Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet

Într‑o casă sără­căcioa­să tră­ia oda­tă o tână­ră de o fru­mu­seţe răpi­toa­re, împre­u­nă cu tatăl ei; fru­mu­seţea exte­ri­oa­ră era însă umbri­tă de cea inte­ri­oa­ră. Tână­ra avea un suflet curat, ino­cent, plin de iubi­re pen­tru Dum­ne­zeu, pen­tru seme­nii ei şi nu se tru­dea pen­tru a‑şi menţi­ne fru­mu­seţea exte­ri­oa­ră, pen­tru ea con­tând doar sufle­tul omului.

Spre deo­se­bi­re de fii­ca sa, tatăl era un om moro­că­nos, căru­ia nu îi con­ve­nea nici­o­da­tă nimic şi era mereu pus pe cear­tă. Văzând cre­dinţa fetei, ade­sea izbu­c­nea hulindu‑l pe Dum­ne­zeu sau bătân­du-şi joc de com­por­ta­men­tul sin­gu­rei lui fii­ce. Într‑o zi, îna­in­te de a sosi vre­mea Sfin­tei Litur­ghii, fata gătea tocă­ni­ţă de legu­me. Nu ter­mi­na­se însă pre­gă­ti­rea ei, când toa­ca a bătut; nea­vând cui să îi lase în gri­jă tocă­ni­ţa, a lăsat‑o şi a mers la biserică.

Vră­j­ma­şul dia­vol îi şop­teş­te viclean la ure­che, îndemnând‑o să ple­ce îna­in­te de ter­mi­na­rea slujbei.

– Eşti o fată săra­că. Ace­le legu­me sunt uni­că hra­nă a ta şi a tată­lui tău pe urmă­toa­re­le zile. Du-te aca­să să vezi dacă nu cum­va s‑a prins mân­ca­rea şi miroa­se urât… bise­ri­ca nu plea­că nică­ieri şi vei mai putea veni la slu­j­bă şi altă dată.

Dân­du-şi sea­ma de la cine vin gân­du­ri­le, tână­ra răspunde:

– Dum­ne­zeu Care hră­neş­te ori­ce făp­tu­ră a Sa va avea gri­jă şi de mân­ca­rea mea.

După ce şi‑a făcut sem­nul Sfin­tei Cruci, a ascul­tat cu atenţie slu­j­ba până la sfârşit. S‑a întors aca­să lini­ş­ti­tă, cu pace în suflet dar când des­chi­de uşa, minu­ne mare: în loc de miro­sul urât care ar fi fost nor­mal din cau­za mân­că­rii arse, în aer plu­tea o mireas­mă deo­se­bi­tă, nelu­meas­că. Uimi­tă s‑a întors în bucă­tă­ri­oa­ră; ridi­când ochii, vede un tânăr fru­mos, cu faţa stră­lu­ci­toa­re şi cu o pri­vi­re blân­dă care pur­ta un veş­mânt dum­ne­ze­iesc. Mâne­ca dreap­tă îi era sufle­ca­tă şi în mână ţinea o lin­gu­ră cu care ames­te­că mân­ca­rea. După puţin timp, minu­na­tul bucă­tar gus­tă din mân­ca­re iar apoi scoa­te din sânul său o batis­tă mică de unde ia niş­te miro­de­nii şi le arun­că cru­ciş în oală.

Zâmbindu‑i, înda­tă îşi des­fa­ce ari­pi­le şi zbo­a­ră spre Cer. Spe­ri­a­tă, tână­ra se întoar­ce spre răsă­rit şi înce­pe să se roa­ge lui Dumnezeu.

– Doam­ne, nevred­ni­cia mea este mult prea mare… cine sunt eu pen­tru a‑L tri­mi­te pe înge­rul Tău să aibă gri­ja mea? Îţi mulţu­mesc pen­tru iubi­rea Ta nemă­su­ra­tă, îţi mulţu­mesc pen­tru pur­ta­rea Ta de gri­jă, îţi mulţu­mesc pen­tru că, deşi sunt o păcă­toa­să care nu meri­tă să îţi fie fii­că, m‑ai pri­mit în bra­ţe­le Tale ocrotitoare.

În timp ce se ruga, se aud zgo­mo­te puter­ni­ce afa­ră; tatăl sosi­se aca­să… o sta­re de ner­vo­zi­ta­te îl stă­pâ­nea determinându‑l să urle şi să dea cu picio­rul în tot ce îi ieşea în cale.

– Mi‑e foa­me, vreau să mănânc! Se auzi vocea groa­să şi impu­nă­toa­re a băr­ba­tu­lui. Trân­teş­te uşa.

– Unde este mân­ca­rea şi ce este cu miro­sul aces­ta? Sme­ri­tă, fata îi ser­veş­te mân­ca­rea fără să scoa­tă nici o vor­bă. Îndem­nat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbu­c­neş­te când vede mân­ca­rea din faţa lui.

– Eu nu mănânc o ase­me­nea porcă­rie. Ridi­că vasul şi‑l întoar­ce cu fața‑n jos… vro­ia ca mân­ca­rea să cadă pe podea, dar aceas­ta nu căzu­se. Intri­gat, arun­că cu pute­re far­fu­ria în pere­te, dar în loc ca mân­ca­rea să se împră­ş­tie aceas­ta rămâ­nea intac­tă la fel ca şi far­fu­ria. Tur­bat de furie, o apu­că strâns de bra­ţe pe fii­ca lui:

– Ce ai făcut? Farmece?

– Eu.. eu…

– Ţi-am zis să nu te mai rogi Dum­ne­ze­u­lui tău. Uite ce s‑a întâm­plat din vina ta. Pre­cum o fia­ră, se îndreap­tă spre came­ra fetei, dorind să rupă cru­cea ce se odih­nea pe pere­te, însă când luă cru­cea în mână, o arsu­ră cum­pli­tă îi cuprin­de întreg tru­pul, făcându‑l să se zvâr­co­leas­că de dure­re. Tână­ra, cu lacri­mi în ochi, fuge în faţa sin­gu­rei icoa­ne pe care o avea, în afa­ră de cru­ce, şi căzând în genunchi, se roa­gă duios.

– Dum­ne­ze­u­le, iartă‑l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte‑i dure­rea sau dă-mi‑o mie, dar nu îl lăsa să sufe­re aşa. Te rog, Doam­ne, fie-Ţi milă de el… sus­pinând uşor, con­ti­nuă rugă­ciu­nea. Facă-se voia Ta şi iar­tă-mă pen­tru aceas­tă îndrăz­ne­a­lă. Răs­pun­sul îl pri­meş­te înda­tă. O voce îi şop­tea în suflet şi în min­te să ia cru­cea care căzu­se ală­tu­ri de tatăl ei şi să‑l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dum­ne­zeu şi dure­rea tată­lui ei a dis­pă­rut. Fără a scoa­te vreo vor­bă, aces­ta se ridi­că şi plea­că, lăsân­du-şi fată sin­gu­ră în came­ră micu­ţă. După vreo două ore, se întoar­ce… ochii îi erau înlă­cri­ma­ţi iar în mână ţinea o micu­ţă icoa­nă pe care o cum­pă­ra­se din banii care îşi puse­se în gând, îna­in­te să‑i chel­tu­ias­că pe bău­tu­ră. Fata, care rămă­se­se în ace­la­şi loc, aştep­tân­du-şi tatăl, îl pri­veş­te uimită.

– Pri­meş­te aceas­tă ico­ni­ţă, feti­ţa mea. Pri­meş­te-mi şi iertarea.

– Nu am pen­tru ce să te iert, tăti­cu­le. Mulţu­mesc! Zise, îmbrăţişându‑l bucuroasă.

– Vino în bucă­tă­rie, nu ai mân­cat nimic. Mân­ca­rea îşi păs­tra­se dum­ne­ze­ias­ca mireas­mă. Gus­tând din ea, o dul­cea­ţă nespu­să îi cuprin­de, toa­te simţu­ri­le lor pres­chim­bân­du-se şi dobân­dind ceva dumnezeiesc.

Iubi­rea şi ier­ta­rea sunt flori ale sufle­tu­lui iar dacă ai aces­te flori, poţi alun­ga iar­na cum­pli­tă care înghea­ţă mul­te inimi înve­ninân­du-le cu tru­fie, mâh­ni­re, cru­zi­me şi ură.

Dum­ne­zeu să ne dea pute­rea de a ne scoa­te ini­mi­le din iar­nă grea şi să sădim în ele flo­ri­le atât de nece­sa­re uda­te de ploa­ia cre­dinţei.! Să cre­dem cu toa­tă fiinţa noas­tră în Dum­ne­zeu care toa­te le poa­te câte le voieşte.

“Iar Iisus le‑a răs­puns: Pen­tru puţi­na voas­tră cre­dinţă. Căci ade­vă­rat gră­iesc vouă: Dacă veţi avea cre­dinţă cât un gră­un­te de muş­tar, veţi zice mun­te­lui aces­tu­ia: Mută-te de aici din­co­lo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu nepu­tinţă” (Matei 17, 21)