Sãptãmâna Patimilor – Lunea Mare

Bise­ri­ca a rân­du­it ca la sina­xa­rul zilei de luni din Săp­tămâ­na Pati­mi­lor să se facă pome­ni­rea lui Iosif, fiul patri­ar­hu­lui Iacob şi a smo­chi­nu­lui neroditor.

Nume­le de Iosif înseam­nă “El (Dom­nul) ada­u­gă”. Aces­ta a fost cel de-al unspre­ze­ce­lea fiu al lui Iacob şi pri­mul al Rahilei.

Sfân­ta Scrip­tu­ră ne măr­tu­ri­seş­te că într‑o zi, bătrâ­nul Iacob îl tri­mi­te pe Iosif să‑i adu­că veşti des­pre fră­ţii lui, care erau ple­ca­ţi cu oile la câmp. Fră­ţii săi, erau invi­di­oşi pe aces­ta din momen­tul în care le ves­ti­se câte­va vise: “Eram la câmp cu toţii şi legam snopi. Sno­pii mei stă­teau drept, iar ai voş­tri se ple­cau spre ai mei”, “se părea că soa­re­le, lună şi unspre­ze­ce ste­le se aple­cau şi se închi­nau în faţa mea”. În urmă aces­tor des­co­pe­riri, fra­ţii săi şi-au pus în gând să‑l omoare.

Văzându‑l de depar­te că vine de la casa tată­lui spre ei, aceş­tia au zis: “Iată visă­to­rul! Hai­dem să‑l omorâm şi să‑l arun­căm într-un puţ şi să zicem că l‑a mân­cat o fia­ră săl­ba­ti­că şi vom vedea ce se va ale­ge de visu­ri­le lui”. Însă Ruben, unul din­tre fră­ţii săi, le‑a zis: “Nu, să nu văr­sa­ţi sân­ge! Aruncaţi‑l mai bine în puţul ace­la din pus­tiu, dar mâi­ni­le să nu vi le puneţi pe el”. Este arun­cat în puţ, însă, este scos de aco­lo pen­tru a fi vân­dut cu 30 de arginţi unor negustori.

Pen­tru a‑şi aco­peri fap­ta, fră­ţii săi au tăi­at un ied, au rupt hai­na lui Iosif şi au înmuiat‑o în sân­ge. Sea­ra, aju­nşi aca­să, i‑au ară­tat hai­na lui Iacob, spunandu‑i aces­tu­ia că Iosif a fost mân­cat de o fia­ră sălbatică.

Iosif, fiul patri­ar­hu­lui Iacob, pre­fi­gu­ra­rea lui Hristos

Iosif, arun­cat de fră­ţii săi în fân­tâ­nă, sem­ni­fi­că pune­rea lui Hris­tos în mor­mânt. Scrip­tu­ra ne atra­ge atenţia că fân­tâ­na era lip­si­tă de apă, semn că acel loc nu mai putea dărui şi întreţi­ne via­ţa. Până la Învi­e­rea lui Hris­tos, mor­mân­tul era chi­pul morţii. Nu întâm­plă­tor, cel demo­n­i­zat din ţinu­tul Gher­ghe­se­ni­lor, locu­ia în mor­min­te, în locul în care nu mai exis­tă rela­ţie, viaţa.

Şi după cum fân­tâ­na în care a fost pus, rămâ­ne goa­lă, la fel se întâm­pla şi cu mor­mân­tul Dom­nu­lui. Acest mor­mânt e o măr­tu­rie a fap­tu­lui că şi mor­min­te­le noas­tre vor rămâ­ne goa­le. Prin Învi­e­rea Dom­nu­lui, mor­mân­tul nu mai este loc de veci.

În acest sens, Apos­to­lul Pavel vor­bind des­pre învi­e­rea tru­pu­ri­lor nu spu­ne: se îngroa­pă, ci “se sea­mă­nă”. “Se sea­mă­nă tru­pul întru necin­ste, învi­a­ză întru sla­vă; se sea­mă­nă întru slă­bi­ciu­ne, învi­a­ză întru pute­re; se sea­mă­nă trup firesc, învi­a­ză trup duhov­ni­cesc” (I Cor. 15, 42–44).

Iosif, vân­dut de fră­ţii săi în Egipt pen­tru 30 de arginţi, este o pre­in­chi­pu­i­re a lui Hris­tos, vân­dut de Iuda. Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul spu­ne în Cano­nul cel Mare că Iosif “de cei de un sân­ge a fost dat, a fost vân­dut în robie dul­ce­le suflet, cel drept, spre închi­pu­i­rea Domnului”.

Hai­na lui Iosif, muia­tă în sân­ge şi ară­ta­tă patri­ar­hu­lui Iacov, sim­bo­li­zea­ză man­tia roşie a Mân­tu­i­to­rul din tim­pul Pati­mi­lor Sale.

În rela­ta­rea vieţii lui Iosif, ni se spu­ne că aces­ta îi pri­meş­te pe fră­ţii săi, care vin în Egipt după o foa­me­te cum­pli­tă în Ţară Sfân­tă şi le ofe­ră hra­nă fără bani.

Foa­me­tea din vre­mea lui Iosif, sem­ni­fi­că nepu­tinţa nea­mu­lui ome­nesc de a atin­ge ase­mă­na­rea cu Dum­ne­zeu prin pro­pri­i­le puteri. Dato­ri­tă foa­mei, îşi va veni în fire fiul risi­pi­tor şi va ajun­ge să se hră­neas­că cu viţe­lul cel gras, chip al lui Hristos.

Iosif dăru­ieş­te între­gu­lui popor grâu şi hra­nă, ves­tind tai­nic că şi Hris­tos Se va dărui pe Sine ca hra­nă, în cadrul Sfin­tei Litur­ghii, sub chi­pul pâi­nii şi al vinu­lui. Fap­tul că Scrip­tu­ra nu mai amin­teş­te de o altă foa­me­te, de o altă veni­re a fra­ţi­lor săi pen­tru a lua hra­nă, ni se des­co­pe­ră că cel ce mănân­că Tru­pul lui Hris­tos, nu mai flămân­zeş­te nici­o­da­tă. Acest lucru a fost ves­tit de Mân­tu­i­to­rul feme­ii din Sama­ria: “Cine bea din apă pe care o dau Eu nu va mai înse­ta niciodată”.

Smo­chi­nul neroditor

Sfân­tul Evan­ghe­list Mar­cu vor­bind des­pre smo­chi­nul nero­di­tor spu­ne: “Iar a doua zi ieşind ei din Beta­nia, Dom­nul a flămân­zit. Şi văzând un smo­chin de depar­te, având frun­ze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n‑a găsit nimic decât frun­ze, că nu era încă vre­mea smo­chi­ne­lor. Şi a zis Iisus smo­chi­nu­lui: Nimeni să nu mai mănân­ce rod din tine în veac” (Mar­cu 11, 12–14), iar Sfân­tul Evan­ghe­list Matei ne spu­ne că: “Înda­tă s‑a uscat smo­chi­nul” (Matei 21, 19).

În tâl­cu­i­ri­le unor Sfinţi Părinţi, acest smo­chin nero­di­tor este sim­bo­lul sina­go­gii, care nu a adus rodul mân­tu­i­rii pe care l‑a odră­slit din plin Bise­ri­ca creştină.

Însă, în tâl­cu­i­rea lui Isi­dor Pelu­si­o­tul el are alt înţe­les: “Pomul căl­că­rii porun­cii a fost smo­chi­nul. Din frun­ze­le lui şi-au făcut aco­pe­rământ stră­moşii noş­tri căl­că­tori de porun­că. Din pri­ci­na că n‑a fost bles­te­mat atunci, a fost bles­te­mat acum de Hris­tos, ca un iubi­tor de oameni, că să nu mai facă rod, care este pri­ci­na păca­tu­lui. Iar că păca­tul se asea­mă­nă cu smo­chi­na este lucrul des­tul de lim­pe­de: Are dul­cea­ţa plă­ce­rii, lipi­ciu­nea păca­tu­lui, iar la urmă, ustu­ri­mea şi iuti­mea conş­ti­inţei. Isto­ria smo­chi­nu­lui a fost aşe­za­tă aici pen­tru a ne îndem­na la umi­linţă, după cum isto­ria lui Iosif a fost aşe­za­tă pen­tru a ne înfă­ţi­şa pe Hris­tos. Fie­ca­re suflet lip­sit de ori­ce roa­dă duhov­ni­ceas­că este un smo­chin. Dacă Dom­nul nu găseş­te în el odih­nă, a doua zi, adi­că după via­ţa aceas­ta de acum, îl usu­că prin bles­tem şi‑l tri­mi­te în focul veş­nic. Smo­chi­nul uscat din Sfân­ta Evan­ghe­lie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngro­zeş­te pe cei care nu fac rod potri­vit de virtute”.

Voi reda în înche­ie­re un comen­ta­riu al părin­te­lui Nico­lae Ste­inhar­dt: “Peri­co­pa smo­chi­nu­lui se cade să fie inter­pre­ta­tă nu după regu­li­le drep­tă­ţii natu­ra­le şi valo­ri­le axi­o­lo­gi­ei ele­men­ta­re, ci la nive­lul pro­po­zi­ţi­i­lor duhov­ni­ceşti ale­gori­ce. Da, nedrept este a‑i pre­tin­de smo­chi­nu­lui (sau ori­că­rui alt arbo­re fruc­ti­fer) roa­de atunci când nu‑i vre­mea recol­tei, dar nedrep­ta­tea înce­tea­ză dacă rea­li­zăm ce este în fapt vor­ba de a fi ori a nu fi de folos lui Dum­ne­zeu, de a răs­pun­de ori ba che­mă­rii Sale. Nu de smo­chin şi de smo­chi­ne se face menţiu­ne în para­bo­la aceas­ta, ci de om (tot aşa şi în alte meta­fo­re neo­tes­ta­men­ta­re: par­că de păsări ori de boi se îngri­jeş­te Ato­tpu­ter­ni­cul !): care nu dis­pu­ne de scu­za vala­bi­lă spre a‑L refu­za pe Făcă­to­rul sau ori pen­tru a‑I spu­ne: n‑am timp sau nu‑i acum momen­tul potri­vit. Soroa­ce, date, con­di­ţii, cla­u­ze, toc­meli: sunt lovi­te de nuli­ta­te abso­lu­tă. Che­mă­rii de sus i se poa­te răs­pun­de numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doam­ne”. Moti­vă­ri­le, fie ele ome­neşti pla­u­zi­bi­le, nu sunt lua­te în con­si­de­ra­re: nu ne este îngă­du­it a ne eschi­va nici măcar pen­tru a ne îngro­pa tatăl ori a ne rân­dui cele din gos­po­dă­rii; nici pen­tru a ne duce să vedem ţari­na ce toc­mai am ago­ni­sit; nici pen­tru a cere boii de curând cum­pă­ra­ţi; nici pen­tru a ne des­pă­rţi de feme­ia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.

Mereu şi în ori­ce cli­pă este vre­mea – şi acum este – a răs­pun­de “Iată-mă” lui Hris­tos. La acest nivel, pe acest plan nu se poa­te jude­ca potri­vit celor de pe tărâ­mul pro­fan al logi­cii juri­di­ce. Aco­lo ter­me­ne­le, inter­va­le­le, sar­tu­ri­le, epo­ci­le, dati­ni­le sunt per­fect vala­bi­le: din­coa­ce, cu totul nesem­ni­fi­ca­ti­ve şi nejus­ti­fi­ca­ti­ve. Roa­de­le smo­chi­nu­lui – pro­du­se ale firii, ale natu­rii natu­ra­le – sunt sub­or­do­na­te ciclu­ri­lor de rodi­re, însă devo­ta­men­tul oame­ni­lor nu cunoa­ş­te soroa­ce şi pau­ze. Inter­pre­ta­rea ale­gori­că se impu­ne: smo­chi­nul e omul, iar smo­chi­nul nero­di­tor e omul şi el nero­di­tor, rece, aspru, nere­cep­tiv che­mă­rii cereşti. Rea­cţi­i­le “robus­tu­lui simt comun” nu au ce cău­ta în citi­rea for­mu­le­lor spa­ti­o­tem­po­ra­li­ta­tii (sunt date pes­te cap); şi tot aşa nici în dez­le­ga­rea înci­fră­ri­lor duhov­ni­ceşti. Iată de ce putem afir­ma că omul (smo­chi­nul, în lim­baj codi­fi­cat) tre­bu­ie să fie ori­când gata, ori­când dis­po­ni­bil pen­tru Hris­tos. Nică­ieri teo­ria dis­po­ni­bi­li­tă­ţii inte­gra­le enu­nţa­te de André Gide nu se apli­că mai la pro­priu şi mai desă­vârşit decât în rela­ţi­i­le din­tre făp­tu­ra şi Zidi­to­rul ei. Iar a fi dis­po­ni­bil înseam­nă a te nimeri ori­când încins, cu toia­gul în mâna, cu încă­lţă­min­tea în picioa­re, pre­gă­tit de drum, de acţiu­ne, de răs­puns afir­ma­tiv, de roadă”.

Adri­an Cocosila