Pr. Iustin Pârvu – Îndemn la pocãintã – despre sfîrşitul lumii, mîntuire, Japonia, tehnologie
Înregistrare din 18 Martie 2011
“… dar nu e acum Venirea (A doua venire a lui Hristos, n.n). Cine ştie când o fi. O fi ca să ne pregătească pe noi, nevrednicii, robii Săi, că noi stăm şi adormim aşa, la fiecare pas. Dar, uite, sunt zilele astea aşa frumoase, cu slujbe la biserică, cu pregătirea noastră, din zi în zi aşa, dar nu numai că nu vin credincioşii, nici călugării nu vin. Cu atât mai rău, cu cât moleşeala îţi iese din casă, plecând din viaţa noastră. Credincioşii, şi ei, mai fumează, mai beau, mai fac un dans, mai o petrecere, dar râul este dincoace, că noi, că să‑i trezim pe ei sau să‑i facem să vină la biserică, să se pregătească, noi… nimica. Într‑o biserică ca la noi, plină cu 120 de maici, ar trebui să fie acolo negru, să nu încapă credinciosul în biserică de maici. Da de unde, că ele, ba că‑i bolnavă, ba că nu poate, ba că e oprită de zile, şi aşa mai departe… Nu merge, nu e râvnă, nu e dragostea…
Cu postul… (…) credincioşii ce să mai vorbim, sărăcii, că ei n‑au antrenamentul şi n‑au râvnă pe care ar trebui s‑o aibă… Bărbatul îi spune femeii, când (ea) îl cheamă la biserică: ia hai să te spovedeşti, ia hai să te împărtăşeşti: “Dar ce vrei tu, să mă faci pe mine călugăr? Eu am rânduielile mele, aia e pentru călugări”… Iată că omul nostru îndată se strică, călugărul şi el la fel, nu face nimic, şi ne găsim în faţa primejdiei, în faţa morţii cu totul nepregătiţi. Nu numai că nu încercăm să facem…, dar nici să potrivim (?). Ei, şi atunci Dumnezeu se supără mai mult pe noi. Suntem atât de îndărătnici, de rătăciţi, cu mintea, şi cu sufletul şi cu trupul şi cu toate pornirile noastre. Nu vrem nimic, câtuşi de puţin aşa, să ne apropiem de Dumnezeu. Ne uităm la televizor, vedem prăpădul Japoniei, vedem cutremurele, vedem toate încercările astea, cutremure mai mici sau mai mari, dar sunt nişte semne care dovedesc o apropiere a noastră (de sfârşit). Acum apropierea sfârşitului, când va fi, Dumnezeu o ştie, că noi le intuim aşa după toate probabilităţile, dar faptul este că nu ne mişcăm deloc, rămânem în amorţire, rămânem în moarte, rămânem în pieire, şi nu avem, aşa, cutezanţă să ne ridicăm puţin, să ne antrenăm puţin să facem ceva. Partea mireană, este destul de slăbuţă, dar uite că mai mişcă totuşi. Îmi povestea un creştin din Suceava că el a antrenat vreo trei sute de credincioşi să citească Psaltirea până la săptămâna Floriilor. Iată un exemplu, şi multe altele, (de intiativa) pe care nu au luat‑o călugării sau preoţii, au luat‑o mirenii între ei acolo, să facă podoaba această a Bisericii. Dar dacă ar fi să se adune şi să se pornească pentru o dispoziţie: post şi citirea Psaltirii, două săptămâni, trei săptămâni, mă rog, cât poate fiecare, dar să se facă ceva. Dar nu se face nimica, parcă suntem stăpâniţi de un duh al îndărătniciei: vedem cu ochii, auzim cu urechile şi nu credem. Ce să mai vorbim despre lumea asta atee care este aşa de împietrită, cu fumatul, cu băut, petreceri, cu televizoare, calculatoare, toate tehnicile acestea, care ne dărâmă sufleteşte şi trupeşte.
- Sunt creştinii lumina lumii sau ar trebui să fie? Ce-ar trebui să facă, că să fie?
- Lumina lumii ar trebui să fim întâi noi, care suntem socotiţi că purtăm uniforma şi avem toate la îndemână – şi slujbele, şi tipic, şi rânduieli, toate puse la dispoziţia noastră, numai să le aplicăm câtuşi de puţin. Dar nu se face nimic, că este, cum am spus, parcă o moarte sufletească, o adormire totală. Probabil că este şi în viaţa noastră un diavol care ne asaltează mereu înspre rău, înspre moleşeală şi înspre indeferentism. Că cel mai mare rău la oră actuală nu‑i nimic altceva decât indiferentismul, care ne duce la adormire, ne duce la amorţire, la pieirea noastră sufletească.
- Cum se poate ieşi din moartea asta?
- Păi se poate ieşi numai aşa, măcar să punem un început bun! Să avem şi noi tăria să ne hotărâm, în sfârşit, câtuşi de puţin, să facem ceva. De la familie la familie, de la sat la sat, de la comună la comună, judeţ şi aşa mai departe, se poate face ceva care să ne încălzească puţin şi să avem măcar târziu o pregătire pentru nevoile acestea.
E ceva, aşa, de neînchipuit să vezi tu cum dispar maşini, trenuri întregi, se duc în avalanşe de ape, ceva neînchipuit să le vedem noi cu ochii noştri pieirea această a lumii, a copiilor, a bătrânilor, a femeilor, a bolnavilor, a spitalelor, în sfârşit, aruncate în valurile mării şi duşi, şi pierduţi aşa. E ceva înspăimântător, păi n‑ar trebui nici să ne mai culcăm, să mai dormim, să mai mâncăm ceva, nu ne mai e îngăduit să vorbim deşertăciuni… Sunt lucruri care ne înspăimântă. De ce le‑a dat Dumnezeu (…?)? Le‑a dat tocmai câtuşi de puţin să îi trezească. Dar uite că această trezire e foarte târzie şi greu de pătruns în viaţa noastră. Ar trebui să plângem, să ne căim, să vedem că suntem la marginea prăpastiei, în toată drama asta pe care o trăim. Dar nu se mişcă nimic, nimic. Muzicile sunt aceleaşi, distracţiile lumii sunt aceleaşi, televizoarele, calculatoarele… Toate cele care ar trebui să ne fie la îndemână pentru pregătirea noastră spirituală, ne sunt pentru pregătirea iadului, pregătirea satanei. Dimineaţă când te scoli n‑auzi nimic decât… Dai drumul la televizor, dai drumul la calculator… Chiar copiii din casa noastră, din familia noastră, sunt aşa de slab îndrumaţi şi pregătiţi.
Nu mai vorbim de şcoli care n‑au nicio grijă. Dimpotrivă, mereu în uniformele astea goale, în slăbiciunile astea trupeşti… Dacă un copil vine acoperit, o fetiţă de 12–14 ani, vine mai decentă la şcoală, mai pregătită duhovniceşte, ei bine, trebuie să o asalteze ceilalţi copii – parcă sunt iadul iadului – până şi învăţătorul sau învăţătoarea: ce umbli tu aşa, ce faci tu, schimbi tu acuma lumea, ia da ‘batista’ de pe cap, ia dă fusta şi pregăteşte-te pentru lumea asta. Vedeţi cum este, parcă este înadins, că să pună o poziţie de satanizare a lumii, a copiilor, a bătrânilor? Şi bătrânii, nu mai vorbim, stau şi cască gura la televizor acolo, acolo mănâncă, acolo bea, acolo stă, îşi scurg ochii acolo, şi moare cu paharul lângă el, cu sticla sub cap. Asta e pregătirea noastră pentru sfârşit, asta e fiorul pe care ni‑l dă Dumnezeu? Parcă am fi (…?), satanizaţi, să aruncăm tot este frumos, şi de ajutor, şi bun, şi să luăm toată scursură asta a societăţii, ce are mai rău omenirea, să luăm noi şi să cultivăm. Aşa că nu ştiu ce‑o să mai fie, dar, deocamdată, stăm pe o poziţie foarte critică şi primejdioasă pentru mântuirea noastră.
- Pot Sfintele Taine să schimbe ceva?
- Sfintele Taine, tocmai vorbeam cu cineva pe aici, pentru Sfintele Taine îndată se pune omul la întrebare (la cercetare de sine, n.n.). Mai, vin sărbătorile, vine duminica, vine săptămâna asta mare a Sfintei Cruci, vin în sfârşit zilele acestea deosebite, din ce în ce mai aproape, vin Răstignirea şi Patimile Domnului. Apoi, se întreabă fiecare, chiar cât e de slab creştinul nostru, dar îşi pune întrebarea şi el, şi dacă mai este şi ajutat în privinţa aceasta a pregătirii lui sufleteşti, să meargă la părintele şi să îşi spovedească păsurile lui sufleteşti, să pună de-un început de rugăciune, să meargă să ia blagoslovenie să îl pună la Sfânta Taină, în faţa Sfântului Potir. Apoi el, sigur că se îngrijeşte câtuşi de puţin, se întrebă şi el: mai, ce am de făcut eu? Păi, ce-ai de făcut? Ia vezi o rugăciune de dimineaţă, ia deschide ceaslovul acolo dacă‑l ai şi citeşte un paraclis al Maicii Domnului, ia mai citeşte acolo două trei catisme pe zi, că să termini într‑o săptămână măcar o Psaltire.
Şi uite aşa luând lucrurile, făcând acolo o rugăciune de Sfânta Împărtăşanie, citeşte un canon al Mântuitorului Hristos, citeşte un acatist al Mântuitorului, ia ai să vezi, dacă deschizi Psaltirea, la sfârşit, dacă o ai în casă – dar fiecare creştin de bine de rău are o Psaltire acolo – la sfârşitul ei este Paraclisul Maicii Domnului, Paraclisul al doilea, toată bogăţia, câte tablouri frumoase sunt acolo, şi de sănătate, şi de trezire a omului înspre pocăinţă şi o mângâiere, în acelaşi timp, că Paraclisul este cea mai frumoasă rugăciune în cinstea Maicii Domnului. Iată că se fac foarte puţin rugăciunile acestea. Nici nu se ştiu aproape. Câţi dintre credincioşi cunosc ei frumuseţea aceasta a podoabelor rugăciunilor noastre ortodoxe?
Câtă pregătire trebuie să faci pentru o Sfântă Împărtăşanie; nu mai vorbesc despre canonul asta cât este de frumos şi de larg, să îl faci seara, să pregăteşti canonul acesta, iar a două zi să faci rugăciunile acestea frumoase, unele mai scurte, unele mai dezvoltate, dar toate parcă merg că o scară spre cer pentru pregătirea noastră duhovnicească, că să te găseşti în faţa Sfântului Potir să primeşti Trupul lui Hristos. Iată că aici este tot vârful pregătirii noastre, să fii câtuşi de puţin înarmat cu rugăciune, cu post, cu nevoinţă, cu tăcere, cu o retragere în sine, câtuşi de puţin, din toată tehnică asta a distracţiei, să te regăseşti în cămăruţă ta acolo, să citeşti o rugăciune, să faci această frumoasă pregătire pentru Sfintele Taine.
Cât sunt Sfintele Taine în sine, pregătirea lor, dar cât e timpul acesta de 40 de zile să pui, zi de zi, o nevoinţă câtuşi de puţin pentru o regăsire a noastră sufletească. Şi iată, într-un sat, într‑o comună, într-un judeţ, dacă fac 70, 80, 100 de suflete, dragul meu, pregătirea această, apoi aceştia sunt oamenii care salvează cele mai păcătoase suflete şi le pregătesc pentru înviere şi pentru renaşterea lor duhovnicească! Şi lucrul nu e prea greu, că nu ceri munţi de nevoinţă, dar măcar o rugăciune de dimineaţă, un paraclis al Maicii Domnului, un acatist al zilei, să‑l facem aşa câtuşi de puţin acolo, cu copiii noştri. Şi dacă copiii o să vadă pe tata şi pe mama… Că cel mai bun pedagog nu este urechea, este ochiul. Copilul când vede, aceea şi face. Nu trebuie decât să te aşezi la rugăciune, faci o închinăciune două trei, faci două trei metănii şi copilul cât e de mic se pleacă şi el acolo şi face o mătănută, face o închinăciune. Dar dacă vede, că dacă nu vede copilul, ce să facă, numai dacă îi spui: du-te şi te roagă, fă metănii, fă închinăciune.. (nu face numai dacă îi spui, fără să vadă). Am spus: copilul dacă vede face şi el. Noi degeaba spunem copilului să nu bea, să nu consume alcool, să vină devreme acasă, să nu umble haihui, dacă toate lucrurile astea nu le vede la tată şi la mama, zădarnic i le spui lui. Copilul dacă vede, el te copiază şi face întocmai. De aceea şi în viaţa noastră călugărească, un tânăr care vine la mănăstire, e scutit (?)… că el să vadă acolo ce program are bătrânul, cum se mişcă el, şi atunci copilul acesta, tânărul acesta, învăţăcelul va începe să mişte şi el pe coordonatele acestea. Şi el va rămâne cu pecetea aceasta toată viaţa lui, că şi‑n viaţa de familie. Copiii se antrenează să facă cum făceau părinţii lor: uite-aşa făcea mama, aşa făcea tata… […]. Nouă nu ne trebuie altceva, la ora actuală decât modele de viaţa, că să le vedem, şi să ne orientăm.
Ei, cam aşa ar fi trebuit să facem şi noi că să ne putem bucura de aceste zile frumoase. Iată vine acum săptămâna Sfintei Cruci, săptămâna a treia, un vârf de nevoinţă a vieţilor noastre din mânăstiri, a ascetismului nostru, a creştinismului nostru. Ce frumoasă e, se împodobeşte Sfânta Cruce, se scoate tocmai modelul acesta care ne orientează pe noi, ne întăreşte, ne pune din ce în ce, din treaptă în treaptă să ajungem oarecum în frumoasa zi a chemării Domnului: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu va voi odihni pe voi. Apai unde sunt creştinii noştri de altădată să mergem noi acolo, să ne odihnească Domnul?… Să mergem, câtuşi de puţin aşa, să ne luăm unii cu alţii şi să petrecem viaţa noastră primară a creştinului de altădată. Amin!
Domnul să ne asculte, să ne mântuiască, să ne grijească, să ne apere de toată primejdiile acestea grele… Să luăm exemplu de la nenorocirile altora şi să ne îndreptăm pe noi. Că de aceea, atât de mult o venit cu pierzarea asta a sufletelor, şi bune, şi rele, şi toată civilizaţia, toată tehnica asta, o rămas un val de apă şi pe urmă aburi care ies de pe urma străduinţelor noastre de veacuri. Civilizaţia, iată, tehnica, unde e tehnică, unde‑i toată strădania noastră? Iat‑o în fundul mâlului şi al apelor… Miroase a pustietate, asta e tehnica şi civilizaţia care ne‑a adus pe noi…
Acuma sigur că şi tehnica, şi civilizaţia asta e dată de Dumnezeu să ne folosim de ea, dar să o folosim cu răspundere şi să o folosim (astfel încât) să nu ne deranjeze viaţa noastră sufletească. E bun, sigur, să înlocuieşti o lumânare cu un bec. Dar să fie spre rugăciune, spre o carte de predici, spre o carte folositoare. Că acuma se tipăreşte o carte care înainte se făcea în 2–3 luni sau de zile sau într-un an de zile, acum s‑o tipăreşti; acum o scrii, şi mâine e sub nasul tău să o citeşti, cartonată şi frumos aranjat. E tehnică, na! Dar o foloseşti cum trebuie şi pentru ce trebuie. Să ascult o predică, să ascult o conferinţă, să ascult ceva frumos. […] Greu este că nu mai are cine le citi! (cărţile). Nu le mai căuta nimeni. Atunci alergai după o cărticică să o găseşti să îţi faci o mângâiere sufletească. Acum le avem pe toate, dar nu avem oameni, nu avem sufletele care să crească şi să le caute. E tehnică, sigur, folositoare şi asta, dar bineînţeles ca… să te ferească Dumnezeu să deschizi un internet acuma, să te uiţi ce e pe el acolo. Câte la sută sunt bune, câte sunt rele? Dar dacă am fi înţelepţi noi, sigur că le-am folosi, le-am popula cu cele bune, cu cele vrednice. Acuma stai pe scaun frumos, şi apeşi pe buton şi îţi apar toate lucrurile, ce s‑o întâmplat de ieri până azi, îţi vin sub nas toate să ştii ce se-ntamplă. Numai să fim noi înţelepţi şi să ştim să le folosim pentru mântuirea sufletelor noastre.
Ei, dragii mei, cu acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne nevoim şi noi câtuşi de puţin, să ne apropiem aşa, în bătrâneţile noastre, în sărăcia noastră spirituală, să ne bucurăm de toate zilele acestea frumoase pe care le avem, ca măcar aşa cum sunt acuma, cum le avem aşa, să nu se complice viaţa noastră cea de toate zilele. Că vedeţi dvs.: război, răzmerite, răscoale, toate pregătiri pentru distrugerea noastră spirituală. Nu e atât o pregătire armată pentru lupte şi războaie, cât este tulburarea sufletească, pentru că asta este şi şcoala vrăjmaşului, să ne tulbure, să nu avem linişte, să nu avem pace pentru o zi frumoasă de duminică, de sărbătoare, sau o zi de viaţa duhovnicească în familie. E mereu o sâcâire a vrăjmaşului că nu cumva să ne găsim noi într‑o linişte. Ci mereu trebuie să stăm înarmaţi, să ne gândim, dar oare ce face copilul nostru, că este‑n Mangalia, că este‑n Australia, în America, în Canada, şi iată aşa alergăm de la o zi la alta, să nu ne găsim pacea şi liniştea. Pentru că este şi o artă. Cineva neapărat are tot interesul să ne ducă la această stare de fierbere spre peirzarea sufletească a noastră. Nu mai vorbim despre cipurile astea care sunt o mare ispită pentru lume şi‑o pierzare de suflete. Mulţi care nici nu ştiu sărăcii despre ce e vorba, dar prind aşa şi se îneacă cu paşapoarte, cu buletine, cu toate lucrurile acestea. Iată, că vine acuma semnătura electronică. Dacă nu ai cipul, mori acolo, nu-ţi vin în ajutor, să te ia un doctor, să te ducă la un tratament. Stai acolo şi mori, parcă am fi în secolele cele mai sălbatice ale omenirii, dar şi atunci, cel puţin, venea unul cu un ceai, cu o buruiană, venea şi îţi dădea acolo şi te punea pe picioare cumva. Acuma trec pe lângă tine pe stradă: are cipul, n‑are, ei atunci lasă‑l. Şi iată, acum, altă ispită prin tehnică noastră.
Dumnezeu să‑i ierte pe japonezii aceia, dar ei au inventat toate drăcoveniile astea – şi nu‑i acuz, nu‑i învinuiesc, că şi ei au vrăjmăşii lor şi îngerii lor, fiecare naţie. Dar unii sunt mai iscusiţi decât alţii, şi sigur că vin cu toate drăcoveniile şi ne vătăma sufleteşte. Dumnezeu să‑i ierte pe toţi cei care s‑au dus în nenorocirile acestea, dar să fie pentru noi o pildă! Şi mă rog să ne cutremurăm puţin, căci putem fi şi noi în locul lor oricând.
De aceea, puneţi-vă puţin la îngrijire sufletească, mergeţi la părintele de vă spuneţi păsurile sufleteşti. Găsiţi un duhovnic bun, aşa cum căutaţi un doctor bun şi vă duceţi în Franţa, în Canada, pentru a fi sănătoşi, aşa să vă căutaţi şi unul sufletesc, că să ne putem salva viaţa noastră sufletească.
În vecii vecilor, Amin”.
Lasã un Rãspuns: