Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugãciunea – lucrare fãrã de sfarşit (1)
Rugaciunea este o lucrare nesfarsita, mai presus decat orice arta sau stiinta. Prin rugaciune, intram in legatura cu Fiinta Cea fara de inceput sau, altfel spus: insasi viata lui Dumnezeu intra in noi prin acest canal. Rugaciunea este un act de inalta intelepciune, care intrece orice orice frumusete si vrednicie.
In rugaciune, aflam sfanta incantare a duhului nostru. Dar caile acestei lucrari sunt complicate. De mii de ori incercam nazuinti fierbinti catre Dumnezeu si tot de atatea ori caderi repetate din lumina Lui. Adeseori si in multe feluri, simtim neputinta mintii noastre de a se ridica spre El; cateodata, parca stam la hotarul nebuniei si, cu durere in suflet , Ii spunem totul despre starea noastra nenorocita: “Tu mi-ai dat porunca Ta – sa iubesc, si eu o primesc cu toata fiinta mea; dar, iata, eu nu aflu intru mine insumi puterea de a dobandi aceasta dragoste…
Rugaciunea reface in noi, necontenit, acea suflare dumnezeiasca pe care “Dumnezeu a suflat‑o in fata lui Adam” si prin puterea careia “Adam a devenit duh viu” (Fac. 2:7) Prin rugaciune, duhul nostru renascut incepe sa se minuneze de marea taina a Existentei.
Si o incantare deosebita, asemenea unui torent puternic, inunda mintea noastra: “Existenta! Ce taina minunata… Cum este cu putinta?… Minunat este Dumnezeu si minunata este zidirea Sa.” Traim sensul cuvintelor lui Hristos: “Eu am venit ca oamenii sa aiba viata si s‑o aiba din belsug.” (In. 10:10) Din belsug! si acesta este un lucru prea adevarat. Dar, iara si iara, vorbim despre acelasi lucru: viata aceasta este paradoxala, asa cum paradoxala este invatatura Domnului: “Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins” (Lc. 12:49).
Noua, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinta sa trecem prin acest foc ceresc, care arde radacinile patimilor aducatoare de moarte. Altfel, nu vom putea vedea acest Foc care trece in lumina noii vieti, deoarece, in caderea noastra, arderea anticipeaza iluminarea si nu invers. De aceea, sa multumim Domnului si pentru efectul arzator al iubirii Sale.
Noi nu cunoastem multe si multe le cunoastem in parte (I Cor. 13:9), dar acum ne este cunoscut ca pentru noi nu este alta cale de a deveni “fiii invierii” (Lc. 20:36), fiii lui Dumnezeu, pentru a imparati impreuna cu Cel Unul Nascut. Dar, oricat de dureros ar fi procesul refacerii noastre si prin oricate noianuri de chinuri si agonii ne-ar purta Dumnezeu, totul devine o binecuvantare. Daca, pentru a dobandi o eruditie in cele ale stiintei, este necesara o munca tensionata si indelungata, atunci, pentru castigarea rugaciunii, trebuie sa perseveram cu mult mai mult.
Cand Evanghelia si Epistolele Sfintilor Apostoli vor deveni o realitate de fiecare zi, atunci vom incepe cumva sa vedem cu claritate cat de naive erau inchipuirile noastre anterioare despre Dumnezeu si despre vietuirea in Dumnezeu. Tainica este intelepciunea data noua de descoperirea dumnezeiasca: ea covarseste de departe imaginatia omeneasca. “Cele ce ochiul n‑a vazut si urechea n‑a auzit, si la inima omului nu s‑a suit, pe acestea le‑a gatit Dumnezeu celor ce‑L iubesc pe el” (I Cor. 2:9). Chiar si cea mai mica atingere de noi a Duhului lui Dumnezeu este o slava cu neasemanare mai mare decat continutul vietii fara Dumnezeu.
Rugaciunea autentica, cea care ne uneste cu Cel de Sus, nu este altceva decat lumina si puterea care se pogoara asupra noastra din ceruri. Prin esenta ei, ea transcende planul nostru uman. In lumea aceasta, nu exista pentru ea izvor de energie. Daca eu ma hranesc bine pentru ca trupul meu sa fie puternic, atunci carnea mea se razvrateste si cerintele ei se maresc, ea nu vrea sa se roage. Daca eu imi smeresc trupul cu post peste masura, atunci, dupa un oarecare timp, printr‑o dureroasa abtinere, se creeaza un teren prielnic pentru rugaciune, dar trupul slabeste si refuza sa urmeze duhului. Daca eu ma aflu intr‑o societate de oameni de buna conditie, incerc cateodata sentimente de multumire sufleteasca, altadata impartasesc o noua experienta psihica sau intelectuala, dar foarte rar se intampla sa primesc un impuls pentru rugaciune adanca.
Daca sunt daruit mintal pentru o munca intelectuala serioasa sau pentru creatia artistica, atunci succesele mele pot fi prilej de slava desarta si este cu neputinta sa aflu adancul inimii, locul rugaciuni duhovnicesti. Daca eu sunt bine situat materialiceste si preocupat de folosirea puterii prin bogatie sau sa traduc in realitate ceva din ideile mele, sa-mi satisfac gusturile duhovnicesti sau estetice, in felul acesta, sufletul meu nu se trage catre Dumnezeu asa cum L‑am cunoscut noi prin Hristos. Daca plec in pustie, lepadandu-ma de toate averile mele, chiar si atunci rezistenta tuturor energiilor cosmice imi va paraliza rugaciunea. Si asa mai departe.
Adevarata rugaciune este legatura cu Duhul Dumnezeiesc, Care Se roaga intru noi; El inalta duhul nostru la starea de contemplare a vesniciei. Asemenea harului care se pogoara de Sus, rugaciunea depaseste firea noastra pamanteasca. Rugaciunii i se impotriveste trupul stricacios, neputincios sa se inalte in sfera duhului; i se impotriveste intelectul, care este neputincios sa incapa neincaputul, este zguduit de incertitudini si respinge tot ceea ce depaseste priceperea lui. Rugaciunii ii sta impotriva mediul social in care vietuim si care oranduieste viata prin alte mijloace, diametral opuse rugaciunii. Rugaciunea nu o pot suferi duhurile vrajmase. Dar numai singura rugaciunea poate sa regenereze faptura din starea ei de cadere, sa biruiasca inertia si stagnarea printr‑o mare incordare a duhului nostru intru urmarea poruncilor lui Hristos.
Rugaciunea este un lucru deosebit de greu. Starile duhului nostru sunt intr‑o necontenita schimbare; cateodata, rugaciunea curge in noi ca un rau preaputernic, altadata insa, inima pare a fi uscata. A te ruga – adesea – inseamna a‑I grai lui Dumnezeu despre starea noastra dezastruoasa: neputinta, mahnire, indoia, frica, tristete, deznadejde – intr-un cuvant, despre tot ceea ce tine de conditiile existentei noastre. Sa ne exprimama fara a cauta expresii elegante sau chiar fara o succesiune logica.
Adesea, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este inceputul rugaciuni – conversatie.
Cateodata, ne vom afla pe valurile iubirii dumnezeiesti, iubire pe care noi o vom intelege in mod unilateral, ca pe iubirea noastra fata de El. Cu mine, asa s‑a intamplat: nu aveam indrazneala sa gandesc ca Facatorul tuturor poate sa Isi opreasca atentia asupra mea, neinsemnatul si ticalosul. Si Ii spuneam: “O, daca ar fi cu putinta ca Tu sa ma iubesti pe mine – asa cum Te iubesc eu pe Tine… Vezi Tu, oare, cum inima mea inseteaza dupa Tine ziua si noaptea? Apleaca-Te spre mine; arata-mi fata Ta; fa-ma pe mine asa cum vrei Tu sa‑i vezi pe cei pe care I‑ai zidit; in felul in care Tu, Atotsfinte, poti sa primesti si sa iubesti…” Eu nu stiam ce vorbesc (Lc. 9:33); nu indrazneam sa cuget ca El Insusi Se roaga intru mine.
Contempland sfintenia si smerenia lui Dumnezeu, sufletul se minuneaza si, plin de evlavie, se pleaca Lui cu dragoste. O astfel de rugaciune se preschimba uneori in vederea Luminii necreate.
Pentru ca noi sa cunoastem doririle ce-si au obarsia in Dumnezeu, El, dupa ce ne cerceteaza, ne paraseste pentru o vreme, fapt ce produce asupra-ne o impresie ciudata. In tinerete, am fost pictor (ma tem ca nici pana acum nu a murit pictorul din mine). Acest dar firesc a existat inlauntrul meu. Eu puteam sa obosesc, sa nu am puterea sa lucrez, sa nu fiu inspirat; dar stiam ca acest dar este in firea mea. Insa, atunci cand Dumnezeu ne paraseste, se face simtita o oarecare rupere in insasi fiinta noastra; si sufletul nu poate sti – se va intoarce, vreodata, sau nu Cel Care a plecat. El este Altul dupa firea Sa; El S‑a ascuns, iar eu am ramas gol; si aceasta goliciune o indur cu greu, ca si moartea. Revenirea Lui mi-ar parea ceva minunat, scump inimii, depasind cea mai cutezatoare inchipuire. Si, iata, eu sunt din nou in acea stare care mai inainte mi se parea normala, multumitoare, dar care acum ma inspaimanta si mi se pare prea apropiata de starea animalica. Am fost introdus in casa marelui Imparat, stiam ca ma inrudesc cu Dansul si, iata, acum nu sunt decat un pribeag fara capatai.
Prin schimbarea starilor sufletesti, noi cunoastem deosebirea dintre darurile firesti si acelea care vin ca binecuvantare de la Cel de Sus. Printr‑o rugaciune de pocainta, m‑am invrednicit de intaia cercetare. Iar printr‑o rugaciune cu mult mai fierbinte, nadajduiesc sa ma cerceteze din nou – si, intr-adevar, El soseste. Adesea si chiar in mod obisnuit, El Isi schimba modul de a veni. astfel, neincetat eu ma imbogatesc cu noi cunostinte pe planul Duhului: uneori in suferinta, alteori in bucurie, dar cresc. Si creste aptitudinea mea de a petrece in sfera mea tainica rastimpuri din ce in ce mai indelungate.
Stai tare cu mintea la Dumnezeu si vine clipa cand Duhul nemuritor se va atinge de inima. O. aceasta este atingerea Sfantului Sfintilor si ea nu se poate asemana cu nimic; ea extaziaza duhul nostru pe taramul Existentei necreate si atinge inima cu o iubire ce nu se poate asemana cu cea pe care oamenii o inteleg prin acest cuvant. Lumina acestei iubiri se rasfrange asupra intregii fapturi, asupra intregii omeniri. Aceasta iubire se face simtita si inimii fizice, dar, de felul ei, este duhovniceasca, necreata.
Duhul Dumnezeiesc si de Viata Facator ne cerceteaza cand ne aflam in stare de deschidere smerita fata de El. El nu sileste libertatea noastra, ci ne inconjora cu dragostea Sa blanda; El Se apropie de noi atat de incet, incat putem chiar sa nu‑L observam prea repede. Nu trebuie sa asteptam ca El sa navaleasca inlauntrul nostru fara voia noastra. O, nu; El respecta omul, Se smereste in fata lui: iubirea Lui este smerita; El ne iubeste pe noi nu de sus, ci precum o mama blanda isi iubeste pruncul bolnav. Cand noi ne deschidem catre El inima, dobandim simtamantul puternic si de neinvins ca El este ruda noastra si sufletul se pleaca in fata Lui intr‑o iubire smerita.
Iubirea Dumnezeiasca, ce poarta intru sine caracterul adanc al vesniciei, nu poate sa nu sufere in lumea aceasta. Inimii indulcite de fapte ascetice si de prezenta harului, ii este dat sa traiasca, macar in parte, dragostea lui Hristos, care cuprinde intreaga zidire intr‑o nesfarsita mila fata de toata faptura. Acum, eu sunt prizonierul lui Hristos-Dumnezeu. Ma recunosc pe sine-mi, cel chemat din nimicnicie. Dar, cu toate acestea, noi asteptam de la Dumnezeu mila si respect. Si, deodata, Atotputernicul ni Se descopera in smerenia Sa de nedescris. Aceasta vedere misca sufletul, frange mintea si noi, vrand-nevrand, ne plecam in fata Lui. Si, oricat ne-am stradui sa ne asemanam Lui in smerenie, ne vedem nevrednici sa atingem aceasta calitate Dumnezeiasca.
Smerenia lui Hristos este o putere nebiruita. In chenoza ei si pentru a ne sluji, smerenia lui Hristos nu cunoaste limite; ea ramane in mod constant, in esenta ei, maretie dumnezeiasca. Exprimata in limbajul nostru, ea se infatiseaza in mod contradictoriu. Smerenia este un atribut al Iubirii Dumnezeiesti care, in deschiderea ei catre faptura, primeste cu blandete toate ranile celor ziditi de Dumnezeu.
Vederea lui Dumnezeu il pune pe om in fata necesitatii de a se autodetermina in relatia cu El. In esenta, fiecare actiune a noastra, negresit, fie ne apropie de Dumnezeu, fie, dimpotriva, ne indeparteaza. De aceea, orice inceput se infaptuieste cu frica – numita Dumnezeiasca. Sufletul se teme nu numai de lucrurile vadit rele, dar si de gandurile care pot intrista Duhul Sfant, pe Care el Il iubeste. Negrait de mare este distanta dintre noi si Dumnezeu. Ne vedem nevrednici de Sfantul Sfintilor; inima se frange din pricina constiintei nimicniciei noastre. Si nu pricepem prea repede ca acest fenomen este deja inceputul apropierii de Dumnezeu.
Primul precept al Fericirilor – “Fericiti cei saraci du duhul…” – in mod organic ne conduce spre urmatoarele trepte: spre plans, blandete, sete si foame de dreptate, spre milostenie,curatia inimii, spre primele perceperi ale filiatiei noastre dumnezeiesti; spre ceea ce ne pune intr-un conflict dureros cu lumea patimilor, la ruptura de cei ce nu cauta Imparatia dreptatii, la prigoane si altele. Cand contradictia dintre duhul nostru crestin si duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viata celui ce urmeaza lui Hristos se aseamana rastignirii, chiar daca crucea este nevazuta. Timpul acesta este ingrozitor si, in acelasi timp, mantuitor: prin suferintele duhului nostru, nu arareori legate de circumstante exterioare, se biruiesc patimile, se infrange si puterea lumii asupra noastra si chiar moartea: aceasta este asemanarea cu Hristos Cel rastignit.
Cu toate acestea, chiar si pe aceasta treapta inalta, trebuie sa pastram smerenia duhului. Experienta arata ca, daca imediat dupa schimbarea simtamantului de “nimcnicie” apare multumirea de sine, apoi toata aceasta scara de urcusuri duhovnicesti se darama si casa noastra se pustieste (cf. Mt. 23:38). Deja Dumnezeu ne‑a parasit. Asa va fi cat timp nu ne vom smeri din nou cu inima si nu vom striga catre El cu durere. Prin aceasta schimbare de incercari, sufletul dobandeste taina cailor mantuirii; se infricoseaza de tot ceea ce este potrivnic smereniei; rugaciunea se curateste; mintea si inima, deasemenea si nu se mai pasioneaza de lucruri straine; omul nu mai doreste nimic altceva decat pe Dumnezeu. Prin rugaciune, intreaga fiinta incorporeaza in cel ce se roaga puterea noii vieti. Urmatoarea miscare ascendenta este inceputul cunoasterii chipului fiintei nepamantesti.
Existenta noastra pamanteasca este conditionata de timp si spatiu. Dar ce este timpul? Sunt cu putinta mai multe definitii: timpul este “locul” intalnirii noastre cu Creatorul; timpul este procesul de actualizare a planului dumnezeiesc referitor la faptura: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. (In. 5:17). Creatia inca nu este savarsita: …”umblati cat aveti Lumina, ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii” (In.12: 35–36). Fiecaruia dintre noi, i s‑a dat un “timp al sau”, scurt, dar suficient pentru castigarea mantuirii. Ideea creatoare a lui Dumnezeu in relatia cu creatura inca se infaptuieste… “…la Dumnezeu, niciun cuvant nu ramane in afara puteri” (Lc. 1:37). Murind pe Golgota, Domnul a zis: “SAVARSITU-SA…” Va veni un alt moment cand se vor auzi cuvinte asemanatoare; despre aceasta, sta scris in Apocalipsa: “si ingerul… si‑a ridicat mana dreapta catre cer si s‑a jurat pe Cel Ce este Viu in vecii vecilor… ca timp nu va mai fi” (Apoc. 10: 5–6).
Cat timp noi vom fi in acest “trup al pacatului” si, prin urmare, in lumea aceasta, nu va inceta lupta ascetica cu “legea pacatului” care lucreaza in trupul nostru (cf. Rom. 6:6; 7:23). Vazandu-ne neputinciosi in a birui moartea cu propriile noastre forte, noi cadem intr‑o oarecare deznadejde privitoare la mantuirea noastra. Oricat ar fi de straniu, insa noi trebuie sa traim aceasta stare impovaratoare, sa o incercam de sute de ori, pentru ca ea sa se intipareasca adanc in constiinta noastra. Ne este necesara aceasta experienta a iadului. Cand purtam in sinea noastra acest chin zeci de ani, atunci el devine parte integranta a duhului nostru, o cicatrice de neuitat pe trupul vietii noastre. Si Hristos a pastrat ranile cuielor rastignirii, chiar dupa Inviere: …”a venit Iisus si a stat in mijlocul lor, si le‑a zis: Pace voua!… si le‑a aratat mainile si coasta sa” (In. 20: 19–20).
Din experienta chinurilor iadului, trebuie sa se nasca rugaciunea pentru intreg neamul omenesc, ca pentru tine insuti (Mt. 22:39). Orice stare a noastra noi o trecem cu duhul din cadrele stramte ale individualitatii noastre, catre intreaga “omenire”; in acest fel, orice experienta a noastra devine marturie despre cele savarsite prin veacuri in lumea omeneasca, iar experienta duhovniceasca, contopita cu aceasta, primeste un caracter de realitate palpabila. Domnul ne‑a descoperit noua sensul autentic al poruncii: “Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti”, in nemarginirea ei dumnezeiasca. Dimensiunea anterioara, in limitele legii lui Moise, a acestei porunci nu privea decat poporul evreu: “Sa nu te razbuni cu mana ta, ci sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Lev. 19:18). Hristos o extinde la toti oamenii, pentru toate timpurile: “Ati auzit ca s‑a zis: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti si sa urasti pe vrajmasul tau. Iar Eu va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru celui din ceruri” (Mt. 5: 43–45).
Fiul Cel Unul-Nascut al Tatalui Ceresc ne‑a dat noua aceasta cunoastere in Sfanta Scriptura prin discutia cu invatatorul de lege (Lc. 10:27), iar in viata noastra, prin Duhul Sau Cel Sfant, El Insusi a implinit aceasta cu desavarsire in gradina Ghetsimani si pe Golgota. Si noi, intrand in duhul acestei porunci, ne vom asemana cu Dumnezeu.
Eu de multe ori am ajuns la deznadejde, din pricina incapacitatii mele de a petrece necontenit in duhul poruncilor lui Hristos. In aceste ceasuri amare, gandeam: “Insusi Domnul a spus ca El nu este din lumea aceasta” (In. 8:23). El S‑a coborat din ceruri (In. 3:13), iar eu, intreg, sunt din lumea aceasta; din pamantul pe care il calc cu picioarele mele. El, “fiind din ceruri” si traind cu noi, nu S‑a despartit de Tatal; si cum ar fi cu putinta ca eu sa fiu ACOLO UNDE ESTE EL? El este sfant, iar eu nu pot sa ma smulg din “trupul” lui Adam cel universal, care, in caderea sa, a prefacut in iad aceasta lume care “zace sub puterea celui rau” (I In. 5:19) si unde zac si eu cu lumea.
Ce inseamna a nu fi din lumea aceasta?Nimic altceva decat “a te naste de sus”. Eu nu mai vedeam sfarsitul amaraciunii mele: sa renunt la cautarea unirii cu El – cu neputinta; sa ma osandesc pe sine-mi la despartirea de Lumina Lui – este iadul care ma frange de groaza. Amar mie! – celui nascut in pacate. Si cine ma va mantui pe mine de bezna intunericului? Cine va preface firea mea, astfeli incat ea sa devina vrednica a nu se mai desparti de Cel Ce este Lumina, in care nu este nici urma de intuneric.
Eu sunt nascut in pacate. Fara indoiala ca am mostenit o uriasa mostenire: CADEREA LUI ADAM; cadere inmultita apoi, prin veacuri, de fii lui; cadere la care si eu adaug cate ceva in fiecare zi. Eu plang in hohote, vazandu-ma asa. Si, cand hohotele de plans ma extenueaza, ma aduc in pragul mortii si eu atarn, fara niciun ajutor, deasupra beznei intunericului, atunci, intr-un chip inexplicabil vine, dintr‑o alta lume, o iubire gingasa si, impreuna cu ea, o Lumina. Desigur, aceasta este o nastere de Sus; inca nedeplina, dar este o eliberare din puterea mortii intunericului, este inceputul nemuririi. Da, noua ne sta in fata inca o munca indelungata pentru ca darul Dumnezeiesc sa creasca in noi. Si, cand el (acest dar minunat) incepe sa se parguiasca si cu mireasma sa patrunda in porii “trupului pacatului” (Rom. 6:6), atunci ne paraseste frica mortii si noi ne eliberam de “robie” (cf. Evr. 2:15) si, in libertatea sfanta castigata, vom dori tuturor binele.
La rugaciunea cu milostivire fata de oameni, ne inspira dragostea lui Hristos. La ea, impreuna participa si sufletul, si trupul. A purta durerile pacatelor fratelui in asemenea rugaciune, inseamna sa iei parte cu Domnul la patimile Lui mantuitoare… Hristos a suferit “…pentru pacatele noastre, El, Cel drept, pentru cel nedrept… lasandu-ne pilda , ca sa pasim pe urmele Lui” (I Petr. 3:18; 2:21). A te rastigni impreuna cu El este un dar al Duhului Sfant. Tatal nostru Cel Ceresc este binevoitor fata de noi cand suntem bolnavi, vazand patimirile fratilor nostri. In duhul poruncii: iubeste pe aproapele ca pe tine insuti, noi trebuie sa ne compatimim unul pe altul, pentru a se crea o raspundere colectiva care sa ne uneasca pe toti in fata lui Dumnezeu, Creatotul nostru.
In rugaciunea fierbinte a sufletului nostru pentru mantuirea oamenilor, se cuprinde puterea facatoare de viata si bucuria sfanta. Caracterul nepamantesc al vietii crestine consta in faptul ca imbina in mod minunat si durerea, si bucuria, si inaltimea, trecutul si prezentul, adancimea si viitorul istoriei multiseculare a pamantului. Precum soarele trimite razele sale in toate directiile, umpland de lumina si caldura spatiul inconjurator, asa si Lumina si caldura iubirii lui Hristos rupe toate zagazurile si duce duhul nostru in nemarginire. Care poet poate gasi cuvintele vrednice sa exprime uimirea multumitoare pentru viata data noua? In ea, moartea se prelungeste in viata vesnica prin inviere: “…cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla” (Mt. 16:25). “Adevarat zic voua ca, daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada. Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica” (In. 12:24–25).
Procesul de insusire a Revelatiei data de Sus omenirii ni se pare un proces prea incet. Si aceasta nu numai in viata maselor de oameni, ci si in stradania personala a fiecaruia dintre noi. Iata doua indicii
1) Descoperirea din Horeb: EU SUNT CEL CE SUNT – a pretins de la poporul evreu cincisrezece veacuri, inainte de a aparea un mic numar de oameni capabili sa-si insuseasca aceasta implinire prin Noul Testament (Mt. 5: 17–19);
2) Douazeci de veacuri s‑au scurs din momentul cand, in Lumina necreata – pe muntele Tabor si apoi prin pogorarea Sfantului Duh, a fost data lumii adevarata Descoperire despre Dumnezeire in Sfanta Treime. Nu usor asimilam noi viata lui Dumnezeu. Si cei care au iubit menirea lui Hristos – Mielul lui Dumnezeu – nu pot cuprinde plinatatea binecuvantarii care se revarsa peste ei. Cu durere sufera toata viata cei ce, intr-un fierbinte avant al credintei, au luat crucea si urmeaza lui Hristos (Mt. 16:24). Ei s‑au intarit in nadejdea ca, dupa iesirea de aici, vor intra in acea sfera purtatoare de lumina “unde este El”: “Daca-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze si, unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu. Daca-Mi slujeste cineva, Tatal Meu il va cinsti” (In. 12:26).
Oricat de fierbinte ar fi credinta crestinului spre a‑si implini misiunea de a “preface trupul nostru netrebnic” asa fel ca sa devina “asemanator trupului Domnului” (Filip 3:21), ii este necesara o osteneala indelungata in post si in rugaciune de pocainta. In procesul indelungat al acestei osteneli, ni se descopera dimensiunea, pana atunci nevazuta, a caderii lui Adam. Aceasta vedere nu se da tuturor in egala masura. Dar sunt cu putinta, desi nu adeseori, cazurile cand Duhul lui Dumnezeu il poarta pe cel ce se caieste peste abisuri neaccesibile altuia.
Credinta in Dumnezeul absolut trebuie sa fie libera de orice sovaiala. Din anii vietuirii mele in Athos, nu-mi amintesc vreun astfel de moment cand sa se fi atins de mintea si de inima mea vreo indoiala. Dar au fost cazuri cand inima, indurerata de o indelunga rugaciune, se indeparta de Dumnezeu. Urmarile unor asemenea clipe, cu toate acestea, erau pozitive.
Noi, mai inainte de toate si mai mult decat orice, Il iubim pe Hristos. Cu cat iubim mai mult, cu atat suferim mai mult pentru orice incalcare a armoniei. Chiar data fiind o indelungata experienta si cunoastere a mecanismului unor astfel de incercari, noi descoperim insine, nu fara frica, posibilitatea unei noi caderi. De aici, rugaciunea cu planset din adanc catre Dumnezeu: “Vindeca-ma pana in sfarsit”. Si El vindeca. Iar inima cu bucurie multumeste lui Dumnezeu: iubirea, care pana atunci parea desavarsita, s‑a inaltat acum calitativ.
Rugaciunea staruitoare atrage si inima, si mintea in miscarea lor spre vesnicie, incat tot ceea ce apartine trecutului se uita; In minte, nu mai exista niciun gand despre viitorul pamantesc, iar in suflet exista o unica grija: sa nu‑L pierdem pe ACEST DUMNEZEU; sa incetam a mai fi nevrednici de El. Cu cat este mai puternica aplecarea noastra spre Cel Netarmurit, cu atat mai inceata ni se pare apropierea noastra de El. Pe de o parte, simtamantul chinuitor al nimicniciei noastre, pe de alta parte – contemplarea slavei celei negraite a Celui Cautat – fac imposibila o apreciere veridica: ne apropiem noi, oare, de Dumnezeu sau ne indepartam? In contemplarea sfinteniei lui Dumnezeu, omul creste mai repede decat progreseaza in capacitatea sa de a se pune in concordanta cu poruncile Lui. De aici, impresia ca distanta intre noi si Dumnezeu nu inceteaza sa creasca. In munca stiintifica, orice noua descoperire, nefiind ultima, descopera nevederea noastra anterioara si, prin aceasta, se largeste domeniul celor nevazute si necunoscute, care se afla inainte.
Vederea cu mintea a scopului ne poate fi data intr-un moment dintre cele mai scurte, independent de varsta fizica, dar infaptuirea practica a ceea ce am anticipat in mod intuitiv poate costa efortul intregii vieti si, cu toate acestea, fara succes obligatoriu. In domeniul stiintei si artei, exista cateva puncte de sprijin pentru orice rationament; altfel stau lucrurile in domeniul duhului care a fost atras de Cel fara de Inceput.
Este cunoscut ca si artistul, si filozoful, si invatatul cu adevarat pot sa sufere in lupta lor creatoare, cu toate ca obiectivul lor, in comparatie cu al nostru, este neinsemnat.
Cand mintea crestinului care se roaga se desparte prin ganduri proaste de petrecerea intru Cel Vesnic, atunci il cuprinde frica, se intelege, cea duhovniceasca. A se vedea pe sine in robia patimilor josnice care il distrag de la Dumnezeu – il supara profund. Din pricina durerii disperate, rugaciunea se localizeaza inlauntru, in miezul fiintei noastre si primeste forma de spasm: omul intreg se strange laolalta, asemenea strangerii puternice a pumnului. Rugaciunea se preface in rugaciune fara cuvinte. Aceasta este una dintre cele mai amare incercari: a‑ti da seama ca te afli in groapa intunecata a pacatului, fiind nevrednic de Sfantul Sfintilor. Si nu este alt drum mai usor pentru infrangerea patimilor.
Orice fapta crestineasca se leaga obligatoriu cu truda; iubirea, ca cel mai inalt lucru, cere si cel mai mare efort. Viata crestinului, in fiinta sa launtrica, este urmarea lui Hristos: “Ce ai tu? Tu urmeaza Mie” (In. 21:22). Fiecare credincios, intr‑o oarecare masura, repeta drumul Domnului, dar nu sta in puterea lui sa-si ia crucea pe umeri pentru a merge in Ghetsimani si mai departe, pe Golgota: “…caci fara Mine nu puteti face nimic” (In. 15:5). Si, cui i s‑a dat aceasta infricosata binecuvantare, acela si‑a anticipat invierea sa; partea altora – credinta si milostivirea lui Dumnezeu.
Asa a binevoit Tatal nostru Cel ceresc: toti cei facuti din pamant “sa-si poarte crucea”, pentru a mosteni viata vesnica (cf. Mt. 16:24–25). Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor “si vor secera din trup stricaciune” (Gal. 6:8; Rom. 8:13). Iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele este plina de cele mai adanci suferinte; dar ea este insotita si de mangaiere cereasca (cf. Mt. 10: 29–39); sufletul vede inviind in el acea pace pe care Domnul a transmis‑o Apostolilor inainte de Golgota Sa. Cand insa duhul omului se introduce in sfera iubirii purtatoare de lumina a lui Dumnezeu si Tatalui Nostru, atunci se uita toate durerile si sufletul, in mod inexplicabil, se bucura de o fericire desavarsita (In. 12:50; 17:3). Asa si femeia “cand naste copilul, nu-si mai aduce aminte de durere pentru bucuria ca s‑a nascut om in lume” (In. 16:21). Asa, si mai vartos, se bucura crestinul cand, in minte si in adancul constiintei, se recunoaste pe sine nascut in Dumnezeu pentru vesnicie.
In mod firesc, credinciosul trebuie sa pastreze cu grija adevarul revelat si dat Bissericii lui, pe cat este cu putinta, in plinatate si curatie. Experienta multiseculara a Bisericii ne‑a demonstrat, in mod convingator, ca orice abatere de la calea poruncilor evanghelice ne indeparteaza de acea cunoastere in care se cuprinde viata vesnica (In. 12:50; 17:3). Noi nu suntem capabili sa atingem desavarsirea poruncilor, dar depinde de noi sa facem dovada unei maxime sarguinte si, atunci, restul va desavarsi El Insusi. In osteneala noastra de a dobandi iubirea lui Hristos, ni se da putinta de a contempla inaccesibilitatea sfinteniei lui Dumnezeu impreuna cu nemarginita Lui smerenie.
In rugaciune, aflam sfanta incantare a duhului nostru. Dar caile acestei lucrari sunt complicate. De mii de ori incercam nazuinti fierbinti catre Dumnezeu si tot de atatea ori caderi repetate din lumina Lui. Adeseori si in multe feluri, simtim neputinta mintii noastre de a se ridica spre El; cateodata, parca stam la hotarul nebuniei si, cu durere in suflet , Ii spunem totul despre starea noastra nenorocita: “Tu mi-ai dat porunca Ta – sa iubesc, si eu o primesc cu toata fiinta mea; dar, iata, eu nu aflu intru mine insumi puterea de a dobandi aceasta dragoste…
Tu esti dragoste; vino Tu Insuti si Te salasluieste intru mine si savarseste tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele. Duhul meu se istoveste in cautarea Ta. Nu poate duhul meu sa patrunda in tainele vietii Tale… vreau ca intru toate sa savarsesc voia Ta, dar zilele mele se scurg in contradictii fara de iesire. Ma inspaimant la gandul ca Te voi pierde pentru acele ganduri rele care se incuibeaza in inima mea; iar aceasta frica ma rastigneste. Vino, deci, si ma mantuieste pe mine, cel ce ma afund, precum l‑ai mantuit pe Petru care a cutezat sa vina intru intampinarea Ta pe apele marii.” (Mt. 14: 28–31)
Din vreme in vreme, ni se pare ca efectul rugaciunii este prea molcom, neproportionat cu scurtimea existentei noastre; si atunci un strigat irumpe din piept: “Grabeste-Te!” Nu intotdeauna El raspunde degraba la chemarea nostra. Se intampla cu noi ca si cu un oarecare fruct dintr-un pom. El lasa sufletul nostru sa fie parjolit de soare, sa suporte vanturile reci si arzatoare, torente de ploaie si sa se istoveasca de sete. Dar, daca noi nu scapam din maini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune. Este de trebuinta sa staruim in rugaciune pe cat este cu putinta, vreme cat mai indelungata, pentru ca puterea Lui nebiruita sa patrunda intru noi si sa ne impotrivim tuturor influentelor distrugatoare. Si, atunci cand aceasta putere va creste in noi, atunci si bucuria nadejdii in biruinta finala va straluci intru noi.Rugaciunea reface in noi, necontenit, acea suflare dumnezeiasca pe care “Dumnezeu a suflat‑o in fata lui Adam” si prin puterea careia “Adam a devenit duh viu” (Fac. 2:7) Prin rugaciune, duhul nostru renascut incepe sa se minuneze de marea taina a Existentei.
Si o incantare deosebita, asemenea unui torent puternic, inunda mintea noastra: “Existenta! Ce taina minunata… Cum este cu putinta?… Minunat este Dumnezeu si minunata este zidirea Sa.” Traim sensul cuvintelor lui Hristos: “Eu am venit ca oamenii sa aiba viata si s‑o aiba din belsug.” (In. 10:10) Din belsug! si acesta este un lucru prea adevarat. Dar, iara si iara, vorbim despre acelasi lucru: viata aceasta este paradoxala, asa cum paradoxala este invatatura Domnului: “Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins” (Lc. 12:49).
Noua, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinta sa trecem prin acest foc ceresc, care arde radacinile patimilor aducatoare de moarte. Altfel, nu vom putea vedea acest Foc care trece in lumina noii vieti, deoarece, in caderea noastra, arderea anticipeaza iluminarea si nu invers. De aceea, sa multumim Domnului si pentru efectul arzator al iubirii Sale.
Noi nu cunoastem multe si multe le cunoastem in parte (I Cor. 13:9), dar acum ne este cunoscut ca pentru noi nu este alta cale de a deveni “fiii invierii” (Lc. 20:36), fiii lui Dumnezeu, pentru a imparati impreuna cu Cel Unul Nascut. Dar, oricat de dureros ar fi procesul refacerii noastre si prin oricate noianuri de chinuri si agonii ne-ar purta Dumnezeu, totul devine o binecuvantare. Daca, pentru a dobandi o eruditie in cele ale stiintei, este necesara o munca tensionata si indelungata, atunci, pentru castigarea rugaciunii, trebuie sa perseveram cu mult mai mult.
Cand Evanghelia si Epistolele Sfintilor Apostoli vor deveni o realitate de fiecare zi, atunci vom incepe cumva sa vedem cu claritate cat de naive erau inchipuirile noastre anterioare despre Dumnezeu si despre vietuirea in Dumnezeu. Tainica este intelepciunea data noua de descoperirea dumnezeiasca: ea covarseste de departe imaginatia omeneasca. “Cele ce ochiul n‑a vazut si urechea n‑a auzit, si la inima omului nu s‑a suit, pe acestea le‑a gatit Dumnezeu celor ce‑L iubesc pe el” (I Cor. 2:9). Chiar si cea mai mica atingere de noi a Duhului lui Dumnezeu este o slava cu neasemanare mai mare decat continutul vietii fara Dumnezeu.
Rugaciunea autentica, cea care ne uneste cu Cel de Sus, nu este altceva decat lumina si puterea care se pogoara asupra noastra din ceruri. Prin esenta ei, ea transcende planul nostru uman. In lumea aceasta, nu exista pentru ea izvor de energie. Daca eu ma hranesc bine pentru ca trupul meu sa fie puternic, atunci carnea mea se razvrateste si cerintele ei se maresc, ea nu vrea sa se roage. Daca eu imi smeresc trupul cu post peste masura, atunci, dupa un oarecare timp, printr‑o dureroasa abtinere, se creeaza un teren prielnic pentru rugaciune, dar trupul slabeste si refuza sa urmeze duhului. Daca eu ma aflu intr‑o societate de oameni de buna conditie, incerc cateodata sentimente de multumire sufleteasca, altadata impartasesc o noua experienta psihica sau intelectuala, dar foarte rar se intampla sa primesc un impuls pentru rugaciune adanca.
Daca sunt daruit mintal pentru o munca intelectuala serioasa sau pentru creatia artistica, atunci succesele mele pot fi prilej de slava desarta si este cu neputinta sa aflu adancul inimii, locul rugaciuni duhovnicesti. Daca eu sunt bine situat materialiceste si preocupat de folosirea puterii prin bogatie sau sa traduc in realitate ceva din ideile mele, sa-mi satisfac gusturile duhovnicesti sau estetice, in felul acesta, sufletul meu nu se trage catre Dumnezeu asa cum L‑am cunoscut noi prin Hristos. Daca plec in pustie, lepadandu-ma de toate averile mele, chiar si atunci rezistenta tuturor energiilor cosmice imi va paraliza rugaciunea. Si asa mai departe.
Adevarata rugaciune este legatura cu Duhul Dumnezeiesc, Care Se roaga intru noi; El inalta duhul nostru la starea de contemplare a vesniciei. Asemenea harului care se pogoara de Sus, rugaciunea depaseste firea noastra pamanteasca. Rugaciunii i se impotriveste trupul stricacios, neputincios sa se inalte in sfera duhului; i se impotriveste intelectul, care este neputincios sa incapa neincaputul, este zguduit de incertitudini si respinge tot ceea ce depaseste priceperea lui. Rugaciunii ii sta impotriva mediul social in care vietuim si care oranduieste viata prin alte mijloace, diametral opuse rugaciunii. Rugaciunea nu o pot suferi duhurile vrajmase. Dar numai singura rugaciunea poate sa regenereze faptura din starea ei de cadere, sa biruiasca inertia si stagnarea printr‑o mare incordare a duhului nostru intru urmarea poruncilor lui Hristos.
Rugaciunea este un lucru deosebit de greu. Starile duhului nostru sunt intr‑o necontenita schimbare; cateodata, rugaciunea curge in noi ca un rau preaputernic, altadata insa, inima pare a fi uscata. A te ruga – adesea – inseamna a‑I grai lui Dumnezeu despre starea noastra dezastruoasa: neputinta, mahnire, indoia, frica, tristete, deznadejde – intr-un cuvant, despre tot ceea ce tine de conditiile existentei noastre. Sa ne exprimama fara a cauta expresii elegante sau chiar fara o succesiune logica.
Adesea, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este inceputul rugaciuni – conversatie.
Cateodata, ne vom afla pe valurile iubirii dumnezeiesti, iubire pe care noi o vom intelege in mod unilateral, ca pe iubirea noastra fata de El. Cu mine, asa s‑a intamplat: nu aveam indrazneala sa gandesc ca Facatorul tuturor poate sa Isi opreasca atentia asupra mea, neinsemnatul si ticalosul. Si Ii spuneam: “O, daca ar fi cu putinta ca Tu sa ma iubesti pe mine – asa cum Te iubesc eu pe Tine… Vezi Tu, oare, cum inima mea inseteaza dupa Tine ziua si noaptea? Apleaca-Te spre mine; arata-mi fata Ta; fa-ma pe mine asa cum vrei Tu sa‑i vezi pe cei pe care I‑ai zidit; in felul in care Tu, Atotsfinte, poti sa primesti si sa iubesti…” Eu nu stiam ce vorbesc (Lc. 9:33); nu indrazneam sa cuget ca El Insusi Se roaga intru mine.
Contempland sfintenia si smerenia lui Dumnezeu, sufletul se minuneaza si, plin de evlavie, se pleaca Lui cu dragoste. O astfel de rugaciune se preschimba uneori in vederea Luminii necreate.
Pentru ca noi sa cunoastem doririle ce-si au obarsia in Dumnezeu, El, dupa ce ne cerceteaza, ne paraseste pentru o vreme, fapt ce produce asupra-ne o impresie ciudata. In tinerete, am fost pictor (ma tem ca nici pana acum nu a murit pictorul din mine). Acest dar firesc a existat inlauntrul meu. Eu puteam sa obosesc, sa nu am puterea sa lucrez, sa nu fiu inspirat; dar stiam ca acest dar este in firea mea. Insa, atunci cand Dumnezeu ne paraseste, se face simtita o oarecare rupere in insasi fiinta noastra; si sufletul nu poate sti – se va intoarce, vreodata, sau nu Cel Care a plecat. El este Altul dupa firea Sa; El S‑a ascuns, iar eu am ramas gol; si aceasta goliciune o indur cu greu, ca si moartea. Revenirea Lui mi-ar parea ceva minunat, scump inimii, depasind cea mai cutezatoare inchipuire. Si, iata, eu sunt din nou in acea stare care mai inainte mi se parea normala, multumitoare, dar care acum ma inspaimanta si mi se pare prea apropiata de starea animalica. Am fost introdus in casa marelui Imparat, stiam ca ma inrudesc cu Dansul si, iata, acum nu sunt decat un pribeag fara capatai.
Prin schimbarea starilor sufletesti, noi cunoastem deosebirea dintre darurile firesti si acelea care vin ca binecuvantare de la Cel de Sus. Printr‑o rugaciune de pocainta, m‑am invrednicit de intaia cercetare. Iar printr‑o rugaciune cu mult mai fierbinte, nadajduiesc sa ma cerceteze din nou – si, intr-adevar, El soseste. Adesea si chiar in mod obisnuit, El Isi schimba modul de a veni. astfel, neincetat eu ma imbogatesc cu noi cunostinte pe planul Duhului: uneori in suferinta, alteori in bucurie, dar cresc. Si creste aptitudinea mea de a petrece in sfera mea tainica rastimpuri din ce in ce mai indelungate.
Stai tare cu mintea la Dumnezeu si vine clipa cand Duhul nemuritor se va atinge de inima. O. aceasta este atingerea Sfantului Sfintilor si ea nu se poate asemana cu nimic; ea extaziaza duhul nostru pe taramul Existentei necreate si atinge inima cu o iubire ce nu se poate asemana cu cea pe care oamenii o inteleg prin acest cuvant. Lumina acestei iubiri se rasfrange asupra intregii fapturi, asupra intregii omeniri. Aceasta iubire se face simtita si inimii fizice, dar, de felul ei, este duhovniceasca, necreata.
Duhul Dumnezeiesc si de Viata Facator ne cerceteaza cand ne aflam in stare de deschidere smerita fata de El. El nu sileste libertatea noastra, ci ne inconjora cu dragostea Sa blanda; El Se apropie de noi atat de incet, incat putem chiar sa nu‑L observam prea repede. Nu trebuie sa asteptam ca El sa navaleasca inlauntrul nostru fara voia noastra. O, nu; El respecta omul, Se smereste in fata lui: iubirea Lui este smerita; El ne iubeste pe noi nu de sus, ci precum o mama blanda isi iubeste pruncul bolnav. Cand noi ne deschidem catre El inima, dobandim simtamantul puternic si de neinvins ca El este ruda noastra si sufletul se pleaca in fata Lui intr‑o iubire smerita.
Iubirea Dumnezeiasca, ce poarta intru sine caracterul adanc al vesniciei, nu poate sa nu sufere in lumea aceasta. Inimii indulcite de fapte ascetice si de prezenta harului, ii este dat sa traiasca, macar in parte, dragostea lui Hristos, care cuprinde intreaga zidire intr‑o nesfarsita mila fata de toata faptura. Acum, eu sunt prizonierul lui Hristos-Dumnezeu. Ma recunosc pe sine-mi, cel chemat din nimicnicie. Dar, cu toate acestea, noi asteptam de la Dumnezeu mila si respect. Si, deodata, Atotputernicul ni Se descopera in smerenia Sa de nedescris. Aceasta vedere misca sufletul, frange mintea si noi, vrand-nevrand, ne plecam in fata Lui. Si, oricat ne-am stradui sa ne asemanam Lui in smerenie, ne vedem nevrednici sa atingem aceasta calitate Dumnezeiasca.
Smerenia lui Hristos este o putere nebiruita. In chenoza ei si pentru a ne sluji, smerenia lui Hristos nu cunoaste limite; ea ramane in mod constant, in esenta ei, maretie dumnezeiasca. Exprimata in limbajul nostru, ea se infatiseaza in mod contradictoriu. Smerenia este un atribut al Iubirii Dumnezeiesti care, in deschiderea ei catre faptura, primeste cu blandete toate ranile celor ziditi de Dumnezeu.
Vederea lui Dumnezeu il pune pe om in fata necesitatii de a se autodetermina in relatia cu El. In esenta, fiecare actiune a noastra, negresit, fie ne apropie de Dumnezeu, fie, dimpotriva, ne indeparteaza. De aceea, orice inceput se infaptuieste cu frica – numita Dumnezeiasca. Sufletul se teme nu numai de lucrurile vadit rele, dar si de gandurile care pot intrista Duhul Sfant, pe Care el Il iubeste. Negrait de mare este distanta dintre noi si Dumnezeu. Ne vedem nevrednici de Sfantul Sfintilor; inima se frange din pricina constiintei nimicniciei noastre. Si nu pricepem prea repede ca acest fenomen este deja inceputul apropierii de Dumnezeu.
Primul precept al Fericirilor – “Fericiti cei saraci du duhul…” – in mod organic ne conduce spre urmatoarele trepte: spre plans, blandete, sete si foame de dreptate, spre milostenie,curatia inimii, spre primele perceperi ale filiatiei noastre dumnezeiesti; spre ceea ce ne pune intr-un conflict dureros cu lumea patimilor, la ruptura de cei ce nu cauta Imparatia dreptatii, la prigoane si altele. Cand contradictia dintre duhul nostru crestin si duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viata celui ce urmeaza lui Hristos se aseamana rastignirii, chiar daca crucea este nevazuta. Timpul acesta este ingrozitor si, in acelasi timp, mantuitor: prin suferintele duhului nostru, nu arareori legate de circumstante exterioare, se biruiesc patimile, se infrange si puterea lumii asupra noastra si chiar moartea: aceasta este asemanarea cu Hristos Cel rastignit.
Cu toate acestea, chiar si pe aceasta treapta inalta, trebuie sa pastram smerenia duhului. Experienta arata ca, daca imediat dupa schimbarea simtamantului de “nimcnicie” apare multumirea de sine, apoi toata aceasta scara de urcusuri duhovnicesti se darama si casa noastra se pustieste (cf. Mt. 23:38). Deja Dumnezeu ne‑a parasit. Asa va fi cat timp nu ne vom smeri din nou cu inima si nu vom striga catre El cu durere. Prin aceasta schimbare de incercari, sufletul dobandeste taina cailor mantuirii; se infricoseaza de tot ceea ce este potrivnic smereniei; rugaciunea se curateste; mintea si inima, deasemenea si nu se mai pasioneaza de lucruri straine; omul nu mai doreste nimic altceva decat pe Dumnezeu. Prin rugaciune, intreaga fiinta incorporeaza in cel ce se roaga puterea noii vieti. Urmatoarea miscare ascendenta este inceputul cunoasterii chipului fiintei nepamantesti.
Existenta noastra pamanteasca este conditionata de timp si spatiu. Dar ce este timpul? Sunt cu putinta mai multe definitii: timpul este “locul” intalnirii noastre cu Creatorul; timpul este procesul de actualizare a planului dumnezeiesc referitor la faptura: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. (In. 5:17). Creatia inca nu este savarsita: …”umblati cat aveti Lumina, ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii” (In.12: 35–36). Fiecaruia dintre noi, i s‑a dat un “timp al sau”, scurt, dar suficient pentru castigarea mantuirii. Ideea creatoare a lui Dumnezeu in relatia cu creatura inca se infaptuieste… “…la Dumnezeu, niciun cuvant nu ramane in afara puteri” (Lc. 1:37). Murind pe Golgota, Domnul a zis: “SAVARSITU-SA…” Va veni un alt moment cand se vor auzi cuvinte asemanatoare; despre aceasta, sta scris in Apocalipsa: “si ingerul… si‑a ridicat mana dreapta catre cer si s‑a jurat pe Cel Ce este Viu in vecii vecilor… ca timp nu va mai fi” (Apoc. 10: 5–6).
Cat timp noi vom fi in acest “trup al pacatului” si, prin urmare, in lumea aceasta, nu va inceta lupta ascetica cu “legea pacatului” care lucreaza in trupul nostru (cf. Rom. 6:6; 7:23). Vazandu-ne neputinciosi in a birui moartea cu propriile noastre forte, noi cadem intr‑o oarecare deznadejde privitoare la mantuirea noastra. Oricat ar fi de straniu, insa noi trebuie sa traim aceasta stare impovaratoare, sa o incercam de sute de ori, pentru ca ea sa se intipareasca adanc in constiinta noastra. Ne este necesara aceasta experienta a iadului. Cand purtam in sinea noastra acest chin zeci de ani, atunci el devine parte integranta a duhului nostru, o cicatrice de neuitat pe trupul vietii noastre. Si Hristos a pastrat ranile cuielor rastignirii, chiar dupa Inviere: …”a venit Iisus si a stat in mijlocul lor, si le‑a zis: Pace voua!… si le‑a aratat mainile si coasta sa” (In. 20: 19–20).
Din experienta chinurilor iadului, trebuie sa se nasca rugaciunea pentru intreg neamul omenesc, ca pentru tine insuti (Mt. 22:39). Orice stare a noastra noi o trecem cu duhul din cadrele stramte ale individualitatii noastre, catre intreaga “omenire”; in acest fel, orice experienta a noastra devine marturie despre cele savarsite prin veacuri in lumea omeneasca, iar experienta duhovniceasca, contopita cu aceasta, primeste un caracter de realitate palpabila. Domnul ne‑a descoperit noua sensul autentic al poruncii: “Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti”, in nemarginirea ei dumnezeiasca. Dimensiunea anterioara, in limitele legii lui Moise, a acestei porunci nu privea decat poporul evreu: “Sa nu te razbuni cu mana ta, ci sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Lev. 19:18). Hristos o extinde la toti oamenii, pentru toate timpurile: “Ati auzit ca s‑a zis: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti si sa urasti pe vrajmasul tau. Iar Eu va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru celui din ceruri” (Mt. 5: 43–45).
Fiul Cel Unul-Nascut al Tatalui Ceresc ne‑a dat noua aceasta cunoastere in Sfanta Scriptura prin discutia cu invatatorul de lege (Lc. 10:27), iar in viata noastra, prin Duhul Sau Cel Sfant, El Insusi a implinit aceasta cu desavarsire in gradina Ghetsimani si pe Golgota. Si noi, intrand in duhul acestei porunci, ne vom asemana cu Dumnezeu.
Eu de multe ori am ajuns la deznadejde, din pricina incapacitatii mele de a petrece necontenit in duhul poruncilor lui Hristos. In aceste ceasuri amare, gandeam: “Insusi Domnul a spus ca El nu este din lumea aceasta” (In. 8:23). El S‑a coborat din ceruri (In. 3:13), iar eu, intreg, sunt din lumea aceasta; din pamantul pe care il calc cu picioarele mele. El, “fiind din ceruri” si traind cu noi, nu S‑a despartit de Tatal; si cum ar fi cu putinta ca eu sa fiu ACOLO UNDE ESTE EL? El este sfant, iar eu nu pot sa ma smulg din “trupul” lui Adam cel universal, care, in caderea sa, a prefacut in iad aceasta lume care “zace sub puterea celui rau” (I In. 5:19) si unde zac si eu cu lumea.
Ce inseamna a nu fi din lumea aceasta?Nimic altceva decat “a te naste de sus”. Eu nu mai vedeam sfarsitul amaraciunii mele: sa renunt la cautarea unirii cu El – cu neputinta; sa ma osandesc pe sine-mi la despartirea de Lumina Lui – este iadul care ma frange de groaza. Amar mie! – celui nascut in pacate. Si cine ma va mantui pe mine de bezna intunericului? Cine va preface firea mea, astfeli incat ea sa devina vrednica a nu se mai desparti de Cel Ce este Lumina, in care nu este nici urma de intuneric.
Eu sunt nascut in pacate. Fara indoiala ca am mostenit o uriasa mostenire: CADEREA LUI ADAM; cadere inmultita apoi, prin veacuri, de fii lui; cadere la care si eu adaug cate ceva in fiecare zi. Eu plang in hohote, vazandu-ma asa. Si, cand hohotele de plans ma extenueaza, ma aduc in pragul mortii si eu atarn, fara niciun ajutor, deasupra beznei intunericului, atunci, intr-un chip inexplicabil vine, dintr‑o alta lume, o iubire gingasa si, impreuna cu ea, o Lumina. Desigur, aceasta este o nastere de Sus; inca nedeplina, dar este o eliberare din puterea mortii intunericului, este inceputul nemuririi. Da, noua ne sta in fata inca o munca indelungata pentru ca darul Dumnezeiesc sa creasca in noi. Si, cand el (acest dar minunat) incepe sa se parguiasca si cu mireasma sa patrunda in porii “trupului pacatului” (Rom. 6:6), atunci ne paraseste frica mortii si noi ne eliberam de “robie” (cf. Evr. 2:15) si, in libertatea sfanta castigata, vom dori tuturor binele.
La rugaciunea cu milostivire fata de oameni, ne inspira dragostea lui Hristos. La ea, impreuna participa si sufletul, si trupul. A purta durerile pacatelor fratelui in asemenea rugaciune, inseamna sa iei parte cu Domnul la patimile Lui mantuitoare… Hristos a suferit “…pentru pacatele noastre, El, Cel drept, pentru cel nedrept… lasandu-ne pilda , ca sa pasim pe urmele Lui” (I Petr. 3:18; 2:21). A te rastigni impreuna cu El este un dar al Duhului Sfant. Tatal nostru Cel Ceresc este binevoitor fata de noi cand suntem bolnavi, vazand patimirile fratilor nostri. In duhul poruncii: iubeste pe aproapele ca pe tine insuti, noi trebuie sa ne compatimim unul pe altul, pentru a se crea o raspundere colectiva care sa ne uneasca pe toti in fata lui Dumnezeu, Creatotul nostru.
In rugaciunea fierbinte a sufletului nostru pentru mantuirea oamenilor, se cuprinde puterea facatoare de viata si bucuria sfanta. Caracterul nepamantesc al vietii crestine consta in faptul ca imbina in mod minunat si durerea, si bucuria, si inaltimea, trecutul si prezentul, adancimea si viitorul istoriei multiseculare a pamantului. Precum soarele trimite razele sale in toate directiile, umpland de lumina si caldura spatiul inconjurator, asa si Lumina si caldura iubirii lui Hristos rupe toate zagazurile si duce duhul nostru in nemarginire. Care poet poate gasi cuvintele vrednice sa exprime uimirea multumitoare pentru viata data noua? In ea, moartea se prelungeste in viata vesnica prin inviere: “…cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla” (Mt. 16:25). “Adevarat zic voua ca, daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada. Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica” (In. 12:24–25).
Procesul de insusire a Revelatiei data de Sus omenirii ni se pare un proces prea incet. Si aceasta nu numai in viata maselor de oameni, ci si in stradania personala a fiecaruia dintre noi. Iata doua indicii
1) Descoperirea din Horeb: EU SUNT CEL CE SUNT – a pretins de la poporul evreu cincisrezece veacuri, inainte de a aparea un mic numar de oameni capabili sa-si insuseasca aceasta implinire prin Noul Testament (Mt. 5: 17–19);
2) Douazeci de veacuri s‑au scurs din momentul cand, in Lumina necreata – pe muntele Tabor si apoi prin pogorarea Sfantului Duh, a fost data lumii adevarata Descoperire despre Dumnezeire in Sfanta Treime. Nu usor asimilam noi viata lui Dumnezeu. Si cei care au iubit menirea lui Hristos – Mielul lui Dumnezeu – nu pot cuprinde plinatatea binecuvantarii care se revarsa peste ei. Cu durere sufera toata viata cei ce, intr-un fierbinte avant al credintei, au luat crucea si urmeaza lui Hristos (Mt. 16:24). Ei s‑au intarit in nadejdea ca, dupa iesirea de aici, vor intra in acea sfera purtatoare de lumina “unde este El”: “Daca-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze si, unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu. Daca-Mi slujeste cineva, Tatal Meu il va cinsti” (In. 12:26).
Oricat de fierbinte ar fi credinta crestinului spre a‑si implini misiunea de a “preface trupul nostru netrebnic” asa fel ca sa devina “asemanator trupului Domnului” (Filip 3:21), ii este necesara o osteneala indelungata in post si in rugaciune de pocainta. In procesul indelungat al acestei osteneli, ni se descopera dimensiunea, pana atunci nevazuta, a caderii lui Adam. Aceasta vedere nu se da tuturor in egala masura. Dar sunt cu putinta, desi nu adeseori, cazurile cand Duhul lui Dumnezeu il poarta pe cel ce se caieste peste abisuri neaccesibile altuia.
Credinta in Dumnezeul absolut trebuie sa fie libera de orice sovaiala. Din anii vietuirii mele in Athos, nu-mi amintesc vreun astfel de moment cand sa se fi atins de mintea si de inima mea vreo indoiala. Dar au fost cazuri cand inima, indurerata de o indelunga rugaciune, se indeparta de Dumnezeu. Urmarile unor asemenea clipe, cu toate acestea, erau pozitive.
Noi, mai inainte de toate si mai mult decat orice, Il iubim pe Hristos. Cu cat iubim mai mult, cu atat suferim mai mult pentru orice incalcare a armoniei. Chiar data fiind o indelungata experienta si cunoastere a mecanismului unor astfel de incercari, noi descoperim insine, nu fara frica, posibilitatea unei noi caderi. De aici, rugaciunea cu planset din adanc catre Dumnezeu: “Vindeca-ma pana in sfarsit”. Si El vindeca. Iar inima cu bucurie multumeste lui Dumnezeu: iubirea, care pana atunci parea desavarsita, s‑a inaltat acum calitativ.
Rugaciunea staruitoare atrage si inima, si mintea in miscarea lor spre vesnicie, incat tot ceea ce apartine trecutului se uita; In minte, nu mai exista niciun gand despre viitorul pamantesc, iar in suflet exista o unica grija: sa nu‑L pierdem pe ACEST DUMNEZEU; sa incetam a mai fi nevrednici de El. Cu cat este mai puternica aplecarea noastra spre Cel Netarmurit, cu atat mai inceata ni se pare apropierea noastra de El. Pe de o parte, simtamantul chinuitor al nimicniciei noastre, pe de alta parte – contemplarea slavei celei negraite a Celui Cautat – fac imposibila o apreciere veridica: ne apropiem noi, oare, de Dumnezeu sau ne indepartam? In contemplarea sfinteniei lui Dumnezeu, omul creste mai repede decat progreseaza in capacitatea sa de a se pune in concordanta cu poruncile Lui. De aici, impresia ca distanta intre noi si Dumnezeu nu inceteaza sa creasca. In munca stiintifica, orice noua descoperire, nefiind ultima, descopera nevederea noastra anterioara si, prin aceasta, se largeste domeniul celor nevazute si necunoscute, care se afla inainte.
Vederea cu mintea a scopului ne poate fi data intr-un moment dintre cele mai scurte, independent de varsta fizica, dar infaptuirea practica a ceea ce am anticipat in mod intuitiv poate costa efortul intregii vieti si, cu toate acestea, fara succes obligatoriu. In domeniul stiintei si artei, exista cateva puncte de sprijin pentru orice rationament; altfel stau lucrurile in domeniul duhului care a fost atras de Cel fara de Inceput.
Este cunoscut ca si artistul, si filozoful, si invatatul cu adevarat pot sa sufere in lupta lor creatoare, cu toate ca obiectivul lor, in comparatie cu al nostru, este neinsemnat.
Cand mintea crestinului care se roaga se desparte prin ganduri proaste de petrecerea intru Cel Vesnic, atunci il cuprinde frica, se intelege, cea duhovniceasca. A se vedea pe sine in robia patimilor josnice care il distrag de la Dumnezeu – il supara profund. Din pricina durerii disperate, rugaciunea se localizeaza inlauntru, in miezul fiintei noastre si primeste forma de spasm: omul intreg se strange laolalta, asemenea strangerii puternice a pumnului. Rugaciunea se preface in rugaciune fara cuvinte. Aceasta este una dintre cele mai amare incercari: a‑ti da seama ca te afli in groapa intunecata a pacatului, fiind nevrednic de Sfantul Sfintilor. Si nu este alt drum mai usor pentru infrangerea patimilor.
Orice fapta crestineasca se leaga obligatoriu cu truda; iubirea, ca cel mai inalt lucru, cere si cel mai mare efort. Viata crestinului, in fiinta sa launtrica, este urmarea lui Hristos: “Ce ai tu? Tu urmeaza Mie” (In. 21:22). Fiecare credincios, intr‑o oarecare masura, repeta drumul Domnului, dar nu sta in puterea lui sa-si ia crucea pe umeri pentru a merge in Ghetsimani si mai departe, pe Golgota: “…caci fara Mine nu puteti face nimic” (In. 15:5). Si, cui i s‑a dat aceasta infricosata binecuvantare, acela si‑a anticipat invierea sa; partea altora – credinta si milostivirea lui Dumnezeu.
Asa a binevoit Tatal nostru Cel ceresc: toti cei facuti din pamant “sa-si poarte crucea”, pentru a mosteni viata vesnica (cf. Mt. 16:24–25). Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor “si vor secera din trup stricaciune” (Gal. 6:8; Rom. 8:13). Iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele este plina de cele mai adanci suferinte; dar ea este insotita si de mangaiere cereasca (cf. Mt. 10: 29–39); sufletul vede inviind in el acea pace pe care Domnul a transmis‑o Apostolilor inainte de Golgota Sa. Cand insa duhul omului se introduce in sfera iubirii purtatoare de lumina a lui Dumnezeu si Tatalui Nostru, atunci se uita toate durerile si sufletul, in mod inexplicabil, se bucura de o fericire desavarsita (In. 12:50; 17:3). Asa si femeia “cand naste copilul, nu-si mai aduce aminte de durere pentru bucuria ca s‑a nascut om in lume” (In. 16:21). Asa, si mai vartos, se bucura crestinul cand, in minte si in adancul constiintei, se recunoaste pe sine nascut in Dumnezeu pentru vesnicie.
In mod firesc, credinciosul trebuie sa pastreze cu grija adevarul revelat si dat Bissericii lui, pe cat este cu putinta, in plinatate si curatie. Experienta multiseculara a Bisericii ne‑a demonstrat, in mod convingator, ca orice abatere de la calea poruncilor evanghelice ne indeparteaza de acea cunoastere in care se cuprinde viata vesnica (In. 12:50; 17:3). Noi nu suntem capabili sa atingem desavarsirea poruncilor, dar depinde de noi sa facem dovada unei maxime sarguinte si, atunci, restul va desavarsi El Insusi. In osteneala noastra de a dobandi iubirea lui Hristos, ni se da putinta de a contempla inaccesibilitatea sfinteniei lui Dumnezeu impreuna cu nemarginita Lui smerenie.
Lasă un Răspuns:
Lasã un Rãspuns: