Evangelia zilei:

Ce sã faci dacã ti – e ruşine sã mãrturiseşti un pãcat? – Ieromonah Savatie Baştovoi

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Când ești la oraș diavolul vine sub diferite chipuri un prieten o carte o femeie un dușman când ești în pustie vine personalRăs­pun­sul la aceas­tă între­ba­re îl vei găsi în ori­ce îndrep­tar de spo­ve­da­nie, cred însă că nu pe cel tămă­du­i­tor. Sunt sigur că toc­mai pen­tru asta cau­ţi un răs­puns, un alt răs­puns decât cel pe care nu mă îndo­iesc că îl ştii deja, dar care, în sta­rea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De ace­ea, nici eu nu te voi apos­tro­fa cla­sic: „E de la dra­cu’ ruşi­nea, tre­bu­ie să o depă­şeşti şi să-ţi măr­tu­ri­seşti păcatul!”

Vlă­di­ca Anto­nie, epi­sco­pul Suro­ju­lui, îşi amin­tea cu dui­oşie o întâm­pla­re din ado­les­cenţa sa, care i‑a schim­bat via­ţa. Măr­tu­ri­sesc că aceas­tă întâm­pla­re a avut ace­la­şi efect şi asu­pra vieţii mele. Oda­tă, după ter­mi­na­rea slu­j­bei, tână­rul s‑a apro­pi­at la miru­it de pre­o­tul care îl smin­ti­se prin fap­tul că‑i părea beat. Totu­şi, dintr‑o poli­teţe făţar­ni­că, a încer­cat să‑i săru­te mâna, pe care pre­o­tul şi‑a tras‑o ruşi­nat, scu­zân­du-se pen­tru sta­rea în care este.

După ce lumea s‑a împră­ş­ti­at, tână­rul, atins de ges­tul părin­te­lui, s‑a apro­pi­at de el să-şi cea­ră ier­ta­re. Părin­te­le era atât de mâh­nit, încât aproa­pe că plân­gea. Şi i‑a măr­tu­ri­sit tână­ru­lui că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poa­te, pen­tru că toc­mai i‑au murit într-un acci­dent soţia şi copilul.

Atunci, vii­to­rul mitro­po­lit al Suro­ju­lui a avut urmă­toa­rea reve­la­ţie sim­plă, dar fun­damen­ta­lă. El a înţe­les că una este a citi în Biblie des­pre răb­da­rea lui Iov şi a‑l da ca exem­plu alto­ra, când îi vezi necă­ji­ţi, şi alta este să ţi se întâm­ple chiar ţie un necaz atât de mare.

Via­ţa cre­ş­ti­nă auten­ti­că înce­pe cu înţe­le­ge­rea aces­tui lucru sim­plu. Să înţe­le­gem că nu întot­dea­u­na putem înde­plini sfa­tu­ri­le atât de bune, de alt­fel, ale Sfinţi­lor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întot­dea­u­na avem pute­rea nece­sa­ră, cura­jul şi, pur şi sim­plu, voinţa. Dar, cu toa­te aces­tea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că sun­tem ispi­ti­ţi şi chiar stă­pâ­ni­ţi de draci, fie de por­ni­ri­le nor­ma­le ale firii, noi, totu­şi, rămâ­nem cre­ş­tini. Niş­te cre­ş­tini lovi­ţi, dar cre­ş­tini. Să înţe­le­gem că via­ţa cre­ş­ti­nu­lui nu este alcă­tu­i­tă doar din vic­to­rii, doar din reu­şi­te, ci, poa­te, mai ales, din înfrân­geri, dar din niş­te înfrân­geri supor­ta­te cu bărbăţie.

Pen­tru noi, cre­ş­ti­nii, o înfrân­ge­re supor­ta­tă cu băr­bă­ţie e mai mare decât o vic­to­rie dobân­di­tă mişe­leş­te, adi­că cu îngâm­fa­re. Foar­te uşor o ast­fel de vic­to­rie te poa­te arun­ca în afa­ra tere­nu­lui de lup­tă. Adi­că, în cazul nos­tru, cine­va care îşi măr­tu­ri­seş­te păca­te­le cu prea mul­tă uşu­rinţă îşi poa­te pune între­ba­rea de ce i se întâm­plă asta? Nu cum­va toc­mai pen­tru fap­tul că nu îi par chiar atât de gra­ve? Nu cum­va, toc­mai pen­tru fap­tul că şi‑a pier­dut duhul ade­vă­ra­tei pocăinţe?

Da, păca­tul tău poa­te fi şi avort, şi homo­se­xu­a­li­ta­te, şi cri­ma. Dar să ştii că sunt oameni care măr­tu­ri­sesc aces­te păca­te aproa­pe cu seni­nă­ta­te, iar unde­va, în vreo mănăs­ti­re uita­tă, exis­tă poa­te un fra­te care se tân­gu­ie gro­zav pen­tru fap­tul că a mân­cat un măr din copa­cul din care nu avea bine­cu­vân­ta­re să mănân­ce. Avem în Pate­ric cazul unui fra­te care era chi­nu­it îngro­zi­tor de fap­tul că, făcând ascul­ta­re la tra­pe­ză (bucă­tă­rie), mân­ca din oala cu unt.
Aşa că, după păre­rea mea, ruşi­nea pe care o simţim, atunci când vine vre­mea să măr­tu­ri­sim un păcat, poa­te că nu depin­de atât de gra­vi­ta­tea păca­tu­lui săvârşit, cât de inten­si­ta­tea pocă­inţei noas­tre. Pen­tru a nu per­mi­te încu­nu­na­rea unei pocă­inţe atât de băr­bă­teşti şi atât de plă­cu­te lui Dum­ne­zeu, dia­vo­lul se ridi­că împo­tri­va noas­tră şi ne îngre­u­ia­ză şi mai mult frămân­ta­rea, spo­rin­du-ne nu doar ruşi­nea, ci, oda­tă cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseam­nă să te declari învins? Oare fap­tul că nu poţi măr­tu­ri­si un anu­me păcat pre­o­tu­lui? Nu. Încă nu. Aceas­ta este doar o lovi­tu­ră, o lovi­tu­ră pe care e şi firesc ca ori­ce lup­tă să o pre­su­pu­nă. Dar încă nu este înfrân­ge­re, încă este încă­ie­ra­re. Înfrân­ge­rea este atunci când noi înce­pem să fugim nu doar de pre­ot, ci chiar şi de Hris­tos, când ajungi să crezi că nu doar pre­o­tul nu te mai poa­te înţe­le­ge, ci până şi Hris­tos, până şi El nu te mai poa­te ierta.

Ziceam că ruşi­nea aceas­ta poa­te fi nu atât din cau­za gra­vi­tă­ţii păca­tu­lui, cât poa­te din cau­za inten­si­tă­ţii pocă­inţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şan­sa unei încu­nu­nări pe măsu­ra zbu­ci­u­mu­lui nos­tru. Cunu­na însă stă pe un loc mai îna­lt decât noi şi închi­pu­ie-ţi că nu avem nimic pe care să căl­căm pen­tru a o ajun­ge: nici sca­un, nici vreo pia­tră sau butu­ru­gă. Tot ce avem la îndemâ­nă e păca­tul nos­tru, pe care tre­bu­ie să căl­căm, ca pe o sca­ră, ca pe un loc îna­lt şi să ajun­gem până la cunună.

Aşa­dar, dacă nu o poţi spu­ne pre­o­tu­lui la care te spo­ve­deşti de obi­cei, du-te şi o spu­ne unui pre­ot necu­nos­cut, du-te într-un oraş stră­in, într‑o ţară stră­i­nă, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune‑o pri­mu­lui pre­ot care îţi iese în cale, numai spune‑o.

Dacă ţi-ai pier­dut încre­de­rea în pre­o­ţi, că poţi cădea şi în aceas­tă ispi­tă, spune‑o unui om în care ai încre­de­re. Dacă nu ai nici măcar un ast­fel de om, spune‑o direct lui Dum­ne­zeu, spu­ne-I‑o neîn­ce­tat. De fapt, sunt con­vins că amin­ti­rea păca­tu­lui te obse­dea­ză ori­cum, dar tu spune‑o des­chis, cu nădej­de, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s‑a aprins de pocă­inţă, a fugit şi a arun­cat banii dobân­di­ţi pe sân­ge. Iuda, spre deo­se­bi­re de Petru, a recu­nos­cut sân­ge­le lui Hris­tos ca fiind „nevi­no­vat”, adi­că, prac­tic, a înfrun­tat hotă­rârea iude­i­lor, a înfrun­tat tot Tem­plul care L‑a con­dam­nat pe Hris­tos la moarte.

Petru nu a avut pute­re să facă aceas­ta, nici măcar în faţa unei sim­ple femei care i‑a zis că l‑a văzut prin­tre uce­nici. Petru s‑a lepă­dat cu jurământ de Hris­tos, în timp ce Iuda L‑a măr­tu­ri­sit fără fri­că „nevi­no­vat” şi nu doar în faţa unei sim­ple femei, care nu i‑ar fi putut face nimic, ci în faţa legiu­i­to­ri­lor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toa­te aces­tea, pocă­inţa cea mare a lui Iuda nu i‑a folo­sit la nimic, pen­tru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dum­ne­zeu, nu avea îndrăz­ne­a­la să I se măr­tu­ri­seas­că. Iuda, care a avut curaj să măr­tu­ri­seas­că îna­in­tea oame­ni­lor, nu a avut curaj să măr­tu­ri­seas­că lui Dum­ne­zeu, iar Petru, deşi s‑a spe­ri­at şi s‑a ruşi­nat de oameni, totu­şi, atunci când a fost vre­mea, s‑a măr­tu­ri­sit lui Dumnezeu.

Care a fost măr­tu­ri­si­rea lui Petru? A zis el oare: „Doam­ne am greşit că Te-am tră­dat, iar­tă-mă!”? Nu. Petru a măr­tu­ri­sit alt­fel, şocant pen­tru noi. Petru a zis: „Doam­ne, Tu ştii toa­te, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, toc­mai pen­tru că e o min­ciu­nă, dar e o min­ciu­nă care ai vrea să fie ade­vă­ra­tă. Poa­te chiar e un ade­văr, un ade­văr la care puţini din­tre noi putem ajun­ge, dar îl râv­nim. Să plângi şi să repeţi min­ciu­na aceas­ta lui Dum­ne­zeu, să I‑o spui în faţă: „Doam­ne, Tu ştii toa­te, Tu ştii că Te iubesc!”

Dum­ne­zeu ştie păca­tul nos­tru, Îl ştia chiar mai îna­in­te de a ne fi adus pe lume. Şi totu­şi, El nu a împie­di­cat naş­te­rea noas­tră. Oare nu ara­tă asta încre­de­rea lui Dum­ne­zeu faţă de noi, oare nu ara­tă marea nădej­de pe care şi‑a pus‑o El în noi? De ce să dez­a­mă­gim pe Cine­va atât de minu­nat cum este Dumnezeu?

Ace­la­şi vlă­di­că Anto­nie, într‑o pre­di­că la Naş­te­rea Dom­nu­lui, care ştiu bine că n‑a fost tra­du­să în româ­neş­te, pro­pu­ne o dis­cu­ţie, nu atât des­pre cre­dinţa omu­lui în Dum­ne­zeu, care este o temă arhi­dis­cu­ta­tă, cât des­pre cre­dinţa lui Dum­ne­zeu în om.
Vlă­di­ca amin­teş­te de o poves­ti­oa­ră, se pare, fără o prea mare valoa­re lite­ra­ră, în schimb de mare adân­ci­me duhov­ni­ceas­că. Auto­rul îşi închi­pu­ie sfa­tul Sfin­tei Tre­imi la face­rea omu­lui. Dum­ne­zeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chi­pul şi ase­mă­na­rea noas­tră”. „Da, dar omul aces­ta va cădea – zise Duhul -, şi Tu, Fiu­le, va tre­bui să mori pen­tru El”. „Să‑l facem, dar, sau să nu‑L facem?” – a între­bat Tatăl. „Să‑L facem” – a zis Fiul.
Iată nădej­dea pe care şi‑a pus‑o Dum­ne­zeu în om! Aces­tui Dum­ne­zeu ne măr­tu­ri­sim noi, de aces­ta ne ruşi­năm, pe aces­ta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi măr­tu­ri­si păca­tul tău pre­o­tu­lui, nu dez­nă­dăj­dui, spune‑l lui Dum­ne­zeu. Şi ada­u­gă la acel păcat şi toa­te moti­ve­le pen­tru care nu‑l poţi măr­tu­ri­si. Să‑i spui lui Dum­ne­zeu toa­te aşa cum sunt, cu sim­pli­ta­te. Să nu te des­pa­rţi de Dum­ne­zeu. Poţi să‑I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vino­vat pen­tru păca­tul Tău, poţi să cle­ve­teşti tot pămân­tul îna­in­tea Lui, toţi pre­o­ţii şi epi­sco­pii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te lini­ş­teşti până când nu obţii un răs­puns de la El. Poa­te că, la un moment dat, îţi vei da sea­ma că ceea ce‑i spui este o min­ciu­nă, poa­te că nu. Să ştii însă că El te va înţe­le­ge, ori­ce i‑ai spu­ne. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să‑i spui toa­te, toc­mai pen­tru a nu ajun­ge să te reve­rşi îna­in­tea oame­ni­lor. Dar să te păzeşti a cle­veti pe pre­o­ţi sau pe ori­ca­re alt om în faţa oame­ni­lor, până ce te vei lini­şti desăvârşit.
Numai lui Dum­ne­zeu să‑i pâră­şti pe toţi, că El te va înţe­le­ge, El ştie toa­te. Şi‑n toa­tă vre­mea, ori­cât de dez­nă­dăj­du­it sau revol­tat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispi­tă, o ispi­tă vre­mel­ni­că, pe care tre­bu­ie să o înfrângi.

Va veni şi tim­pul când o vei putea spu­ne pre­o­tu­lui, adi­ca tot lui Dum­ne­zeu, dar cu mar­tor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chi­nu­it de gân­duri ca şi tine, pen­tru că, aşa cum spu­ne Apos­to­lul Pavel, oare nu „tot tru­pul geme şi sus­pi­nă cu sus­pi­ne negră­i­te, aştep­tând infierea”?

Gân­deş­te-te că aces­ta nu e decât un păcat neîn­sem­nat, un păcat oare­ca­re. Că via­ţa s‑ar putea să te arun­ce, de acum îna­in­te, în niş­te păca­te atât de mari, încât cele pen­tru care te frămânţi acum să-ţi pară flea­curi. Şi, dacă pe aces­ta nu‑l poţi măr­tu­ri­si, cu ace­lea ce vei face?

Îndrăz­neş­te, Eu am biru­it lumea”.
Părintele Ilie Cleopa - Ce prețuiește DUMNEZEU

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: