Evangelia zilei:

Rafail Noica – Despre vremurile pe care le trãim

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Parin­te­le Rafa­il (Noica), des­pre vre­mu­ri­le pe care le traim… si alte vor­be de folos

Rafail Noica

(…) vreau sa zic ca acu­ma vine si aici (a venit, prin comu­nism, o urgie pes­te nea­mul aces­ta) si pes­te tot nea­mul orto­dox, vine urgia “Nou­lui Veac”, New Age, post­mo­der­nis­mul, sau cum vreti sa ii spu­neti, pe care l‑am trait deja noi in Apus, si se nimi­ces­te via­ta Bise­ri­cii, se rein­tro­du­ce vechiul duh al paga­nis­mu­lui pana la capat.
(…) Vreau sa zic ca s‑a ter­mi­nat cu epo­ca ace­ea “usoa­ra”, acum din in ce mai mult este cer­ne­rea, si tare mi‑e tea­ma ca o sa vedeti si voi, dragi stu­den­ti, zile­le aces­tea… cine stie?
Deja, spu­ne Preasfin­ti­tul [Andrei], unii oameni – pro­ba­bil bote­zati cres­tini orto­doc­si – nu se supun Bise­ri­cii, chiar din­tre pro­fe­sori [de la Teo­lo­gie]. Asta este, ca sa zic asa, nor­mal pen­tru zile­le noas­tre. Pre­ga­ti­ti-va pen­tru aces­tea, si pen­tru mai rau.

Cer­ne­rea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Daca vrei, esti cu mine, daca nu, ti-am spus…”
Cuvan­tul din Apo­ca­lip­sa, “De acum, cel ce nedrep­ta­tes­te, mai nedrep­ta­teas­ca, cel ce spur­ca, mai spur­ce, cel drept mai lucre­ze drep­ta­tea si cel sfant mai sfin­teas­ca-se” (Apoc. 22,11) ara­ta ca acum e un fel de “a face ce vrei”. Si aicea, iara­si zic, este peri­co­lul pen­tru om de a se prapadi. (…) 

In Apus, unde eram ca nis­te craci taia­te de trunchi, (…) am sim­tit ime­di­at nevo­ia de o mai mare apro­pi­e­re de Sfan­ta Impar­ta­sa­nie. Aicea este inca lucra­rea Bise­ri­cii Orto­do­xe care ne mai tine. Si va spun inca un lucru: sec­ta­rii si cato­li­cii (gre­co sau roma­no). roma­nii bote­zati in ori­ce sec­te, nici nu-si dau sea­ma in ce masu­ra tra­iesc si ei din san­ge­le Orto­do­xi­ei, din duhul, din aerul orto­dox pe care il res­pi­ra. (…) natu­ra este sfin­ti­ta. Cum sa nu fie sfin­ti­ta, cand in toa­ta Roma­nia sunt bise­rici orto­do­xe de mai mult sau mai putin de doua mii de ani – nu stiu ce se intam­pla in Transil­va­nia pe vre­mea lui Bukow – dar de vreo doua mii de ani se tot sfin­tes­te apa la Bobo­tea­za, si se sfin­tes­te toa­ta firea cu apa sfin­ti­ta, si oame­nii se impar­ta­sesc, cat de cat. Si sec­te­le care tra­iesc aici la noi nici nu-si dau sea­ma cat tra­iesc din aer ortodox.

In Apus, unde acest “aer” nu exis­ta, sub pre­siu­nea moder­ni­ta­tii, duhov­ni­cia apu­sea­na da din ce in ce mai mult fali­ment, si din ce in ce mai multi din­tre cre­din­cio­sii apu­seni se intorc catre Orto­do­xie. Orto­do­xia, sa sti­ti, este mult mai apre­cia­ta in Apus, decat aici.(…)
* * *
Scri­soa­re catre un Arhiereu
Iubi­te Preasfin­ti­te Parin­te, blagosloviti.
[…] Indraz­nesc sa spun acum ca nevo­ie este ca, mai ales noi, “fete­le bise­ri­ces­ti”, sa “deo­se­bim vre­mea” (Lc. 12, 54–57) in care ne aflam isto­ric, spre a lucra impre­u­na cu Dom­nul in via Lui – si sa tra­gem in ace­ea­si direc­tie cu El.

Vre­mea este a cer­ne­rii. Va tre­bui sa pier­dem pe multi din ran­du­ri­le pre­o­ti­lor si din numa­rul cre­din­cio­si­lor: aceas­ta in Apus s‑a si facut, mai ales dupa raz­boi, inde­o­se­bi din anii ’50 incoa­ce; iar cei ce au ramas – din­tre aces­tia sunt cei care acum recu­nosc, si iubesc – si pri­mesc, aco­lo, Ortodoxia.
Para­do­xal, pe noi Comu­nis­mul ne‑a pazit, intr‑o masu­ra, in felul lui; dar acum a venit vre­mea (Ioan 17, 1). Vom fi nevo­i­ti sa vedem pro­pa­siri si izbanzi din par­tea cato­li­cis­mu­lui si a celor­lal­te sec­te; sa ne vedem facuti de ras si de rusi­ne de catre mass-media, si pe noi insi­ne, si pe iubi­ta noas­tra Bise­ri­ca, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rab­dam ocari si pri­goa­ne din afa­ra, iar din­la­un­tru smin­tiri, si potic­niri, si vanzari (Apoc. 13, 7).

Comu­nis­mul a lovit cu sabia; “New Age”-ul – mai ales cu min­ciu­ni­le aces­tui veac tre­ca­tor: caci a ince­put “cea­sul lor, si sta­pa­nia intu­ne­re­cu­lui” (Lc. 22, 53). Si daca “s‑a dat lor sta­pa­ni­re” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impo­tri­va voii lui Dumnezeu?
Dar, lui Dum­ne­zeu voim noi a sta impo­tri­va? Cum, atunci, vom fi lui Bise­ri­ca, si Mirea­sa Hris­to­su­lui Lui? Caci jude­cand dupa Scrip­turi, pre­cum si dupa pri­ve­lis­tea care ne incon­joa­ra, nevo­ie este de acest necaz, pen­tru ca Bise­ri­ca – adi­ca noi – sa se cure­te de toa­te pre­a­cur­vi­i­le ei, sa se spe­le de toa­ta necu­ra­tia ei (Iez. cap. 16), sa se “lamu­reas­ca”, intru cele din urma, ca aurul in cup­to­rul ispi­ti­rii, sa se lepe­de de tot ce este strain sfin­te­ni­ei ei, sa se sme­reas­ca pana in sfar­sit, sa se gateas­ca Mirea­sa in astep­ta­rea Mire­lui (Apoc. 22, 16–17).

Acum va tre­bui sa se lamu­reas­ca cre­din­ta noas­tra; acum se va vedea, in sfar­sit, ce va fi fost Bise­ri­cã – si ce nu; acum – care va fi fost acel “popor bine­cre­din­cios de pre­tu­tin­de­nea” (cf. Litur­ghi­e­re­lor recen­te), si ce anu­me va rama­nea “necla­tit de por­ti­le iadu­lui” (Mt. 16, 18)… si ce va tre­bui sa cada. Nevo­ie este de acest “necaz” (Tes. 5, 3), pen­tru ca acum, in sfar­sit, Vre­mea sta sa nas­ca Vesnicia.
Infri­co­sa­toa­re lucruri… dar nu “bagan­du-ne capul in nisip” ca stru­tul, ne vom pre­gati pen­tru ceea ce nu vom putea stavili.
Infri­co­sa­ta vre­me; dar, daca de la Dum­ne­zeu inga­du­i­ta – man­tu­i­toa­re. “Acum mai aproa­pe este noua man­tu­i­rea decat am cre­zut” (Rom. 13, 11), si decat cand au cre­zut stra­mo­sii nos­tri; ca in zile­le Sfan­tu­lui Ioan Bote­za­to­rul doar “se apro­pi­a­se” Impa­ra­tia Ceru­ri­lor (Mt. 3, 2), acum este “lan­ga usi” (Mc. 13, 29), si “mla­di­te­le smo­chi­nu­lui” ves­tesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si ince­put acea vre­me cand “cel ce nedrep­ta­tes­te – mai nedrep­ta­teas­ca, si cel ce spur­ca – mai spur­ce” (Apoc. 22, 11) – si oare nu s‑a umplut intreg glo­bul pama­nesc de “pro­mis­cu­i­ta­te” si de liber­ti­naj nein­fra­nat, ca cele de negan­dit in urma cu vreo trei­zeci de ani – acum sunt “mone­da curen­ta”? – dar, desi mai putin vadit, si vre­mea cand “si cel drept mai faca drep­ta­te, si cel sfant mai sfin­teas­ca-se”, ca “Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi”, si “pla­ta Lui in mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11–12) pen­tru fiecare.
Vre­mea este ca Bise­ri­ca sa se intoar­ca intru ale sale, sa ne rein­va­tam mai mul­ta incre­de­re in Dum­ne­zeu decat in cele vazu­te si “mai la inde­ma­na”, si sa ne spri­ji­nim mai mult pe mij­loa­ce­le lui Dum­ne­zeu, decat pe mij­loa­ce­le aces­tei lumi; iar aceas­ta, inde­o­se­bi cand aces­te mij­loa­ce ne silesc sa imbra­ti­sam si ati­tu­di­ni­le aces­tei lumi, punand deo­par­te, fie si pro­vi­zo­riu, porun­ci­le lui Hris­tos. Ca astazi, de ne vom afla des­par­ti­ti de Hris­tos, ce ne vom face, de la noi insi­ne, cand ne vor intam­pi­na “por­ti­le iadu­lui” (Ier. 12, 5)? – “Nu intru pute­re mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Dom­nul Atot­ti­i­to­rul” (Zah. 4, 6).[…]
Iubi­te Preasfin­ti­te Parin­te, ma rog Dom­nu­lui sa va impar­ta­seas­ca in ini­ma ce este in sufle­tul meu, facand si scri­ind aces­tea, ca nu numai sa nu va intris­tez, ci, poa­te chiar, oare­cum, sa va si adu­ca bucurie.[…]
Dom­nul sa ne lumi­ne­ze in toa­ta vre­mea sa facem ce este drept ina­in­tea Lui. Iar acum ca imba­tra­nim, El Insu­si sa ne inve­te sa facem pre­cum pe Petru l‑a pova­tu­it sa faca, “cand va imba­trani” el (Ioan 21, 18).[…]
* * *

M’a dus mama de mai mul­te ori la bise­rici angli­ca­ne. Aco­lo inte­le­geam lim­ba, dar atmosfe­ra era foar­te sara­ca­cioa­sa, as zice acum, foar­te rece, plic­ti­coa­sa chiar. Nu in sen­sul ca te’ar apu­ca cas­ca­tul in bise­ri­ca, ci in sen­sul ca nu te hra­nea cu nimic.
Tre­bu­ie sa spun ca sec­tan­tii si roma­no-cato­li­cii, in Apus, nu sint ceea ce cunoas­teti aici, pen­tru ca ace­ia nu sint oameni care se dez­li­pesc de Bise­ri­ca Orto­do­xa. Aco­lo, ei nu cunosc alt­ce­va. Au numai ceea ce au pri­mit si ei, in for­ma pe care au mostenit‑o. Si, deci, nu este duhul aces­ta inrau­ta­tit, care poa­te fi intr‑o tara orto­do­xa, unde multi s’au dez­li­pit de Bise­ri­ca Orto­do­xa, din tot felul de moti­ve, ori vin din afa­ra, cum se face acum si aici, si incear­ca sa pes­cu­ias­ca in ape­le orto­do­xe pes­tii Bisericii.
Bise­ri­ca Orto­do­xa nu este o bise­ri­ca intre alte­le, ci este, pur si sim­plu, firea in care Dum­ne­zeu l’a cre­at pe om. Esen­ta Orto­do­xi­ei este firea omu­lui. Si a luat in isto­rie nume­le de dreap­ta sla­vi­re [orto-doxie], nume foar­te fru­mos si foar­te suges­tiv, adi­ca nume care tra­dea­za, daca vreti, ceea ce au cau­tat Parin­tii cei ade­va­rati, care n’au cau­tat nici sla­va lumeas­ca, nici filo­so­fie mai ade­va­ra­ta, ci au cau­tat un sin­gur lucru: sa rama­na in dreap­ta sla­vi­re [Orto-doxie], des­co­pe­ri­ta de insu­si Dum­ne­zeu; au incer­cat sa pas­tre­ze nestri­ca­ta viziu­nea aces­tei firi omenesti.
Pen­tru vin­de­ca­rea aces­tei firi, care s’a smin­tit prin pacat, a fost nevo­ie ca Dum­ne­zeu Insu­si sa Se intru­pe­ze si sa devi­na om ade­va­rat, adi­ca nu numai in sen­sul de om in car­ne si oase, ci fara pacat, om fara smin­tea­la, Adam cel nou. Acest Adam a fost in sta­re, fie si prin moar­te si iad sa com­ple­te­ze cala­to­ria pe care Adam cel din­tai n’a completat’o si, invi­ind „a tria zi, dupa Scrip­turi” si la 40 de zile inaltandu’se la ceruri ca om, a ase­zat de’a dreap­ta Tata­lui firea ome­neas­ca. Si acum, pen­tru inta­ia data in Cre­a­tie, omul a deve­nit om com­plet. Aceas­ta este viziu­nea pe care au primit’o Sfin­tii Apos­toli si pe care au pastrat’o Parin­tii nos­tri, rama­nand in isto­rie cu nume­le de drept­sla­vi­tori [orto­doc­si].

Altii au vrut sa fie uni­ver­sali [cato­lici], altii au pro­tes­tat, fie­ca­re cu filo­so­fia si gan­du­ri­le lor.
Ati tre­cut prin iad, si n’a fost pri­ma oara, caci nea­mul nos­tru, ca si alte nea­muri, mai ales cele orto­do­xe, au tre­cut prin iad. Demo­n­ul stie unde sa ata­ce. Dar, pre­cum Iov sau Iosif in Vechiul Tes­ta­ment, daca ne tinem de cuvan­tul aces­ta al lui Dum­ne­zeu, Cel mai sfant decat toti sfin­tii, e cu nepu­tin­ta sa nu biruim. Numai sa rama­nem cu Domnul.
Am tre­cut, ca si mai toa­ta lumea care cau­ta, prin cri­ze, mai mult sau mai puti­na adanci, care m’au adus la un rezul­tat mai mult sau mai putin spec­ta­cu­los. Unul din­tre cele mai mari, poa­te cel mai mare, a fost reve­ni­rea la Orto­do­xie, si bunul Dum­ne­zeu, pro­fi­tand de pros­tia mea, in loc sa ma pedep­seas­ca – asa cum gan­duim noi ca face Dum­ne­zeu (…) – mi’a des­co­pe­rit Orto­do­xia ca fiind firea omului.
Omul, prin fire, este Orto­dox. (…) Nu era vor­ba daca Orto­do­xia era mai ade­va­ra­ta decat pro­tes­tan­tis­mul, daca este mai ade­va­ra­ta, pur si sim­plu mai dreap­ta, mai adan­ca sau cea mai dreap­ta, sau cea mai adan­ca etc. Orto­do­xia este sin­gu­ra rea­li­ta­te a omu­lui. Este in firea omu­lui. Aceas­ta fire, putin cate putin, s’a con­sti­en­ti­zat; omul si’a pierdut’o prin cade­rea in pacat si psal­mul il plan­ge pe om ca „tot omul este min­ciu­na”. (…) Omul este min­ciu­na pana cand, in Hris­tos, devi­ne ade­var ca si Hris­tos care s’a numit Ade­var. (…) Aceas­ta reve­ni­re in fire a omu­lui s’a facut isto­ric acum doua mii de ani si geo­gra­fic la Ieru­sa­lim. Cul­tu­ral, a tre­cut prin lim­ba gre­a­ca si prin toa­te imbo­ga­ti­ri­le pe care le’a trait lim­ba gre­a­ca. (…) Dar rata­ci­ri­le omu­lui prin inte­lep­ciu­nea lui (…), dez­bi­na­ri­le astea ale isto­ri­ei au facut ca sin­gu­rul ade­var, sin­gu­ra rea­li­ta­te a firii omu­lui a luat o for­ma isto­ri­ca, si’a luat un nume in isto­rie – se numes­te Orto­do­xie si se gaseste aici mai mult decat acolo.
Multi pro­tes­tan­ti sau roma­no-cato­lici mi-au rela­tat con­ver­ti­rea lor la Orto­do­xie sau la Dum­ne­zeu in gene­ral. (…) Am recu­nos­cut in
expe­rien­ta rela­ta­ta de ei acel moment pe care l’am trait si eu, cand Dum­ne­zeu m’a con­vins ca El exis­ta si ca Bise­ri­ca Orto­do­xa este cea adevarata.
Omul prin fire este orto­dox si tin­de firesc catre ade­va­rul Orto­dox. Intot­dea­u­na, intr-un loc sau altul, se smin­tes­te daca nu’L gaseste pe Hris­tos, pe Hris­tos cel ade­va­rat. (…) Da, toti au ade­va­rul, dar frag­men­te de ade­var. Insa Unul este Ade­va­rul deplin si toa­te cele­lal­te sint doar incer­cari ale omu­lui. (…) Ma minu­nez si de fap­tul ca (omul) nu ajun­ge nici­o­da­ta la pli­ni­rea ade­va­ru­lui fara Hristos.
Intre con­fe­siu­ni­le cres­ti­ne, pro­ble­ma se pune doar tran­sant: rata­ci­re (ere­zie) – calea ade­va­ra­ta. Nu putem vor­bi de mai mul­te cai sau mai mul­te ade­va­ruri, si cand este vor­ba de cre­din­ta, ca ade­var, ca dog­ma? Bine­in­te­les ca nu.

De ce con­si­de­rati faza neo­pro­tes­tan­ta, prin care ati tre­cut, drept o ratacire?
As zice, daca nu o rata­ci­re, macar o sara­ci­re, o sara­ci­re foar­te mare si as zice ca in acest sens as pune ala­turi si roma­no-cato­li­cis­mul, care a fost dez­bi­na­rea cea mare din Bise­ri­ca, ce a mar­cat tot Occidentul.
Cand se des­co­pe­ra „in duh si in ade­var”, ade­va­rul sedu­ce, adi­ca con­vin­ge toa­ta firea, pana in madu­va oase­lor. Si aceas­ta este pute­rea Orto­do­xi­ei, pe care am vazut’o de mul­te ori. Orto­do­xia nu are un ade­var rela­tiv sau un ade­var mic­so­rat, nici unul scal­ci­at sau devi­at, cum am gasit ast­fel de ade­va­ruri in toa­te con­fe­siu­ni­le si reli­gi­i­le de care am auzit de cate ceva, ci ade­va­rul deplin, care, negre­sit, duce la mantuire.
Da, sun­tem mai mici si mai sara­ca­cio­si ca altii poa­te, dar ma gan­desc si la cuvan­tul Dom­nu­lui care spu­ne ca, desi droj­dia in alu­at este puti­na si mica, dos­pes­te tot alu­a­tul si fara de ea pai­nea nu se poa­te face. Tot asa sa nu ne potic­nim in pri­vin­ta noas­tra, vazand cat de sme­ri­ta este Bise­ri­ca Orto­do­xa. Chiar daca apa­rent lucra­rea lui Dum­ne­zeu in Orto­do­xie este mica, in rea­li­ta­te ea este o lucra­re mare, numai ca omul nu o vede.
Ne(mai)avand Orto­do­xia, duhov­ni­cia, Apu­sul n’a avut pute­re sa rezis­te lumii, si de ace­ea in Apus s’au inchis bise­rici de buna­vo­ie, au fost trans­for­ma­te in maga­zii, au fost dara­ma­te… (…) In Apus s’a cre­at men­ta­li­ta­tea ca poti sa faci ori­ce, dar aceas­ta te impie­di­ca sa fii al lui Hris­tos cel ade­va­rat. Noua Era [New Age], de pil­da, pro­mo­vea­za ide­ea ca totul este inga­du­it, de la sata­nism pana la filo­so­fi­i­le cele mai inal­te; numai sme­re­nia pocain­ta si alte­le ca aces­tea sint lucruri inter­zi­se. Psi­ho­lo­gic sint inter­zi­se; numai Hris­tos cel ade­va­rat este inter­zis. Caci sint multi hris­to­si – si nu vor­besc numai de anti­hris­tii care insa­la pe multi – ci si idei gre­si­te des­pre Hris­tos cel adevarat.
(…) Apu­sul vine si la noi, cu toa­te ale lui, dar aici aveti o inte­me­ie­re pe care eu am simtit’o, desi n’am trait in copi­la­ria mea foar­te aproa­pe de Biserica. (…)
…Nu pot fi macar putin ade­va­ra­te si alte religii?
Sfan­tul Atha­na­sie Gre­cul a spus, dupa ce a mar­tu­ri­sit cum cre­de cre­din­ta Orto­do­xa, ca cel ce nu cre­de in felul aces­ta – noi ne refe­rim la toa­te reli­gi­i­le, el vor­bea de cele­lal­te con­fe­siuni cres­ti­ne – in afa­ra de mul­te smin­tiri in via­ta aceas­ta, ris­ca pier­za­nia cea ves­ni­ca. (…) ris­cul e aco­lo, la con­cret, in Apus. Afi­sa­rea de ori­si­ce este numai afi­sa­re si ris­ca sa duca la pier­za­nie. Pe de alta par­te, o trai­re nea­dan­ci­ta des­tul, nein­te­lea­sa des­tul, ris­ca si ea pier­za­nia. Si am vazut cum intr‑o oare­ca­re masu­ra Apu­sul, cu trai­ri­le lui, pe care Parin­tii nos­tri le-au numit ere­zii, si‑a dat ara­ma pe fata. Sint ere­zii in mod obiec­tiv. (…) am vazut cum gan­di­rea filo­so­fi­ca, trai­rea duhov­ni­ceas­ca, in Apus a dat fali­ment. Si am vazut clar cum Apu­sul cau­ta acum tot mai mult catre Orto­do­xie. (…) Sute si poa­te mii de oameni se con­ver­tesc la Orto­do­xie. Sint si cei care nu se con­ver­tesc, dar cau­ta cu drag catre Orto­do­xie, ori cau­ta cu sme­che­rie si vam­pi­ri­zea­za Orto­do­xia, ca sa mai dea san­ge proas­pat tru­pu­lui lor ane­mic, leu­ce­mic, lip­sit de via­ta. (…) Asa am vazut’o, asa am trait’o.

…Antro­po­lo­gia noas­tra este infa­ti­sa­ta de un sin­gur Om, care se che­ma Iisus. Si Parin­tii nos­tri au pas­trat cuvan­tul si duhul ace­lui Cuvant pe care l’a pri­mit ome­ni­rea de la Dum­ne­zeu. Si este inte­re­sant ca fata de toa­te denu­mi­ri­le pe care le-au luat dife­ri­te­le sec­te cres­ti­ne, Parin­tii au pas­trat numi­re de Orto­do­xie, care inseam­na, cum pro­ba­bil sti­ti, dreap­ta sla­vi­re. Adi­ca, mai impor­tant decat cato­li­cis­mul (un uni­ver­sa­lism inte­les pe ori­zon­ta­la, cen­tra­li­zat etc.), mai impor­tant decat ori­ce alte denu­mi­ri, pe care le-au luat cei­lalti, Parin­tii nos­tri au gasit ca lucrul pe care tre­bu­ie sa’l mar­tu­ri­sim pana la san­ge, pana la moar­te (cum au facut mar­tu­ri­si­to­rii ca Sfan­tul Maxim Mar­tu­ri­si­to­rul, cum au facut muce­ni­cii nos­tri, de care este plin calen­da­rul), aceas­ta dreap­ta-sla­vi­re a lui Dum­ne­zeu este uni­cul sta­ul. (…) Pot spu­ne ca Orto­do­xia, din nefe­ri­ci­rea paca­tu­lui omu­lui, a ramas cenu­sa­rea­sa isto­ri­ei, ca una intre alte­le, in isto­rie, in apa­ren­ta insa; dar in esen­ta, este sin­gu­rul lucru vala­bil. Si va pot spu­ne sa nu va fie fri­ca de nici un ade­var, de ori­si­un­de ar fi. Fiind arun­cat aco­lo, in
babi­lo­nia ace­ea a Apu­su­lui, unde s’au imple­ti­cit si ames­te­cat toa­te reli­gi­i­le si filo­so­fi­i­le lumii – cum este, de exem­plu, Noua Era {New Age] – am des­co­pe­rit ca sint pes­te tot ade­va­ruri (…), dar nu sint decat nis­te intu­i­tii ale Orto­do­xi­ei(…) Si toa­te intu­i­ti­i­le astea sint, de fapt, aspi­ra­tii catre esen­ta omu­lui, catre iden­ti­ta­tea lui – pri­ma si ulti­ma pen­tru care lup­tam. Asta a fost pen­tru mine Orto­do­xia si n’am cuvin­te sa mul­tu­mesc Dom­nu­lui si Mai­cii Sale, pen­tru ca si prin rata­ciri am des­co­pe­rit aceasta!
In Apus, in gene­ral, exte­ri­or, este mult mai usor de trait, dar in inte­ri­or poa­te chiar mai greu decat in Rasa­rit. Aco­lo nu ti‑e fri­ca de mitra­li­era, nici de inchi­soa­re, dar esti supus unei per­se­cu­tii laun­tri­ce, din care tu insuti inte­legi ca esti depar­te de ade­var. Si incerci sa lupti tu sin­gur impo­tri­va aces­tei stari spre care te imping men­ta­li­ta­ti­le, isto­ria, con­tex­tul vie­tii apusene.
Noi, Orto­do­xia, sin­tem Isra­i­lul Nou­lui Tes­ta­ment, caci si acum, dupa doua mii de ani, sin­tem de mul­te ori intr‑o pozi­tie foar­te ase­ma­na­toa­re Isra­e­lu­lui din vechime.
(…) Tre­bu­ie sa avem ochii des­chi­si si gan­dul la esen­ti­al si atunci vom vedea ca a deve­ni uni­ver­sal [ecu­me­nic], nu este un fel de tal­mes-bal­mes de tot de este in uni­vers si isto­rie, pre­cum smin­tea­la aces­tui New Age, care vrea sa „eli­be­re­ze” pe om de tot ceea ce’l limi­tea­za. Dar o ast­fel de eli­be­ra­re as numi’o tal­mes-bal­mes, caci nu in aceas­ta sta ade­va­rul uni­ver­sal. Si sufle­tul omu­lui nu’si gaseste odih­na in acest sincretism. 

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: