Evangelia zilei:

Învierea duhovniceasã din lucrarea faptelor bune

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Invierea Domnului pictură

„Doam­ne, dacă ai fi fost aici, fra­te­le meu n‑ar fi murit !” (In. 11, 21)
„Ştiu că ori­câ­te vei cere de la Dum­ne­zeu, Dum­ne­zeu Îţi va da !” (In. 11, 22)
„Pe săraci tot­dea­u­na îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi tot­dea­u­na !” (In. 12, 8)
„Milă voiesc, iar nu jert­fă !” (Mt. 9, 3)
„Întru­cât aţi făcut unu­ia din­tr-aceşti fra­ţi ai Mei prea mici – Mie Mi-aţi făcut !” (Mt. 25, 40)
„Milos­te­nia va cură­ţi păca­te­le !” (Sir. 3, 29)
„Cel ce va da de băut unu­ia din­tre aceş­tia mici fie şi numai un pahar cu apă rece, în nume de uce­nic – ade­vă­rat gră­iesc vouă: nu îşi va pier­de pla­ta sa !” (Mt. 10, 42)
„Cel ce are porun­ci­le Mele şi le păzeş­te – ace­la este care Mă iubeş­te !” (In. 14, 21)
„Veni­ţi, bine­cu­vân­ta­ţii Tată­lui Meu, moş­te­ni­ţi împă­ră­ţia cea pre­gă­ti­tă vouă de la înte­me­ie­rea lumii !” (Mt. 25, 34)
„Osa­na Fiu­lui lui David: bine­cu­vân­tat este Cel Ce vine întru Nume­le Dom­nu­lui !” (Mt. 21,9)
„Mar­ta I‑a zis: eu am cre­zut că Tu eşti Hris­to­sul, Fiul lui Dum­ne­zeu, Care a venit în lume !” (In. 11,27)


Invierea Domnului

„Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu e viu şi lucră­tor şi mai ascu­ţit decât ori­ce sabie cu două tăi­şuri, şi pătrun­de până la des­pă­rţi­tu­ra sufle­tu­lui şi duhu­lui, din­tre înche­ie­turi şi mădu­vă, şi des­to­i­nic este să jude­ce simţi­ri­le şi cuge­tă­ri­le ini­mii !” (Evr. 4, 12), scria evre­i­lor Sfân­tul Apos­tol Pavel, sfătuindu‑i să nu uite nici de lucra­rea rugă­ciu­nii, nici de împli­ni­rea milos­te­ni­ei faţă de cei săraci: „şi pe aces­tea tre­bu­ia să le faceţi şi pe ace­lea să nu le lăsa­ţi !” (Mt. 23, 23); „iar când veţi face toa­te cele porun­ci­te vouă, să ziceţi: sun­tem slugi netre­b­ni­ce, pen­tru că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem !” (Lc. 17,10).

Învă­ţă­tu­ra Sfin­tei Evan­ghe­lii cu pri­vi­re la mân­tu­i­rea omu­lui prin harul drep­tei-cre­dinţe şi lucra­rea fap­te­lor bune impli­că îndem­nul la urma­rea în via­ţă a ace­lei căi pe care sufle­tul poa­te dobân­di atât eli­be­ra­rea din lanţu­ri­le pati­mi­lor şi din cătu­şe­le păca­te­lor, cât şi întâl­ni­rea cu Dum­ne­ze­ul Cel Viu al Ade­vă­ru­lui. Căci „nici un desfrâ­nat sau necu­rat sau lacom de ave­re (care este un închi­nă­tor la idoli) nu are moş­te­ni­re în împă­ră­ţia lui Hris­tos şi a lui Dum­ne­zeu !” (Ef. 5, 5). Şi de ace­ea Mân­tu­i­to­rul Hris­tos ne îndeam­nă: „Fiţi milos­tivi, pre­cum şi Tatăl vos­tru este milos­tiv !” (Lc. 6, 36), căci „Feri­ci­ţi cei milos­tivi – că ace­ia se vor milui !” (Mt. 5, 7); şi iară­şi: „Fiţi, dar, voi desă­vârşi­ţi, pre­cum Tatăl vos­tru Cel ceresc desă­vârşit este !” (Mt. 5, 48), desă­vârşi­rea fiind posi­bi­lă toc­mai prin lucra­rea stă­ru­i­toa­re a rugă­ciu­nii neîn­ce­ta­te: „în Bise­ri­că vreau să gră­iesc cinci cuvin­te cu min­tea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvin­te într‑o lim­bă stră­i­nă” (I Cor. 14, 19). 

Rugă­ciu­nea însă nu se face ori­cum, ci cu trezvie, prin lua­re-amin­te la sine: „Pri­ve­ghea­ţi şi vă ruga­ţi, ca să nu intra­ţi în ispi­tă !” (Mt. 26, 41). „Fiţi treji !” (I Pt. 5, 8), „fiţi tari !” (I Cor. 15, 58), „să fie mij­loa­ce­le voas­tre încin­se şi făcli­i­le voas­tre aprin­se !” (Lc. 12, 35) – aces­te făclii sim­bo­li­zând lumi­na fap­te­lor bune. Nu degea­ba Sfân­tul Apos­tol Iacov atră­gea atenţia asu­pra fap­tu­lui că „cre­dinţa fără de fap­te moar­tă este !” (Iac. 2, 26), după cum şi fap­te­le fără cre­dinţă moar­te sunt… 

De‑a lun­gul tim­pu­lui s‑a con­sta­tat că în prac­ti­ca vieţii bise­ri­ceşti unii cre­ş­tini pun accen­tul pe împli­ni­rea pra­vi­lei de rugă­ciu­ne, urmând con­sec­vent şi pre­pon­de­rent dobân­di­rea anu­mi­tor stări de tră­i­re duhov­ni­ceas­că inte­ri­oa­ră, în vre­me ce alţii se pre­o­cu­pă mai mult cu săvârşi­rea fap­te­lor de filan­tro­pie cre­ş­ti­nă, prin acte de milos­te­nie şi de aju­to­ra­re, prin tot felul de bin­e­fa­ceri şi ges­turi de cari­ta­te, stră­du­in­du-se ast­fel să împli­neas­că porun­ca divi­nă: „Să iubeşti pe aproa­pe­le tău ca pe tine însu­ţi !” (Mt. 19, 19), după cum şi îndem­nul: „Să nu fie mâna ta întin­să la luat şi strân­să la dat !” (Sir. 4, 33), căci „Mai feri­cit este a da decât a lua !” (Fap­te 20, 35), adu­cân­du-şi amin­te de ase­me­nea şi de zica­la din bătrâni: „Cine pe sărac aju­tă, pe Dum­ne­zeu Îl împru­mu­tă !”. Cu atât mai mult cu cât până şi sfinţi care au stră­lu­cit cu osâr­die în via­ţa pus­t­ni­ceas­că (pre­cum Sfân­tul Isa­ac Sirul) ne înva­ţă pe fie­ca­re că „folo­sul aproa­pe­lui este roa­da ta !”. Aceas­ta pen­tru ca nu cum­va să se împli­neas­că bles­te­mul pro­fe­tic al Psal­mis­tu­lui: „rugă­ciu­nea lui să se pre­fa­că în păcat !” (Ps. 108, 6), în con­di­ţi­i­le în care petreci cu orbi­re din pri­ci­na păre­rii-de-sine, cre­zând că ar fi un lucru cu ade­vă­rat bine-plă­cut Dom­nu­lui ca tu (îndes­tu­lat fiind cu de toa­te) să te încui în căma­ra ta pen­tru a înă­lţa rugă­ciuni la Cer, în vre­me ce aproa­pe­le tău îţi bate zadar­nic la uşă, cerân­du-ţi aju­to­rul pen­tru a nu pieri de foa­me: „un sărac (anu­me Lazăr) zăcea îna­in­tea porţii boga­tu­lui, plin de bube, poftind să se satu­re din cele ce cădeau de la masa lui; şi până şi câi­nii venind, lin­geau bube­le lui !” (Lc. 6, 20–21). După cum hulea şi celă­lalt bogat pome­nit în Sfân­ta Evan­ghe­lie, cel care şi‑a mărit ham­ba­re­le pen­tru a încă­pea în ele mulţi­mea bogă­ţi­i­lor adu­na­te şi a‑şi asi­gu­ra ast­fel belşu­gul din anii urmă­tori: „Sufle­te, ai mul­te bună­tă­ţi strân­se pen­tru mulţi ani; odih­neş­te-te, mănân­că, bea, vese­leş­te-te !” (Lc. 12, 19). 

Prin ast­fel de exem­ple, de fapt, Mân­tu­i­to­rul Iisus Hris­tos ne atra­ge atenţia asu­pra fap­tu­lui că între râv­na de bună-spo­ri­re spi­ri­tu­a­lă şi pofta de ago­ni­si­re mate­ria­lă se ara­tă a fi „pră­pas­tie mare” (Lc. 16, 26). Celui care doreş­te să moş­te­neas­că via­ţa veş­ni­că, Hris­tos îi spu­ne: „Vin­de toa­te câte ai, împar­te-le săra­ci­lor – şi vei avea comoa­ră în ceruri! Iar tu vino de urmea­ză Mie !” (Lc. 18, 22). Sfân­tul Apos­tol Matei ne des­co­pe­ră fap­tul că „auzind cuvân­tul aces­ta, tână­rul a ple­cat întris­tat, căci avea mul­te avu­ţii” (Mt. 19, 22). O ast­fel de întâm­pla­re ne vor­beş­te des­pre ipo­cri­zia sau fal­si­ta­tea celor „căro­ra le pla­ce să se plim­be în hai­ne lungi, care iubesc ple­căciu­ni­le în pieţe şi sca­u­ne­le cele din­tâi în sina­gogi şi locu­ri­le cele din­tâi la ospeţe, mân­când case­le vădu­ve­lor şi de ochii lumii rugân­du-se înde­lung !” (Lc. 20, 46–47); şi de ace­ea, „când faci milos­te­nie, nu trâm­bi­ţa îna­in­tea ta, cum fac făţar­ni­cii în sina­gogi şi pe uli­ţe, ca să fie slă­vi­ţi de oameni; ade­vă­rat gră­iesc vouă: şi-au luat pla­ta lor !” (Mt. 6, 2), căci „toa­te fap­te­le lor le fac ca să fie pri­vi­ţi de oameni…” (Mt. 23, 5), nelu­ând sea­ma la îndem­nul Mân­tu­i­to­ru­lui care ne înva­ţă ca atunci când pos­tim şi ne rugăm, să nu o facem spre sla­va deşar­tă cea de la oameni, ci în chip tai­nic, sme­rit, ferit de ochii lumii: „Când pos­ti­ţi, nu fiţi tri­şti ca făţar­ni­cii, că ei îşi smo­lesc feţe­le ca să se ara­te oame­ni­lor că pos­tesc; ade­vă­rat gră­iesc vouă: şi-au luat pla­ta lor! Tu însă, când pos­teşti, unge capul tău şi faţa ta o spa­lă, ca să nu te ară­ţi oame­ni­lor că pos­teşti, ci Tată­lui tău care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răs­plăti ţie !” (Mt. 6, 16–18). Aceas­ta deo­a­re­ce nu puţini sunt cei care, lip­si­ţi de dis­cer­nământ, con­fun­dă apa­renţe­le înşe­lă­toa­re ale evla­vi­ei făţar­ni­ce cu ade­vă­ra­te­le vir­tu­ţi duhov­ni­ceşti, şi ast­fel pro­nu­nţă tot felul de sen­tinţe asu­pra uno­ra şi a alto­ra, uitând cu desă­vârşi­re fap­tul că doar Dum­ne­zeu e Sin­gu­rul şi Drep­tul Jude­că­tor Care are pute­rea de a‑I jude­ca pe cei zidi­ţi de El Însu­şi după chi­pul şi ase­mă­na­rea Sa. Să nu uităm nici fap­tul că „pre­o­cu­pa­rea pen­tru ima­gi­ne” (adi­că pen­tru felul în care ne pri­vesc şi ne con­si­de­ră cei­la­lţi) este o sim­plă meteah­nă poli­ti­ci­a­nis­tă, care nu aju­tă pe nimeni cu nimic la mân­tu­i­re, căci „cine din­tre voi, îngri­jin­du-se, poa­te să ada­u­ge sta­tu­rii sale un cot ?!” (Lc. 12, 25). Ba chiar, mai mult, Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia cate­goric asu­pra fap­tu­lui că atunci când sun­tem lău­da­ţi, de fapt nu ni se face un bine, ci mai degra­bă ni se face un rău, întru­cât este hră­ni­tă şi cre­ş­te în lăun­trul nos­tru pati­ma mân­dri­ei prin aceas­tă deşar­tă-slă­vi­re şi stre­cu­ra­re de greşi­tă păre­re-de-sine şi aro­gan­tă înă­lţa­re-de-sine în ini­ma şi aşa bol­na­vă de ego­ism şi de indi­vi­du­a­lism şi de auto­su­fi­cienţă, făcând‑o ca ast­fel să devi­nă „cu totul sălaş dra­ci­lor” (Sfân­tul Sime­on Metafrastul). 

Şi, deşi pati­mi­le col­că­ie în noi, totu­şi avem per­ma­nent la îndemâ­nă jus­ti­fi­cări şi îndrep­tă­ţiri şi scu­ze pen­tru toa­te nepu­tinţe­le şi slă­bi­ciu­ni­le pe care noi înşi­ne ni le tole­răm sau chiar ni le cul­ti­văm în suflet: „A, nu, nu sun­tem leneşi la rugă­ciu­ne, ci sun­tem doar foar­te ocu­pa­ţi, prea ocu­pa­ţi, nu avem timp din pri­ci­na prea mul­te­lor pro­ble­me care sunt de rezol­vat!”, uitând însă că „pen­tru ori­ce cuvânt deşert, pe care‑l vor ros­ti, oame­nii vor da soco­tea­lă în ziua jude­că­ţii !” (Mt. 2, 36). Şi iară­şi: „A, nu, nu sun­tem zgâr­ci­ţi, avari, rău­tă­cioşi, lacomi şi invi­di­oşi – noi doar ne asi­gu­răm ziua de mâi­ne, mai bine ca alţii, care nu ştiu să o facă!” – (doar, vor­ba ceea: „mai bine arunci decât să nu-ţi ajun­gă; în fond fie­ca­re cu trea­ba lui!”) – iară­şi, uitând, că Fiul lui Dum­ne­zeu ne îndeam­nă: „Adu­na­ţi-vă comori în Cer, unde nici molia, nici rugi­na nu le stri­că, unde furii nu le sapă şi nu le fură !” (Mt. 6, 20); aceas­ta pen­tru că ori­cum „cine nu adu­nă cu Mine – risi­peş­te !” (Mt. 12, 30). 

Adu­na­ţi-vă comori în Cer, adi­că „îmbo­gă­ţi­ţi-vă în Dum­ne­zeu”, aceas­ta fiind spre înveş­ni­ci­rea sufle­tu­lui, iar nu spre deşar­ta slă­vi­re şi tru­fi­re a tru­pu­lui. Căci tot aşa deve­nim falşi şi ridi­coli îna­in­tea Sfân­tu­lui Dum­ne­zeu, făcân­du-ne de râsul şi batjo­cu­ra dra­ci­lor, atunci când – în loc să spo­rim nevo­inţe­le, să înmulţim meta­ni­i­le, catis­me­le, aca­tis­te­le, rugă­ciu­ni­le, să spo­rim stră­da­ni­i­le întru lua­rea-amin­te la sine şi pri­ve­ghe­rea neîn­ce­ta­tă asu­pra miş­că­ri­lor păti­ma­şe din suflet, noi mărim frec­venţa împăr­tă­şi­rii noas­tre cu Sfin­te­le Tai­ne, anu­me pen­tru ca să vadă părin­te­le duhov­nic, cole­gii, pri­e­te­nii, veci­nii şi toţi cei din jur de câtă evla­vie, de câtă tră­i­re, de câtă aură duhov­ni­ceas­că sun­tem plini!… Într-ade­văr, îna­l­tă-foar­te tre­bu­ie să fie o ast­fel de măsu­ră a spo­ri­rii în care noi, cei plini de pofta păca­tu­lui, desfrâ­na­ţi şi păti­ma­şi, ghif­tui­ţi cu tot felul de mân­că­ruri, îmbu­i­ba­ţi cu tot soi­ul de bău­turi, sătui de somn şi duh­nind de trân­dă­vie, înghe­suim în noi şi Tru­pul lui Hris­tos, soco­tind că va tre­ce El cum­va din sto­mac în ini­mă… De fapt, facem întoc­mai ca Pon­ti­us Pilat, eliberându‑l pe Bara­ba şi răstignindu‑L pe Hris­tos: „Pe cine din cei doi voiţi să vă eli­be­rez ? Iar ei au răs­puns: Pe Bara­ba ! Atunci le‑a eli­be­rat pe Bara­ba, iar pe Iisus L‑a biciu­it şi L‑a dat să fie răs­tig­nit” (Mt. 27, 21–26).

Aşa se face că, având la îndemâ­nă din belşug mulţi­me de scri­eri sfin­te, nenu­mă­ra­te ope­re de lite­ra­tu­ră duhov­ni­ceas­că, puz­de­rie de cărţi scri­se de tot atâţia sfinţi asceţi, nevo­i­tori de‑a lun­gul unei vieţi întregi de pri­ve­ghe­re şi de oste­neli, noi (deşi depar­te de evla­via şi de înfrâ­na­rea şi de nevo­inţe­le ace­lo­ra) luăm din ele (după capul nos­tru) ce şi cât ne pla­ce, după cum ne con­vi­ne nouă. Doar nu degea­ba scria Apos­to­lul: „s‑au rătă­cit în gân­du­ri­le lor şi ini­ma lor cea neso­co­ti­tă s‑a întu­ne­cat; zicând că sunt înţe­le­pţi, au ajuns nebuni; şi au schim­bat sla­va lui Dum­ne­zeu Celui nestri­căcios cu ase­mă­na­rea chi­pu­lui omu­lui celui stri­căcios; de ace­ea Dum­ne­zeu i‑a dat necu­ră­ţi­ei, după pofte­le ini­mi­lor lor !” (Rm 1,22–24). Căci au ajuns cre­ş­ti­nii să facă pre­cum făcut-au odi­ni­oa­ră şi evre­ii: „au schim­bat sla­va Lui întru ase­mă­na­re de viţel care mănân­că iar­bă!…” (Ps. 105, 20). Aşa şi cre­ş­ti­nul: ia „Fişa pos­tu­lui” de la bise­ri­că – şi tra­ge con­clu­zi­i­le care îi plac: „Sunt bote­zat. Cred în Hris­tos. Am duhov­nic. Fac rugă­ciuni. N‑am gri­ja nimă­nui. Nu fac păca­te. Pos­tesc mier­cu­rea şi vine­rea. Dumi­ni­ca merg la bise­ri­că. Aşa­dar – pot să mă împăr­tă­şesc ori de câte ori poftesc, după cum doresc, şi ori­când vreau eu: ori­cât de des !”. Şi sunt des­tui cei care argu­men­tea­ză: „Fii pe pace, că ori­cum nu te poţi numi vred­nic, pen­tru că nimeni nu‑i vred­nic; ori­cum nu te poţi con­si­de­ra pre­gă­tit, pen­tru că nimeni nu se poa­te soco­ti pre­gă­tit; şi de ace­ea rămâ­ne doar la mila Dom­nu­lui să apre­cie­ze El când facem bine că ne împăr­tă­şim şi când nu; totu­şi, noi să îndrăz­nim la mila Lui cea mare !” … 

Numai că lucru­ri­le nu stau deloc aşa sim­plu pre­cum ni se pare. Iată, de pil­dă, ce măr­tu­ri­seş­te conş­ti­inţa cano­ni­că a Bise­ri­cii în expre­sia litur­gi­că a Rugă­ciu­nii Imnu­lui Heru­vi­mic cu pri­vi­re la cei stă­pâ­ni­ţi de pofte păti­ma­şe: „Nimeni din cei lega­ţi cu pofte şi cu desfă­tări tru­peşti nu este vred­nic să vină, să se apro­pie sau să slu­jeas­că Ţie, Împă­ra­te al Sla­vei !”; iar pen­tru cei pre­o­cu­pa­ţi exclu­siv de pro­ble­me pămân­teşti, ada­u­gă: „Toa­tă gri­ja cea lumeas­că acum să o lepă­dăm !”. Un ast­fel de îndemn nu ni se adre­sea­ză ca şi cum, de fapt, noi ne-am duce la bise­ri­că pen­tru ca să ne apu­căm de tot felul de tre­buri, ci dim­po­tri­vă, toc­mai pen­tru ca să mai lăsăm din tre­buri şi să venim şi la bise­ri­că. Pen­tru că, iată, deşi sun­tem cre­ş­tini de două mii de ani, totu­şi, aproa­pe încă în fie­ca­re zi de dumi­ni­că, mai pli­ne decât bise­ri­ci­le sunt târ­gu­ri­le, iar­ma­ro­cu­ri­le, baza­ru­ri­le, pieţe­le şi mall-uri­le, cu oameni pre­o­cu­pa­ţi de ori­ce altă gri­jă – numai de gri­ja sufle­tu­lui, nu ! Iar dacă‑l veţi între­ba pe ori­ca­re din­tre aceş­tia, îţi va răs­pun­de senin că bine­înţe­les că e cre­ş­tin, că mer­ge la bise­ri­că, îşi spo­ve­deş­te păca­te­le la duhov­nic şi se împăr­tă­şeş­te în toa­tă rânduiala ! 

Din ast­fel de lucruri se vede lim­pe­de că ne-am deprins să tra­tăm cele ce ţin de sfinţi­rea vieţii noas­tre (adi­că mân­tu­i­rea însă­şi) în trea­căt, din fugă, super­fi­ci­al, după pla­cul şi che­ful fie­că­ru­ia, la capi­to­lul „Diver­se”. Aşa şi cu dum­ne­ze­ias­ca împăr­tă­şi­re: „Părin­te, am venit pen­tru că vreau să mă împăr­tă­şesc ! E ade­vă­rat că nu prea dau pe la bise­ri­că – ce să fac, sunt foar­te ocu­pat, am o mulţi­me de pro­ble­me de rezol­vat; dar să şti­ţi că eu sunt foar­te cre­din­cios, nu fac nici un păcat, nu fac nici un rău nimă­nui, ba chiar fac numai fap­te bune; aşa că am venit să mă împăr­tă­şesc !”. Aşa se face că, deplin con­vins de toa­tă aceas­tă „desă­vârşi­re” abs­trac­tă, ca şi de tota­la sa îndrep­tă­ţi­re de a pri­mi Tru­pul şi Sân­ge­le lui Hris­tos Cel Învi­at, omul se pre­zin­tă impa­si­bil la Sfân­tul Altar (de mul­te ori sosind chiar la sfârşi­tul Slu­j­bei – pen­tru „a evi­ta aglo­me­ra­ţia şi foia­la ace­ea nesu­fe­ri­tă” – după cum pre­tex­tea­ză cei mai mulţi) şi plea­că apoi, gata împăr­tă­şit în văzul tutu­ror, fiind soco­tit de acum ca un ade­vă­rat cre­din­cios al Dom­nu­lui, model demn de urmat şi de către alţii ! … Aşa se face că, în loc să se înmulţeas­că pil­de­le de sfinţe­nie şi de evla­vie în obş­tea cre­ş­ti­neas­că, se înmulţesc mai degra­bă pri­ci­ni­le de smin­tea­lă pen­tru cei care s‑ar fi ară­tat cum­va dor­nici să se inte­gre­ze şi ei în cor­pul ecle­si­al al Orto­do­xi­ei. Doar nu oda­tă s‑au auzit replici pre­cum: „A, păi dacă aşa fac pre­o­ţii şi cre­ş­ti­nii voş­tri, atunci nu-mi mai tre­bu­ie bine­cu­vân­ta­rea voas­tră; mai bine rămân aşa cum sunt!”. Nu degea­ba aver­ti­za mare­le Pavel: „Să se cer­ce­te­ze omul pe sine – şi aşa să mănân­ce din Pâi­ne şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănân­că şi bea cu nevred­ni­cie, osân­dă îşi mănân­că şi bea, neso­co­tind Tru­pul Dom­nu­lui. De ace­ea mulţi din­tre voi sunt nepu­tin­cioşi şi bol­navi şi mulţi au murit !” (I Cor. 11,28–30). Aici se ajun­ge când cele dum­ne­ze­ieşti ale cre­ş­ti­nă­tă­ţii nu mai sunt săvârşi­te după cuve­ni­ta rân­du­ia­lă, ci după păre­rea şi pla­cul fie­că­ru­ia, după cum „îl taie capul” – deşi „Dum­ne­zeu nu este al neo­rân­du­ie­lii, ci al păcii” (I Cor. 14,3), după cum scrie Apos­to­lul; şi ada­u­gă: „Ţine drep­ta­rul cuvin­te­lor sănă­toa­se pe care le-ai auzit de la mine, cu cre­dinţa şi cu iubi­rea care sunt în Hris­tos Iisus !” (II Tim. 1, 13). 

O vor­bă din bătrâni ne înva­ţă că „Unde‑i lege, nu‑i toc­me­a­lă !”. Iar David, Rege­le-Psal­mist, con­fir­mă: „Lege le‑a pus – şi nu o vor tre­ce !” (Ps. 148, 6). Aşa­dar toa­te cele ale firii îşi păzesc hota­re­le lor prin raţiu­ni­le dum­ne­ze­ieşti ale lucru­ri­lor, rân­du­i­te de Însu­şi Cre­a­to­rul lor. Cu atât mai mult omul, ca „împă­rat al făp­tu­rii”, ar tre­bui să fie model pen­tru toa­te. Să cer­ce­tăm, de pil­dă, câţi săraci a lăsat Dum­ne­zeu pen­tru noi spre mân­tu­i­rea noas­tră, pen­tru a dobân­di pla­tă în Cer, şi câţi săraci s‑au făcut „săraci” pe ei înşi­şi?! Fuga de mun­că, de obli­ga­ţii şi de atri­bu­ţii soci­a­le este tot un păcat. Nu intră în res­pon­sa­bi­li­ta­tea Bise­ri­cii să rezol­ve pro­ble­me­le hao­su­lui soci­al ivit ca urma­re a proas­tei întoc­miri şi apli­cări a legi­lor pămân­teşti. Bise­ri­ca nu este jan­darm pes­te lume. Ea este Cerul lui Dum­ne­zeu pe pământ: „În Bise­ri­ca Sla­vei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Cea­slo­vul). Ea este anti­ca­me­ra învi­e­rii sufle­teşti a omu­lui şi poar­ta sufle­te­lor către împă­ră­ţia ceru­ri­lor. Prin Bise­ri­că se intră în Rai, în „sânul lui Avra­am” (Lc. 16, 22) şi în „latu­ra celor vii” (Pani­hi­da). Şi de ace­ea, cele ale Bise­ri­cii tre­bu­ie res­pec­ta­te şi împli­ni­te ţinând sea­ma de hota­rul pe care îl sta­bi­leş­te voia lui Dum­ne­zeu, iar nu che­ful omu­lui. Poa­te că în soci­e­ta­te faci ce vrei, cât vrei şi cum vrei, dar în Bise­ri­că faci numai ce tre­bu­ie, cum tre­bu­ie şi cât tre­bu­ie – pen­tru ca să te mân­tu­ieşti: „când se lup­tă cine­va la jocuri, nu ia cunu­na, dacă nu s‑a lup­tat după regu­li­le jocu­lui !” (II Tim. 2,5). Ca să fim cu ade­vă­rat mlă­di­ţe vii ale Bise­ri­cii, che­ma­te să adu­că roa­de prin alto­irea la Viţa-Hris­tos, tre­bu­ie ca mai întâi să fim cură­ţi­ţi de zgu­ra păca­te­lor şi de cenu­şa pati­mi­lor, căci „tot pomul care nu face roa­dă bună se taie şi se arun­că în foc !” (Mt. 3, 10). Pute­rea lui Dum­ne­zeu lucrea­ză prin Sfin­te­le Tai­ne ale Bise­ri­cii nu pen­tru a cân­tări sufle­tu­lui omu­lui, nici pen­tru a‑l tăgă­dui – ci pen­tru a‑l sfinţi şi a‑l îndum­ne­zei: „cel ce va cre­de şi se va bote­za se va mân­tui !” (Mc. 16, 16) şi ast­fel „drep­tul din cre­dinţă va fi viu !” (Evr. 10, 38). Rugă­ciu­ni­le cre­ş­ti­ni­lor, pos­ti­ri­le lor, înge­nun­che­ri­le lor, milos­te­ni­i­le lor, cre­dinţa lor, evla­via lor, via­ţa lor dusă în cură­ţie şi drep­ta­te – toa­te aces­tea for­mea­ză bogă­ţia vie a Bise­ri­cii lup­tă­toa­re de pe pământ, par­tea vizi­bi­lă a zes­trei ei spi­ri­tu­a­le, – cea nevă­zu­tă fiind belşu­gul haru­lui dum­ne­ze­iesc din ea. Ade­vă­ra­tul cre­ş­tin sim­te faţă de pro­pri­i­le sale fap­te o res­pon­sa­bi­li­ta­te la fel de mare ca cea a sacer­do­tu­lui faţă de săvârşi­rea Sfin­te­lor Tai­ne, căci „voi sun­teţi Tru­pul lui Hris­tos şi mădu­la­re (fie­ca­re) în par­te” (I Cor. 12, 27), doar aşa fiind cu putinţă ca „Dum­ne­zeu să fie totul întru toa­te !” (I Cor. 15, 28). Numai dacă pos­tul, rugă­ciu­nea, trezvia, nevo­inţa, evla­via, cre­dinţa sunt săvârşi­te întoc­mai după drep­ta­rul şi învă­ţă­tu­ra Bise­ri­cii, abia atunci prin ele sufle­te­le cre­ş­ti­ne pri­mesc de la Dum­ne­zeu harul cură­ţi­tor, lumi­nă­tor, sfinţi­tor şi mân­tu­i­tor al Duhu­lui Său Cel Sfânt. De ace­ea scria Sfân­tul Apos­tol Pavel: „nu eu mai tră­iesc, ci Hris­tos tră­ieş­te în mine !” (Gal. 2, 20). Pen­tru că Însu­şi Hris­tos ne‑a spus: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M‑a tri­mis !” (In. 5, 30). Şi de ace­ea tră­i­rea tai­nei îndum­ne­zei­rii firii în Bise­ri­că se face în lăun­trul hota­re­lor pe care le-au sta­tor­ni­cit Bise­ri­cii aces­te două cuvin­te apos­to­li­ce: cel al Sfân­tu­lui Apos­tol Petru – „Tre­bu­ie să ascul­tăm pe Dum­ne­zeu mai mult decât pe oameni !” (FA 5, 29), şi cel al Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel (încă şi mai dras­tic decât pri­mul): „chiar dacă noi înşi­ne sau un înger din Cer v‑ar ves­ti altă Evan­ghe­lie decât ace­ea pe care v‑am vestit‑o – să fie ana­te­ma !” (Gal. 1, 8). 

Prin urma­re, atunci când mer­sul soci­e­tă­ţii rătă­ceş­te calea rân­du­ie­li­lor dum­ne­ze­ieşti, se cuvi­ne ca Bise­ri­ca (prin slu­ji­to­rii ei) să tra­gă sem­na­lul de alar­mă, atră­gând atenţia asu­pra fap­tu­lui că lumea nu se află pe calea mân­tu­i­rii. „Gân­du­ri­le Mele nu sunt ca gân­du­ri­le voas­tre şi căi­le Mele ca ale voas­tre – zice Dom­nul. Şi cât de depar­te sunt ceru­ri­le de la pământ, aşa de depar­te sunt căi­le Mele de căi­le voas­tre şi cuge­te­le Mele de cuge­te­le voas­tre !” (Is. 55, 8–9), ves­tea cân­d­va pro­o­ro­cul. Un lucru e lim­pe­de: nu schim­bă Dum­ne­zeu cuprin­sul Reve­la­ţi­ei Ade­vă­ru­lui după voi­le şi mof­tu­ri­le şi impre­si­i­le noas­tre: „ cerul şi pămân­tul vor tre­ce – dar cuvin­te­le Mele nu vor tre­ce !” (Mt. 24, 35); „îna­in­te de a tre­ce cerul şi pămân­tul, o iotă sau o cir­tă din Lege nu va tre­ce, până ce se vor face toa­te !” (M.t 5, 18). Şi de ace­ea, prac­tic, noi înşi­ne hotă­râm în pro­pria noas­tră via­ţă dacă dorim sau nu să simţim bucu­ria întâl­ni­rii cu Fiul lui Dum­ne­zeu Cel Învi­at. Înva­ţă Apos­to­lul: „şi dacă tră­im, şi dacă murim – ai Dom­nu­lui sun­tem !” (Rm. 14, 8). Să nu uităm că „ori­ce pom bun face roa­de bune, iar pomul rău face roa­de rele.Nu poa­te pom bun să facă roa­de rele, nici pom rău să facă roa­de bune.Iar ori­ce pom care nu face roa­dă bună se taie şi se arun­că în foc! De ace­ea, după roa­de­le lor îi veţi cunoa­ş­te” (Mt. 7, 17–20). „E bine să râv­ni­ţi tot­dea­u­na bine­le – nu doar atunci când sunt eu de faţă la voi !” (Gal. 4, 18), „ade­vă­rat gră­iesc vouă: şi-au luat pla­ta lor!”(Mt 6,16). Bine este „când faci milos­te­nie, să nu ştie stân­ga ta ce face dreap­ta ta!”(Mt 6,3). Se cade, aşa­dar, ca ori­ce fap­tă bună să fie săvârşi­tă în ascuns, în tai­nă, cu dis­creţie, doar la lumi­na Feţei lui Dum­ne­zeu: „întru­cât aţi făcut unu­ia din­tr-aceşti fra­ţi ai Mei prea mici – Mie Mi-aţi făcut !” (Mt 25, 40), tot­o­da­tă neu­i­tând nici îndem­nul Sfân­tu­lui Ioan Gură de Aur: „Să asu­de milos­te­nia în mâna ta!”. Căci nu degea­ba hotă­ră­ş­te Sfân­tul Apos­tol Pavel: „dacă cine­va nu vrea să lucre­ze – ace­la nici să nu mănân­ce !” (II Tes. 3, 10). Pen­tru că lenea este păcat de moar­te. Iar bine­cu­vân­tat este cel ce face milos­te­nie, nu cel ce negu­ţă­to­reş­te, aştep­tând pla­tă în schimb: „Când faci prânz sau cină, nu che­ma pe pri­e­te­nii tăi, nici pe fra­ţii tăi, nici pe rude­le tale, nici veci­nii boga­ţi, ca nu cum­va să te che­me şi ei, la rân­dul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răs­pla­tă. Ci, când faci un ospăţ, chea­mă pe săraci, pe nepu­tin­cioşi, pe şchi­opi, pe orbi. Şi feri­cit vei fi că nu pot să-ţi răs­plă­teas­că: căci ţi se va răs­plăti la învi­e­rea dre­pţi­lor !” (Lc 14,12–14). Ves­teş­te Psal­mis­tul: „Împru­mu­tă păcă­to­sul şi nu dă îna­poi, dar drep­tul se îndu­ră şi dă !” (Ps. 36, 21), „toa­tă ziua drep­tul milu­ieş­te şi împru­mu­tă iar seminţia lui bine­cu­vân­ta­tă va fi !” (Ps. 36, 26); „tânăr am fost – şi am îmbă­trâ­nit; dar n‑am văzut pe cel drept pără­sit, nici seminţia lui cerşind pâi­ne !” (Ps. 36, 25). Milos­te­nia stră­ba­te ceru­ri­le şi ajun­ge până la Tro­nul lui Dum­ne­zeu: „Milos­te­nia va cură­ţi păca­te­le !” (Sir. 3, 29), după cum şi „dra­gos­tea aco­pe­ră mulţi­me de păca­te !” (I Pt. 4, 8). Dar numai atunci milos­te­nia este cura­tă şi bine­cu­vân­ta­tă – când este săvârşi­tă în duh de rugă­ciu­ne, cu sme­re­nie, cu dra­gos­te şi cu ini­mă bună. 

Valoa­rea ine­s­ti­ma­bi­lă a milos­te­ni­ei pen­tru mân­tu­i­re este dove­di­tă şi des­cri­să în aproa­pe toa­te scri­e­ri­le patris­ti­ce, care sunt drep­ta­re­le de cre­dinţă şi de via­ţă ale cre­ş­ti­ni­lor. O pre­ci­zare, însă, se impu­ne: e foar­te ade­vă­rat că Mân­tu­i­to­rul Hris­tos Însu­şi vine la noi sub chi­pul săra­cu­lui care ne cere aju­to­rul după pute­rea noas­tră; la fel de ade­vă­rat, însă, este şi fap­tul că Mân­tu­i­to­rul Hris­tos nu a venit, nu vine şi nu va veni vreo­da­tă sub chi­pul omu­lui des­tră­bă­lat, vicios, dro­gat, beţi­van, fumă­tor şi leneş – adi­că impos­tor. Bise­ri­ca nu este che­ma­tă să întreţi­nă reţe­le­le de cerşe­tori ale celor cer­ta­ţi atât cu legea mora­lă, cât şi cu cea soci­a­lă: „Supu­neţi-vă, pen­tru Dom­nul, ori­că­rei orân­du­iri ome­neşti !” (I Pt. 2,13); „tot sufle­tul să se supu­nă îna­l­te­lor stă­pâ­niri, căci nu este stă­pâ­ni­re decât de la Dum­ne­zeu; iar cele ce sunt – de Dum­ne­zeu sunt rân­du­i­te !” (Rm. 13, 1), căci „dre­gă­to­rii nu sunt fri­că pen­tru fap­ta bună, ci pen­tru cea rea” (Rm. 13, 3), pre­ci­zea­ză Apos­to­lul nea­mu­ri­lor. Bise­ri­ca are săra­cii şi filan­tro­pii ei. Filan­tro­pii (oame­nii milos­te­ni­ei cre­ş­ti­ne) sunt şi rugă­tori cre­din­cioşi, cu ade­vă­rat evla­vi­oşi, mădu­la­re vii ale Tru­pu­lui Tai­nic al lui Hris­tos; iar săra­cii sunt bătrâ­nii sin­guri şi nea­ju­to­ra­ţi, infir­mii şi bol­na­vii (cro­nic sau incu­ra­bil), fami­li­i­le cu mulţi copii, oame­nii nevo­ia­şi care mun­cesc mult pe bani puţini, copi­ii cu afe­cţiuni tru­peşti şi sufle­teşti – şi mul­te alte „cate­go­rii soci­a­le defa­vo­ri­za­te” recu­nos­cu­te public ca ata­re, toţi acei pe care fie­ca­re pre­ot de parohie îi cunoa­ş­te din sta­u­lul tur­mei sale cuvân­tă­toa­re pe care este che­mat a o păs­tori cu vred­ni­cie: „Datori sun­tem noi, cei tari, să pur­tăm slă­bi­ciu­ni­le celor nepu­tin­cioşi, iar nu să cău­tăm plă­ce­rea noas­tră” (Rm. 15, 1); „pur­ta­ţi-vă sar­ci­ni­le unii alto­ra – şi aşa veţi împlini Legea lui Hris­tos !” (Gal. 6, 2 ). „Roa­da Duhu­lui este dra­gos­tea, bucu­ria, pacea, înde­lun­gă-răb­da­rea, bună­ta­tea, face­rea de bine, cre­dinţa, blân­deţea, înfrâ­na­rea, cură­ţia: Legea nu este împo­tri­va uno­ra ca aces­tea !” (Gal. 5, 22–23).

Când ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin, dă mai puţin – dar nu pre­ge­ta să faci milos­te­nie !” (Tob. 4, 8), căci „în faţa Celui Prea­î­na­lt milos­te­nia este dar bogat pen­tru toţi cei ce o fac !” (Tob. 4,11). „Mai bine este să faci milos­te­nie, decât să aduni aur” (Tob. 12, 8) căci „milos­te­nia izbă­veş­te de la moar­te şi cură­ţă ori­ce păcat. Cei ce fac milos­te­nie şi drep­ta­te vor trăi mult !” (Tob. 12, 9); „cel care face milos­te­nie împru­mu­tă pe aproa­pe­le său; iar cel care dă din pun­ga sa, ţine porun­ci­le !” (Sir. 29, 1); „cel care face milos­te­nie este ca şi cel care jert­feş­te jert­fă de lau­dă !” (Sir. 35, 3) căci „milos­te­nia rămâ­ne în veac !” (Sir. 40, 19), dar „milos­te­nia ta să fie într-ascuns – iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răs­plăti ţie !” (Mt. 6, 4). „Daţi mai întâi milos­te­nie cele ce sunt în lăun­trul vos­tru – şi, iată, toa­te vă vor fi cura­te !” (Lc. 11, 41).

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: