca se lea­ga obli­ga­to­riu cu tru­da; iubi­rea, ca cel mai inalt lucru, cere si cel mai mare efort. Via­ta cres­ti­nu­lui, in fiin­ta sa laun­tri­ca, este urma­rea lui Hris­tos: “Ce ai tu? Tu urmea­za Mie” (In. 21:22). Fie­ca­re cre­din­cios, intr‑o oare­ca­re masu­ra, repe­ta dru­mul Dom­nu­lui, dar nu sta in pute­rea lui sa-si ia cru­cea pe umeri pen­tru a mer­ge in Ghet­si­mani si mai depar­te, pe Gol­go­ta: “…caci fara Mine nu puteti face nimic” (In. 15:5). Si, cui i s‑a dat aceas­ta infri­co­sa­ta bine­cu­van­ta­re, ace­la si‑a anti­ci­pat invi­e­rea sa; par­tea alto­ra – cre­din­ta si milos­ti­vi­rea lui Dumnezeu.

Asa a bine­vo­it Tatal nos­tru Cel ceresc: toti cei facuti din pamant “sa-si poar­te cru­cea”, pen­tru a mos­te­ni via­ta ves­ni­ca (cf. Mt. 16:24–25). Cei care se sus­trag de la pur­ta­rea cru­cii nu vor putea evi­ta robia pati­mi­lor “si vor sece­ra din trup stri­ca­ciu­ne” (Gal. 6:8; Rom. 8:13). Iubi­rea fata de Dum­ne­zeu si fata de aproa­pe­le este pli­na de cele mai adanci sufe­rin­te; dar ea este inso­ti­ta si de man­ga­ie­re cereas­ca (cf. Mt. 10: 29–39); sufle­tul vede invi­ind in el acea pace pe care Dom­nul a transmis‑o Apos­to­li­lor ina­in­te de Gol­go­ta Sa. Cand insa duhul omu­lui se intro­du­ce in sfe­ra iubi­rii pur­ta­toa­re de lumi­na a lui Dum­ne­zeu si Tata­lui Nos­tru, atunci se uita toa­te dure­ri­le si sufle­tul, in mod inex­pli­ca­bil, se bucu­ra de o feri­ci­re desa­var­si­ta (In. 12:50; 17:3). Asa si feme­ia “cand nas­te copi­lul, nu-si mai adu­ce amin­te de dure­re pen­tru bucu­ria ca s‑a nas­cut om in lume” (In. 16:21). Asa, si mai var­tos, se bucu­ra cres­ti­nul cand, in min­te si in adan­cul con­sti­in­tei, se recu­noas­te pe sine nas­cut in Dum­ne­zeu pen­tru vesnicie.

In mod firesc, cre­din­cio­sul tre­bu­ie sa pas­tre­ze cu gri­ja ade­va­rul reve­lat si dat Bis­se­ri­cii lui, pe cat este cu putin­ta, in pli­na­ta­te si cura­tie. Expe­rien­ta mul­ti­se­cu­la­ra a Bise­ri­cii ne‑a demon­strat, in mod con­vin­ga­tor, ca ori­ce aba­te­re de la calea porun­ci­lor evan­ghe­li­ce ne inde­par­tea­za de acea cunoas­te­re in care se cuprin­de via­ta ves­ni­ca (In. 12:50; 17:3). Noi nu sun­tem capa­bili sa atin­gem desa­var­si­rea porun­ci­lor, dar depin­de de noi sa facem dova­da unei maxi­me sar­gu­in­te si, atunci, res­tul va desa­var­si El Insu­si. In oste­ne­a­la noas­tra de a doban­di iubi­rea lui Hris­tos, ni se da putin­ta de a con­tem­pla inac­ce­si­bi­li­ta­tea sfin­te­ni­ei lui Dum­ne­zeu impre­u­na cu nemar­gi­ni­ta Lui smerenie.

 

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: