Sãptãmâna Patimilor – Lunea Mare
Biserica a rânduit ca la sinaxarul zilei de luni din Săptămâna Patimilor să se facă pomenirea lui Iosif, fiul patriarhului Iacob şi a smochinului neroditor.
Numele de Iosif înseamnă “El (Domnul) adaugă”. Acesta a fost cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacob şi primul al Rahilei.
Sfânta Scriptură ne mărturiseşte că într‑o zi, bătrânul Iacob îl trimite pe Iosif să‑i aducă veşti despre frăţii lui, care erau plecaţi cu oile la câmp. Frăţii săi, erau invidioşi pe acesta din momentul în care le vestise câteva vise: “Eram la câmp cu toţii şi legam snopi. Snopii mei stăteau drept, iar ai voştri se plecau spre ai mei”, “se părea că soarele, lună şi unsprezece stele se aplecau şi se închinau în faţa mea”. În urmă acestor descoperiri, fraţii săi şi-au pus în gând să‑l omoare.
Văzându‑l de departe că vine de la casa tatălui spre ei, aceştia au zis: “Iată visătorul! Haidem să‑l omorâm şi să‑l aruncăm într-un puţ şi să zicem că l‑a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visurile lui”. Însă Ruben, unul dintre frăţii săi, le‑a zis: “Nu, să nu vărsaţi sânge! Aruncaţi‑l mai bine în puţul acela din pustiu, dar mâinile să nu vi le puneţi pe el”. Este aruncat în puţ, însă, este scos de acolo pentru a fi vândut cu 30 de arginţi unor negustori.
Pentru a‑şi acoperi fapta, frăţii săi au tăiat un ied, au rupt haina lui Iosif şi au înmuiat‑o în sânge. Seara, ajunşi acasă, i‑au arătat haina lui Iacob, spunandu‑i acestuia că Iosif a fost mâncat de o fiară sălbatică.
Iosif, fiul patriarhului Iacob, prefigurarea lui Hristos
Iosif, aruncat de frăţii săi în fântână, semnifică punerea lui Hristos în mormânt. Scriptura ne atrage atenţia că fântâna era lipsită de apă, semn că acel loc nu mai putea dărui şi întreţine viaţa. Până la Învierea lui Hristos, mormântul era chipul morţii. Nu întâmplător, cel demonizat din ţinutul Gherghesenilor, locuia în morminte, în locul în care nu mai există relaţie, viaţa.
Şi după cum fântâna în care a fost pus, rămâne goală, la fel se întâmpla şi cu mormântul Domnului. Acest mormânt e o mărturie a faptului că şi mormintele noastre vor rămâne goale. Prin Învierea Domnului, mormântul nu mai este loc de veci.
În acest sens, Apostolul Pavel vorbind despre învierea trupurilor nu spune: se îngroapă, ci “se seamănă”. “Se seamănă trupul întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42–44).
Iosif, vândut de frăţii săi în Egipt pentru 30 de arginţi, este o preinchipuire a lui Hristos, vândut de Iuda. Sfântul Andrei Criteanul spune în Canonul cel Mare că Iosif “de cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuirea Domnului”.
Haina lui Iosif, muiată în sânge şi arătată patriarhului Iacov, simbolizează mantia roşie a Mântuitorul din timpul Patimilor Sale.
În relatarea vieţii lui Iosif, ni se spune că acesta îi primeşte pe frăţii săi, care vin în Egipt după o foamete cumplită în Ţară Sfântă şi le oferă hrană fără bani.
Foametea din vremea lui Iosif, semnifică neputinţa neamului omenesc de a atinge asemănarea cu Dumnezeu prin propriile puteri. Datorită foamei, îşi va veni în fire fiul risipitor şi va ajunge să se hrănească cu viţelul cel gras, chip al lui Hristos.
Iosif dăruieşte întregului popor grâu şi hrană, vestind tainic că şi Hristos Se va dărui pe Sine ca hrană, în cadrul Sfintei Liturghii, sub chipul pâinii şi al vinului. Faptul că Scriptura nu mai aminteşte de o altă foamete, de o altă venire a fraţilor săi pentru a lua hrană, ni se descoperă că cel ce mănâncă Trupul lui Hristos, nu mai flămânzeşte niciodată. Acest lucru a fost vestit de Mântuitorul femeii din Samaria: “Cine bea din apă pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată”.
Sfântul Evanghelist Marcu vorbind despre smochinul neroditor spune: “Iar a doua zi ieşind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n‑a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac” (Marcu 11, 12–14), iar Sfântul Evanghelist Matei ne spune că: “Îndată s‑a uscat smochinul” (Matei 21, 19).
În tâlcuirile unor Sfinţi Părinţi, acest smochin neroditor este simbolul sinagogii, care nu a adus rodul mântuirii pe care l‑a odrăslit din plin Biserica creştină.
Însă, în tâlcuirea lui Isidor Pelusiotul el are alt înţeles: “Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui şi-au făcut acoperământ strămoşii noştri călcători de poruncă. Din pricina că n‑a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, că să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se aseamănă cu smochina este lucrul destul de limpede: Are dulceaţa plăcerii, lipiciunea păcatului, iar la urmă, usturimea şi iutimea conştiinţei. Istoria smochinului a fost aşezată aici pentru a ne îndemna la umilinţă, după cum istoria lui Iosif a fost aşezată pentru a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseşte în el odihnă, a doua zi, adică după viaţa aceasta de acum, îl usucă prin blestem şi‑l trimite în focul veşnic. Smochinul uscat din Sfânta Evanghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozeşte pe cei care nu fac rod potrivit de virtute”.
Voi reda în încheiere un comentariu al părintelui Nicolae Steinhardt: “Pericopa smochinului se cade să fie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a‑i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu‑i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul !): care nu dispune de scuza valabilă spre a‑L refuza pe Făcătorul sau ori pentru a‑I spune: n‑am timp sau nu‑i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşti plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.
Mereu şi în orice clipă este vremea – şi acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, sarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaşte soroace şi pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul şi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cereşti. Reacţiile “robustului simt comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spatiotemporalitatii (sunt date peste cap); şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilităţii integrale enunţate de André Gide nu se aplică mai la propriu şi mai desăvârşit decât în relaţiile dintre făptura şi Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mâna, cu încălţămintea în picioare, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă”.
Adrian Cocosila
Lasã un Rãspuns: