Evangelia zilei:
Cautã:

Viata Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

Sf. Dimitrie

Sfân­tul şi mare­le muce­nic Dimi­trie s‑a năs­cut în ceta­tea Solun (Tesa­lo­nic), din părinţi de neam bun şi drep­t­cre­din­cioşi. Tatăl lui era voie­vod în ceta­tea Solu­nu­lui, cre­zând în tai­nă în Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos şi slu­jind Lui. Dar nu îndrăz­nea să măr­tu­ri­seas­că preasfânt nume­le Lui, căci atunci era mare pri­goa­nă asu­pra cre­ş­ti­ni­lor din par­tea pagi­ni­lor împă­ra­ţi. Temân­du-se de groaz­ni­ca pri­go­ni­re a nele­giui­ţi­lor, ţinea ascuns în sine măr­gă­ri­ta­rul cel de mult preţ al cre­dinţei lui Hris­tos. El avea în pala­tul său o căma­ră ascun­să de rugă­ciu­ne, în care erau două sfin­te icoa­ne, împo­do­bi­te cu aur şi cu pie­tre scum­pe: una a Mân­tu­i­to­ru­lui nos­tru Iisus Hris­tos, Cel ce S‑a întru­pat, iar altă a Preasfin­tei Sale Maici, Fecioa­ra Maria, îna­in­tea căro­ra întot­dea­u­na aprin­dea can­de­la şi adu­cea tămâie şi se ruga împre­u­nă cu soţia sa cea de o cre­dinţă, ade­vă­ra­tu­lui Dum­ne­zeu, Cel ce locu­ieş­te întru cei de sus, Fiu­lui Său Unul năs­cut şi Fecioa­rei Maria cea prea­ne­vi­no­va­tă. Ase­me­nea era şi milos­tiv către săraci şi adu­cea mari faceri de bine celor care le tre­bu­iau. Dar nu aveau fii, şi pen­tru aceas­ta erau în mare mâh­ni­re şi se rugau lui Dum­ne­zeu cu tot din­a­din­sul, ca să le dea moş­te­ni­tori casei lor.

După mul­tă vre­me au fost auzi­ţi, pen­tru că, adu­cân­du-şi amin­te Cel Prea­î­na­lt de rugă­ciu­ni­le şi de milos­te­ni­i­le lor, le‑a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vred­nic de feri­ci­re Dimi­trie, la a cărui naş­te­re s‑a vese­lit tot Solu­nul împre­u­nă cu voie­vo­dul lor, care a dat la toa­tă ceta­tea, dar mai ales săra­ci­lor, un mare ospăţ, mulţu­mind lui Dum­ne­zeu pen­tru acest mare dar. Apoi când copi­lul a ajuns în vâr­stă, ca să poa­tă cunoa­ş­te şi să înţe­lea­gă ade­vă­rul, l‑au dus părinţii în casa lor de rugă­ciu­ne şi, arătându‑i sfin­te­le icoa­ne, i‑au zis: “Aceas­ta este icoa­na ade­vă­ra­tu­lui Dum­ne­zeu, Care a făcut cerul şi pămân­tul şi aceas­ta este icoa­na Preasfin­tei Fecioa­re Maria, Năs­că­toa­rea lui Dum­ne­zeu”. Deci, I‑au învă­ţat pe el sfân­ta cre­dinţă, spunându‑i toa­te cele ce lumi­nea­ză cunoş­tinţa des­pre Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, pre­cum şi toa­te cele pri­vi­toa­re la deşer­tă­ciu­nea necu­ra­ţi­lor zei păgâni şi a ido­li­lor cei neîn­su­fleţi­ţi. Iar Dimi­trie a cunos­cut ade­vă­rul din cuvin­te­le părinţi­lor săi, dar mai ales din darul lui Dum­ne­zeu, care înce­pu­se a lucra într-însul. El cu tot sufle­tul a cre­zut în Dum­ne­zeu şi, închinân­du-se sfin­te­lor icoa­ne, le‑a săru­tat cu osâr­die. Părinţii lui, chemând în tai­nă un pre­ot şi pe câţi­va cre­ş­tini, pri­e­te­ni ai lor, în acea ascun­să căma­ră de rugă­ciu­ne, au bote­zat pe fiul lor în nume­le Tată­lui şi al Fiu­lui şi al Sfân­tu­lui Duh. Copi­lul, luând Sfân­tul Botez, a învă­ţat cu amă­nu­n­tul Legea lui Dum­ne­zeu. El cre­ş­tea cu anii şi cu înţe­lep­ciu­nea, mer­gând cu fap­te bune ca pe o sca­ră, din pute­re în pute­re, şi era în el darul lui Dum­ne­zeu care îl lumi­nă şi îl făcea înţe­lept. După ce a ajuns la vâr­sta cea desă­vârşi­tă, părinţii lui s‑au dus din vre­mel­ni­ca via­ţă, lăsându‑l pe Sfân­tul Dimi­trie moş­te­ni­tor nu numai al ave­ri­lor, ci şi al fap­te­lor lor cele bune.

Auzind atunci împă­ra­tul Maxi­mi­li­an des­pre moar­tea voie­vo­du­lui Tesa­lo­ni­cu­lui, a che­mat la dân­sul pe fiul aces­tu­ia, pe Sfân­tul Dimi­trie, şi, văzându‑i înţe­lep­ciu­nea şi vite­jia în răz­boi, l‑a făcut anti­pat şi i‑a încre­dinţat lui Tesa­lo­ni­cul, zicându‑i: “Păzeş­te patria ta şi s‑o cureţi de necu­ra­ţii cre­ş­tini, ucigându‑i pe toţi cei care chea­mă nume­le lui Iisus Hris­tos Cel răs­tig­nit”. Sfân­tul Dimi­trie, luând de la împă­rat dre­gă­to­ria, a mers la Solun, unde a fost pri­mit cu mare cin­ste de cetă­ţeni şi înda­tă a înce­put a măr­tu­ri­si îna­in­tea tutu­ror nume­le lui Iisus Hris­tos, pe care îl prea­mă­rea, pre­cum şi a învă­ţa pe toţi cre­dinţa. El a deve­nit pen­tru tesa­lo­ni­ceni un alt Apos­tol Pavel, aducându‑i pe ei la cunoş­tinţa ade­vă­ra­tu­lui Dum­ne­zeu şi dez­ră­dă­cinând închi­na­rea la idoli. Apoi, nu după mul­tă vre­me s‑a făcut cunos­cut împă­ra­tu­lui Maxi­mi­li­an că Dimi­trie, anti­pa­tul, este cre­ş­tin şi pe mulţi îi adu­cea la cre­dinţa sa, lucru pe care auzindu‑l împă­ra­tul, s‑a mâni­at foar­te tare.

Întorcân­du-se atunci de la răz­bo­i­ul pe care l‑a pur­tat cu sci­ţii şi cu sar­ma­ţii, pe care i‑a supus sub stă­pâ­ni­rea împă­ră­ţi­ei Romei şi venind biru­i­tor, a făcut din ceta­te în ceta­te praz­ni­ce şi jert­fe ido­leşti, apoi a venit şi în Tesa­lo­nic.

Dimi­trie, încă îna­in­tea veni­rii împă­ra­tu­lui în Solun, a încre­dinţat toa­tă ave­rea sa unui cre­din­cios slu­ji­tor al său, pe care îl che­ma Lupul, şi l‑a însăr­ci­nat cu toa­tă bogă­ţia ce rămă­se­se de la părinţii lui, aurul, argin­tul, pie­tre­le de mare preţ, şi hai­ne­le, să le împar­tă în gra­bă la cei căro­ra le tre­bu­iau şi la săraci, zicând: “Împar­te bogă­ţia cea pămân­teas­că, ca să cău­tăm pe cea cereas­că”. Iar el s‑a pus pe rugă­ciuni şi pe post, pre­gă­tin­du-se îna­in­te pen­tru a pri­mi cunu­na cea muce­ni­ceas­că. Împă­ra­tul a între­bat dacă sunt ade­vă­ra­te cele auzi­te des­pre Dimi­trie. Iar Dimi­trie, stând îna­in­tea împă­ra­tu­lui, cu mare îndrăz­ne­a­lă a măr­tu­ri­sit că el este cre­ş­tin şi a defă­i­mat închi­na­rea de idoli cea păgâ­neas­că. Atunci împă­ra­tul a porun­cit să fie dus nu în tem­ni­ţa cea de obş­te, ci într-un loc mai defă­i­mat, într‑o baie mare şi veche, care era aproa­pe de pala­te­le unde şedea împă­ra­tul. L‑au pus, deci, pe sfânt în cămă­ri­le ace­lei băi, care era adân­că şi în care, intrând el, se ruga, gră­ind ca David: “Dum­ne­ze­u­le, spre aju­to­rul meu ia amin­te Doam­ne, ca să îmi aju­ţi mie, gră­beş­te, că Tu eşti răb­da­rea mea Doam­ne, Doam­ne, nădej­dea mea din tine­reţi­le mele. Spre Tine m‑am întă­rit din pân­te­ce, din sânul mai­cii mele, Tu eşti aco­pe­ri­to­rul meu până ce voi fi. Pen­tru aceas­ta se va veseli gura mea, când voi cân­ta Ţie şi lim­ba mea toa­tă ziua va învă­ţa drep­ta­tea Ta”.

Sfân­tul Dimi­trie şedea aco­lo în tem­ni­ţă ca într‑o came­ră lumi­noa­să, cân­tând şi slă­vind pe Dum­ne­zeu. Apoi sfân­tul a văzut o scor­pie îna­in­tea sa, care voia să‑l muş­te de picior; iar el, însem­nân­du-se cu sem­nul cru­cii şi după ce a zis: “În nume­le lui Hris­tos care a zis să căl­căm pes­te şerpi şi pes­te scor­pii şi pes­te toa­tă pute­rea vră­j­ma­şu­lui”, a căl­cat pes­te scor­pia ace­ea. Stând aşa în tem­ni­ţă, a fost cer­ce­tat de înge­rul lui Dum­ne­zeu care i s‑a ară­tat întru lumi­nă mare, cu o prea­fru­moa­să cunu­nă din Rai, şi i‑a zis lui: “Pace ţie, păti­mi­to­ru­le al lui Hris­tos, Dimi­trie! Îmbăr­bă­tea­ză-te şi te întă­reş­te şi biru­ieş­te pe vră­j­ma­şii tăi”. Zicându‑i aces­tea, i‑a şi pus cunu­nă pe cap. Iar sfân­tul a răs­puns: “Mă bucur întru Dom­nul şi mă vese­lesc întru Dum­ne­zeu, Mân­tu­i­to­rul meu”. Şi sfân­tul se aprin­dea cu ini­ma către dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu, voind să-şi ver­se cu osâr­die sân­ge­le său pen­tru Dân­sul.

În acea vre­me împă­ra­tul se înde­le­t­ni­cea cu jocuri publi­ce şi cu pri­ve­li­şti; pen­tru că împă­ra­ţii eli­ni­lor, în vre­mea de demult, aveau obi­ce­iul ca atunci când intrau într‑o ceta­te puneau pe oameni să se lup­te, arun­cau pie­tre şi săreau, apoi arun­cau cu suli­ţe la semn şi se lup­tau cu pum­nul. Acest fel de lup­te se numeau pen­ta­tlon şi cei care ar fi biru­it în aces­te cinci lup­te pri­meau daruri de la împă­rat. Împă­ra­tul a vrut să vadă aces­te cinci feluri de lup­te şi s‑a aşe­zat la un loc îna­lt ca să‑i vadă pe lup­tă­tori, între care era şi ves­ti­tul Lie, din nea­mul van­da­li­lor. Aces­ta era îna­lt cu tru­pul, puter­nic cu vir­tu­tea şi înfri­coşat la chip, căru­ia i‑a făcut un loc îna­lt de pri­ve­li­ş­te. Împă­ra­tul se bucu­ra, văzând cum acel Lie se lup­tă cu oame­nii cei viteji şi îi uci­dea pe ei, aruncându‑i de sus în suli­ţe: Mai era aco­lo şi tână­rul cre­ş­tin Nes­tor, cunos­cut Sfân­tu­lui Dimi­trie. Ace­la, văzând pe Lie că uci­de pe mulţi şi mai ales că îi pier­de pe cre­ş­tini fără cru­ţa­re, s‑a aprins de râv­nă şi, vrând să se lup­te cu Lie, a aler­gat la Sfân­tul Dimi­trie care era în tem­ni­ţă şi i‑a spus lui des­pre lup­tă­to­rul Lie că a ucis mulţi­me de cre­ş­tini. Nes­tor cerea de la dân­sul bine­cu­vân­ta­re şi rugă­ciuni, ca să‑l poa­tă birui pe acel nemi­los­tiv uci­gaş de oameni. Sfân­tul Dimi­trie, însemnându‑l pe el cu sem­nul Sfin­tei Cruci, i‑a zis: “Du-te şi îl vei birui pe Lie, măr­tu­ri­sind pe Hris­tos”. Apoi Nes­tor a aler­gat în acel loc şi cu mare glas a stri­gat: “O, Lie! Vino să ne lup­tăm amân­doi!”. Împă­ra­tul, şezând la loc îna­lt şi pri­vind pe oameni lup­tân­du-se, dacă a văzut pe Nes­tor tânăr şi fru­mos la faţă, fiind cam de două­zeci de ani, l‑a che­mat la dân­sul şi i‑a zis: “Tine­re, pen­tru ce nu-ţi cru­ţi via­ţa ta? Oare nu vezi pe câţi i‑a biru­it Lie şi cât sân­ge a văr­sat? Nu îţi este milă de fru­mu­seţea ta şi de tine­reţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbo­gă­ţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi via­ţa”. A răs­puns Nes­tor: “Împă­ra­te, eu sărac nu sunt, nici nu vreau să-mi pierd via­ţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să‑l biru­iesc pe el”.

Aces­tea zicân­du-le, stri­gă: “Dum­ne­ze­ul lui Dimi­trie, aju­tă-mi!” Apoi a înce­put să se lup­te cu potri­v­ni­cul, pe care, trântindu‑l jos în suli­ţe­le cele ascu­ţi­te, l‑a omorât. Împă­ra­tul s‑a mâh­nit foar­te tare de pier­de­rea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împă­ră­ţia sa. Chemând la el pe Nes­tor, i‑a zis: “Tână­ru­le, cu ce far­me­ce l‑ai biru­it pe Lie? EI a omorât atâţia oameni mai puter­nici decât tine şi tu cum l‑ai omorât pe dân­sul?” Sfân­tul Nes­tor a răs­puns: “Împă­ra­te, eu nu am biru­it pe Lie cu far­me­ce, ci cu pute­rea lui Hris­tos, ade­vă­ra­tul Dum­ne­zeu, am făcut aceas­ta”. Aces­tea dacă le‑a auzit păgâ­nul împă­rat, s‑a mâni­at foar­te tare şi a porun­cit unui boier pe care îl che­ma Mar­chian, să‑l scoa­tă pe Nes­tor afa­ră de poar­ta cea de aur şi să‑i taie capul cu cuţi­tul. În acest chip s‑a sfârşit Sfân­tul Nes­tor, după cuvân­tul Sfân­tu­lui Dimi­trie.

Nu s‑a mân­gâi­at împă­ra­tul pen­tru pier­de­rea lui Lie, căci toa­tă ziua şi toa­tă noap­tea era mâh­nit. Apoi aflând că Dimi­trie a fost pri­ci­nu­i­to­rul morţii lui Lie, a porun­cit să‑l uci­dă pe el cu suli­ţe­le. “Pre­cum Lie a fost arun­cat în suli­ţe de Nes­tor şi a murit, aşa şi Dimi­trie să fie stră­puns cu suli­ţe­le, ca de ace­ea­şi moar­te să moa­ră cel care a pri­ci­nu­it moar­tea iubi­tu­lui meu Lie” – aşa zicea împă­ra­tul. Dar s‑a înşe­lat nebu­nul împă­rat, soco­tind că sfinţii mor cu ace­ea­şi moar­te ca şi păcă­toşii, pen­tru că moar­tea păcă­toşi­lor este cum­pli­tă, iar a sfinţi­lor este cin­sti­tă îna­in­tea Dom­nu­lui.

Înce­pând a se lumi­na de ziuă, în ziua de două­zeci şi şase a lunii octom­brie, au intrat osta­şii în tem­ni­ţă şi, aflându‑l pe Sfân­tul Dimi­trie stând la rugă­ciu­ne, l‑au împuns pe el cu suli­ţe­le. Întâia suli­ţă cu care a fost împuns a fost în coas­ta dreap­tă, în locul în care a fost împuns şi Hris­tos pe cru­ce. Căci sfân­tul, cum a văzut pe osta­şi, sin­gur a ridi­cat mâna dreap­tă şi aceş­tia I‑au şi împuns. Ast­fel, închi­pu­ind pati­ma lui Hris­tos Dom­nul, Cel împuns cu suli­ţa, sfân­tul şi‑a dat în mâi­ni­le Lui cin­sti­tul său suflet. Iar tru­pul lui care zăcea pe pământ fără cin­ste, mer­gând noap­tea un oare­ca­re din­tre cre­din­cioşi, l‑a luat în tai­nă şi l‑a îngro­pat.

Când Sfân­tul Dimi­trie a fost stră­puns de suli­ţe în tem­ni­ţă de către osta­şi, era de faţă la moar­tea lui şi cre­din­cio­sul său slu­ji­tor, cel pome­nit mai îna­in­te, Lupul. Ace­la a luat hai­na stă­pâ­nu­lui său cea înmu­ia­tă în sân­ge. La fel şi ine­lul lui l‑a înmu­iat în sân­ge şi mul­te minuni făcea cu hai­na şi cu ine­lul, tămă­du­ind toa­te boli­le şi gonind duhu­ri­le cele vicle­ne, încât s‑a dus ves­tea minu­ni­lor prin tot Solu­nul şi toţi bol­na­vii aler­gau la dân­sul. Aflând des­pre aces­tea Maxi­mi­li­an, a porun­cit ca să‑l prin­dă pe feri­ci­tul Lupul şi să‑i taie capul. Şi ast­fel, slu­ga cea bună şi cre­din­cioa­să a sfân­tu­lui s‑a dus la Dom­nul după stă­pâ­nul său, adi­că după Sfân­tul Dimi­trie, căci unde este stă­pâ­nul, aco­lo să fie şi slu­ga lui.

Apoi, nu după mul­tă vre­me, a înce­put pri­goa­na asu­pra cre­ş­ti­ni­lor. Dea­su­pra mor­mân­tu­lui Sfân­tu­lui Dimi­trie era zidi­tă o bise­ri­că mică, în care se săvârşeau mul­te minuni şi bol­na­vii pri­meau tămă­du­i­re. Atunci, un boier din cei mari, slă­vit şi cre­din­cios, din părţi­le Ili­ri­cu­lui, pe nume Leon­tie, fiind cuprins de o boa­lă grea şi nevin­de­ca­bi­lă, a aler­gat cu cre­dinţă la Sfân­tul Mare Muce­nic Dimi­trie. Când au ajuns la bise­ri­ca sfân­tu­lui, l‑au aşe­zat în acel loc unde se aflau în pământ moa­ş­te­le muce­ni­cu­lui şi înda­tă aces­ta a pri­mit tămă­du­i­re şi s‑a scu­lat sănă­tos, mulţu­mind lui Dum­ne­zeu şi prea­mă­rind pe Sfân­tul Dimi­trie, plă­cu­tul Lui. Aces­ta a vrut să zideas­că sfân­tu­lui o bise­ri­că mare şi fru­moa­să în semn de mulţu­mi­re.

Dărâ­mând bise­ri­ca cea mică, când s‑a înce­put teme­lia celei­lal­te bise­rici, au fost găsi­te moa­ş­te­le Sfân­tu­lui şi Mare­lui Muce­nic Dimi­trie întregi şi nestri­ca­te, din care au izvorât mir fru­mos miro­si­tor şi a umplut toa­tă ceta­tea de mireas­mă bună. Apoi s‑a adu­nat tot popo­rul şi cu bucu­rie au luat din pământ moa­ş­te­le sfân­tu­lui şi s‑a tămă­du­it mulţi­me de bol­navi, prin unge­rea cu mirul care izvo­ra. Leon­tie, bucu­rân­du-se, nu atât pen­tru sănă­ta­tea sa, cât pen­tru afla­rea sfin­te­lor moa­ş­te, degra­bă a săvârşit lucrul pe care îl înce­pu­se şi a ridi­cat în acel loc o bise­ri­că prea­fru­moa­să în nume­le Sfân­tu­lui Mare Muce­nic Dimi­trie. Într-însa a pus cin­sti­te­le lui moa­ş­te, într‑o raclă fere­ca­tă cu aur şi împo­do­bi­tă cu pie­tre de mare preţ. Apoi, cum­pă­rând sate şi vii, le‑a dat bise­ri­cii spre întreţi­ne­rea celor ce slu­ţeau în ea. Leon­tie, întorcân­du-se la locul său, a vrut să ia cu sine o par­te din moa­ş­te­le sfân­tu­lui, ca să zideas­că. o bise­ri­că şi în patria sa. Dar sfân­tul, ară­tân­du-i-se în vis, i‑a zis să nuîn­drăz­neas­că a lua ceva din moa­ş­te­le lui. Atunci el a luat numai giul­gi­ul cel înmu­iat în sân­ge­le sfân­tu­lui şi, punându‑l în racla de aur, a ple­cat: Mul­te minuni s‑au făcut pe cale cu acel giul­giu, prin pute­rea rugă­ciu­ni­lor sfân­tu­lui, căci tre­când el un râu mare şi foar­te tul­bu­rat de o furt­u­nă, pen­tru care era cuprins de mare fri­că, i s‑a ară­tat Sfân­tul Muce­nic Dimi­trie, zicându‑i: “Racla cu giul­giu ia‑o în mâi­ni­le tale şi nu te teme”. Ast­fel făcând el, a reu­şit să trea­că împre­u­nă cu însoţi­to­rii săi, fără pri­mej­die râul ace­la. Ajun­gând în patria sa a zidit o prea­fru­moa­să bise­ri­că în cin­stea sfân­tu­lui muce­nic. Aco­lo s‑a vin­de­cat Marin, epar­hul Ili­ri­cu­lui, care era plin de răni din cap şi până la picioa­re. De ase­me­nea, au mai fost tămă­dui­ţi unul căru­ia îi cur­gea sân­ge din nări şi unul îndră­cit a fost izbă­vit şi mul­te alte minuni se săvârşeau aco­lo cu aju­to­rul rugă­ciu­ni­lor sfân­tu­lui. Însă mul­te minuni se făceau în Tesa­lo­nic, aco­lo unde se aflau moa­ş­te­le lui cele sfin­te.

Apoi a fost o foa­me­te mare în Tesa­lo­nic, încât mureau oame­nii din pri­ci­na lip­sei de hra­nă. Sfân­tul muce­nic Dimi­trie, nesu­fe­rind să vadă oame­nii din ceta­tea sa pie­rind de foa­me, s‑a ară­tat pe mare coră­bie­ri­lor, încon­ju­rând lima­nu­ri­le, adă­pos­tu­ri­le şi ostroa­ve­le, apoi a porun­cit coră­bie­ri­lor care duceau grâu să mear­gă în Tesa­lo­nic. Ast­fel a izbă­vit ceta­tea sa de foa­me­te.

Când drep­t­cre­din­cio­sul împă­rat Ius­ti­nian a zidit o prea­fru­moa­să bise­ri­că în Con­stan­ti­no­pol, în nume­le înţe­lep­ciu­nii lui Dum­ne­zeu, Bise­ri­ca Sfân­tă Sofia, a tri­mis în Tesa­lo­nic băr­ba­ţi cin­sti­ţi ca să adu­că de aco­lo o par­te din moa­ş­te­le Sfân­tu­lui Muce­nic Dimi­trie, pen­tru împo­do­bi­rea şi sfinţi­rea ace­lei bise­rici noi. Ajun­gând tri­mi­şii la Tesa­lo­nic şi apro­pi­in­du-se de cin­sti­tă raclă a sfân­tu­lui, deo­da­tă a ieşit foc din raclă, dogo­rind pe toţi şi un glas înfri­coşat din acel foc, zicea: “Să nu îndrăz­ni­ţi”. Toţi cei ce erau aco­lo au căzut de fri­că şi, luând numai ţari­nă din acel pământ, s‑au dus la împă­rat. Spunându‑i cele ce s‑au petre­cut, s‑au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţari­na lua­tă de la mor­mân­tul sfân­tu­lui muce­nic a dat‑o jumă­ta­te împă­ra­tu­lui, iar cea­lal­tă jumă­ta­te au pus‑o în căma­ra unde se păs­trau vase­le bise­ri­cii.

Altă­da­tă un tânăr, pe care îl che­ma Oni­si­for, era rân­du­it la bise­ri­ca Sfân­tu­lui Dimi­trie să aprin­dă lumâ­nă­ri­le şi să îngri­jeas­că can­de­le­le. Ace­la, fiind îndem­nat de dia­vol, fura lumâ­nă­ri­le şi le vin­dea în tai­nă şi îşi făcea câş­tig necin­stit. Iar sfân­tul, nesu­fe­rind un lucru rău ca aces­ta ce se făcea în bise­ri­ca lui, i s‑a ară­tat în vis lui Oni­si­for, şi fap­ta cea rea a lui a mustrat‑o cu iubi­re de oameni, zicându‑i: “Fra­te Oni­si­fo­re, nu-mi este plă­cut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumâ­nă­ri­le şi faci pagu­bă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face une­le ca aces­tea îi cre­ş­te osân­di­rea. Deci lasă-te de aces­te apu­că­tu­ri rele şi te pocă­ieş­te”. Oni­si­for, sculân­du-se din somn, s‑a ruşi­nat de fap­ta sa şi se temea. Dar după o vre­me a uitat învă­ţă­tu­ra muce­ni­cu­lui şi a înce­put obi­ce­iul său cel rău, de a fura lumi­nă­ri­le. Oda­tă, unul din drep­t­cre­din­cioşii cetă­ţeni, sculân­du-se foar­te de dimi­nea­ţă, a venit la bise­ri­că şi a adus niş­te lumâ­nări foar­te mari pe care, aprin­zân­du-le, le‑a dus la mor­mân­tul Sfân­tu­lui Muce­nic Dimi­trie, apoi, rugân­du-se, s‑a dus. Iar Oni­si­for, mer­gând spre ace­le lumâ­nări, şi‑a întins mâna să le ia şi înda­tă a auzit un glas din mor­mân­tul sfân­tu­lui muce­nic, zicându‑i: “Iară­şi faci ace­la­şi lucru rău?” Oni­si­for, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pământ şi zăcea ca un mort, până ce a venit unul din cle­rici care l‑a ridi­cat pe el, uimit de spai­mă. Apoi, abia venin­du-şi în fire, şi‑a măr­tu­ri­sit îna­in­tea tutu­ror păca­tul şi le‑a poves­tit des­pre ară­ta­rea cea din­tâi a sfân­tu­lui în vis, cât şi cea des­pre a doua mus­tra­re a muce­ni­cu­lui şi toţi s‑au înspă­i­mân­tat, auzind aceas­ta.

De mul­te ori Sfân­tul Mare Muce­nic Dimi­trie ţi‑a izbă­vit ceta­tea Solu­nu­lui de năvă­li­rea şi de asu­pri­rea bar­ba­ri­lor. În vre­mea împă­ra­tu­lui Mavri­chie, fiind răz­boi cu ara­bii şi ceta­tea Solu­nu­lui fiind încon­ju­ra­tă şi tare bătu­tă de bar­bari, atunci era în ceta­te un om temă­tor de Dum­ne­zeu şi foar­te îmbu­nă­tă­ţit, care se numea Ilus­trie. Aces­ta, venind noap­tea în bise­ri­ca Mare­lui Muce­nic Dimi­trie, în pri­d­vor fiind, se rugă cu toa­tă tăria lui Dum­ne­zeu şi pur­tă­to­ru­lui de chi­nuri al lui Hris­tos pen­tru apă­ra­rea cetă­ţii sale şi i s‑a făcut o vede­nie înfri­coşa­tă. A văzut doi tineri lumi­na­ţi, ca unii din cei ce stau îna­in­tea feţei împă­ra­tu­lui, venind în bise­ri­ca sfân­tu­lui. Ace­ia erau înge­rii lui Dum­ne­zeu în faţa căro­ra s‑au des­chis uşi­le sin­gu­re şi ei au intrat înă­un­tru. Apoi a intrat şi Ilus­trie după dânşii, vrând să vadă ce va fi. Iar cei ce intra­se­ră, cu glas mare au zis: “Unde este stă­pâ­nul cel ce locu­ieş­te aici?”. Şi iată, s‑a ară­tat alt tânăr, ca un slu­ji­tor, zicând: “Ce aveţi cu el?” Iar ei au zis: “Dom­nul ne‑a tri­mis la dân­sul ca să‑i spu­nem un cuvânt”. Iar slu­ji­to­rul, ară­tând spre mor­mân­tul sfân­tu­lui, a zis: “Aici este”. Iar ei au zis slu­ji­to­ru­lui: “Spune‑i des­pre noi”. Şi mer­gând, slu­ji­to­rul a ridi­cat per­dea­ua şi a ieşit Sfân­tul Dimi­trie în întâm­pi­na­rea lor, cu acel chip pre­cum era zugră­vit pe icoa­nă.

Era lumi­nat ca soa­re­le, încât nu‑i era cu putinţă lui Ilus­trie să pri­veas­că la dân­sul, ci tre­mu­ra de fri­că, văzând ceea ce se petre­cea.

Apoi, cei ce au venit l‑au săru­tat pe Sfân­tul Dimi­trie, iar el a gră­it către dânşii: “Vă mulţu­mesc, dar pen­tru ce aţi venit la mine?” Iar cei ce veni­se­ră au răs­puns: “Stă­pâ­nul ne‑a tri­mis pe noi la sfinţia ta, porun­cin­du-ţi ca să-ţi laşi ceta­tea şi să mergi la Dân­sul, vrând ca să o dea pe ea vră­j­ma­şi­lor”. Aces­tea auzin­du-le muce­ni­cul, a lăcri­mat, ple­cân­du-şi capul. Iar slu­ji­to­rul zicea către cei ce au venit: “Dacă aş fi şti­ut că veni­rea voas­tră îmi adu­ce întris­ta­re, nu aş fi spus Stă­pâ­nu­lui meu de voi”. Apoi Sfân­tul Muce­nic Dimi­trie a înce­put a grăi: “Oare aşa voieş­te Dom­nul şi Stă­pâ­nul tutu­ror ca aceas­tă ceta­te, pe care a răscumpărat‑o cu sân­ge, să o dea în mina vră­j­ma­şi­lor, celor ce nu‑L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cin­stesc nume­le cel sfânt al Lui?” Iar cei ce veni­se­ră i‑au răs­puns: “De nu ar fi voit aşa Stă­pâ­nul nos­tru, nu ne-ar fi tri­mis pe noi la sfinţia ta”.

Iar el le‑a zis: “Mer­geţi, fra­ţi­lor, să spu­neţi Stă­pâ­nu­lui meu că aşa zice Dimi­trie, robul Său: Ştiu îndu­ră­ri­le Tale, iubi­to­ru­le de oameni, Stă­pâ­ne, Doam­ne, care covârşesc păca­te­le noas­tre, încât chiar fără­de­le­gi­le a toa­tă lumea nu biru­ie milos­ti­vi­rea Ta. Tu pen­tru păca­te­le noas­tre Ţi-ai văr­sat Sân­ge­le Tău, şi Ţi-ai pus sufle­tul pen­tru noi. Deci, ara­tă-Ţi mila Ta şi spre aceas­tă ceta­te şi să nu porun­ceşti să o las pe ea. De vre­me ce m‑ai pus pe mine de stra­jă cetă­ţii aces­te­ia, Ţie mă voi ase­mă­na, Stă­pâ­nul meu, căci îmi voi pune sufle­tul pen­tru cetă­ţeni. Şi de vor pieri aceş­tia, să pier şi eu cu dânşii. Dar să nu pierzi, Doam­ne, ceta­tea în care se pome­neş­te nume­le Tău cel sfânt, căci cu toa­te că a greşit popo­rul Tău, totu­şi nu s‑a depăr­tat de la Tine şi Tu sin­gur eşti Dum­ne­ze­ul celor ce se pocă­iesc”. Apoi l‑au între­bat cei ce veni­se­ră: “Aşa să răs­pun­dem din par­tea Ta, Dom­nu­lui Care ne‑a tri­mis pe noi?” A zis Dimi­trie: “Da, fra­ţi­lor, aşa să‑I spu­neţi. Pen­tru că ştiu că nu până la sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia”. Aces­tea zicân­du-le, a intrat în mor­mânt şi s‑a închis în sfinţi­ta raclă. Iar cei ce au vor­bit cu dân­sul s‑au făcut nevă­zu­ţi. Toa­te aces­tea Ilus­trie le‑a văzut şi le‑a auzit în vede­nia ace­ea, apoi, sfârşin­du-se vede­nia, şi‑a venit în fire. Şi se minu­na foar­te tare şi, căzând la pământ, a mulţu­mit sfân­tu­lui pen­tru că are gri­jă de ceta­te şi el roa­gă pe Stă­pâ­nul să nu fie daţi în mâi­ni­le vră­j­ma­şi­lor lor. Iar a doua zi a spus toa­te aces­tea popo­ru­lui şi‑l întă­rea spre vite­jeas­ca împo­tri­vi­re asu­pra vră­j­ma­şi­lor.

Auzind aces­tea, cu lacri­mi stri­gau către Dum­ne­zeu, cerând milă, iar pe sfân­tul muce­nic Dimi­trie îl che­mau ca să le fie întot­dea­u­na în aju­tor, după cum şi până aici s‑au păzit întregi prin apă­ra­rea lui. Deci, înda­tă s‑au dus vră­j­ma­şii de la zidu­ri­le cetă­ţii cu ruşi­ne, nepu­tând să ia ceta­tea cea păzi­tă de mare­le plă­cut al lui Dum­ne­zeu, şi s‑au întors deşe­rţi în ale lor. Ast­fel îşi apă­ra ceta­tea sa Sfân­tul Muce­nic Dimi­trie.

Apoi pe mulţi i‑a eli­be­rat din robia bar­ba­ri­lor, căci ară­tân­du-i-se unui epi­scop care era prins de bar­bari şi legat, l‑a dez­le­gat de legă­turi şi l‑a dus până la Tesa­lo­nic. După ace­ea, năvă­lind bar­ba­rii în hota­re­le Tesa­lo­ni­cu­lui şi robind mulţi oameni dim­pre­ju­rul cetă­ţii, au luat pe două fecioa­re fru­moa­se şi, ducân­du-le în pămân­tul lor, le-au dăru­it stă­pâ­ni­to­ru­lui. Amân­do­uă erau iscu­si­te la lucrul gher­ghe­fu­lui, făcând în cusă­turi tot felul de flori şi de pomi, păsări, fia­re şi chi­puri ome­neşti. Înş­ti­inţân­du-se stă­pâ­ni­to­rul de meş­teşu­gul lor, le‑a zis: “Am auzit că în pămân­tul vos­tru este un Dum­ne­zeu mare, anu­me Dimi­trie, şi face mul­te minuni. Deci să-mi coa­seţi pe pân­za cura­tă chi­pul ace­lu­ia, ca şi eu să mă închin lui”. Iar fecioa­re­le i‑au zis: “Dimi­trie nu este Dum­ne­zeu, ci mare slu­gă a lui Dum­ne­zeu şi aju­tor al cre­ş­ti­ni­lor. Noi nu îndrăz­nim a face aceas­ta, stă­pâ­ni­to­ru­le, pen­tru că ştim că nu voieşti ca să‑l cin­steşti, ci să‑l batjo­co­reşti”. Iar stă­pâ­ni­to­rul a zis: “În mâi­ni­le mele este via­ţa şi moar­tea voas­tră, ale­geţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă porun­cesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împli­ni­ţi porun­ca, să muri­ţi înda­tă”. Iar ele, de fri­ca morţii, au înce­put să coa­se pe o pân­ză subţi­re chi­pul Sfân­tu­lui Muce­nic Dimi­trie. Sosind ziua sfin­tei lui pome­niri, au ter­mi­nat de cusut chi­pul muce­ni­cu­lui şi noap­tea, şezând fecioa­re­le la gher­ghef, s‑au ple­cat pes­te chi­pul ace­la şi au înce­put să plân­gă, zicând: “Să nu te mânii pe noi, muce­ni­ce al lui Hris­tos, pen­tru că ştim că nele­giu­i­tul stă­pâ­ni­tor are să batjo­co­reas­că sfân­tul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închi­puim sfân­ta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceas­ta, temân­du-ne de moar­tea cea cum­pli­tă”. Ast­fel plân­gând dea­su­pra chi­pu­lui, au ador­mit. Şi pre­cum oare­când înge­rul a luat pe Ava­cum, aşa şi sfân­tul Dimi­trie, luând pe ace­le fecioa­re cu chi­pul, le‑a dus în acea noap­te în Tesa­lo­nic, când era praz­ni­cul său, şi le‑a pus în bise­ri­că lân­gă mor­mân­tul sfân­tu­lui, pe când se făcea cân­ta­rea cea de toa­tă noap­tea.

Popo­rul, văzând aceas­tă minu­ne, s‑a mirat, iar fecioa­re­le ace­lea, deş­tep­tân­du-se, au stri­gat: “Sla­vă lui Dum­ne­zeu! Dar unde ne aflăm?” Şi li se părea că sunt în vis. Apoi, cunos­când cu ade­vă­rat că sunt în Tesa­lo­nic şi văzând mor­mân­tul sfân­tu­lui şi popor mult stând în bise­ri­că, cu mare glas au mulţu­mit izbă­vi­to­ru­lui lor, Sfân­tu­lui Muce­nic Dimi­trie şi toa­te cele întâm­pla­te le-au spus tutu­ror. Şi s‑au bucu­rat solu­nie­nii de aceas­tă minu­ne prea­slă­vi­tă şi au prăz­nu­it cu bucu­rie ziua Sfân­tu­lui Dimi­trie, iar chi­pul cel cusut l‑au pus îna­in­tea alta­ru­lui.

În vre­mea în care era să se pre­dea Tesa­lo­ni­cul în mâi­ni­le aga­re­ni­lor (tur­ci­lor), mer­gând câţi­va cre­ş­tini cucer­nici la Tesa­lo­nic în ziua praz­ni­cu­lui Sfân­tu­lui Mare Muce­nic al lui Hris­tos, Dimi­trie, erau pe dru­mul cel împă­ră­tesc care duce la Var­dari, aco­lo unde se uneş­te dru­mul ce vine de la Tesa­lo­nic cu dru­mul ce vine de la Lari­sa. Ace­ia au văzut aie­vea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesa­lo­nic şi un altul în chip de arhi­e­reu, care venea pe dru­mul de la Lari­sa şi s‑au întâl­nit amân­doi. Mai întâi osta­şul a zis către arhi­e­reu: “Bucu­ră-te Ahi­lie, arhi­e­re­ul lui Dum­ne­zeu!”. Arhi­e­re­ul a răs­puns: “Bucu­ră-te şi tu, osta­şu­le al lui Hris­tos, Dimi­trie”. Iar cre­ş­ti­nii ace­ia auzind ast­fel de nume, au stat cu fri­că la o par­te ca să vadă sfârşi­tul. A zis iară­şi osta­şul către arhi­e­reu: “De unde vii, arhi­e­re­u­le al lui Dum­ne­zeu, şi unde te duci?” Atunci Sfân­tul Ahi­lie a lăcri­mat şi i‑a zis: “Pen­tru păca­te­le şi fără­de­le­gi­le lumii, mi‑a porun­cit Dum­ne­zeu să ies din Lari­sa, pe care o păzeam, căci are de gând s‑o dea în mâi­ni­le aga­re­ni­lor. Deci, am ieşit de aco­lo şi mă duc unde îmi va porunci”. “Dar tu, a zis Ahi­lie, de unde vii osta­şu­le al lui Hris­tos, Dimi­trie? Te rog spu­ne-mi?!”.

Atunci a lăcri­mat şi Sfân­tul Dimi­trie şi i‑a zis: “Eu tot ase­me­nea am păti­mit, arhi­e­re­u­le Ahi­lie. De mul­te ori am aju­tat tesa­lo­ni­ce­ni­lor şi i‑am izbă­vit din robie, de pri­mej­die adu­că­toa­re de moar­te şi de toa­tă nepu­tinţa. Însă acum, pen­tru mul­te­le păca­te şi fără­de­le­gi­le lor, S‑a depăr­tat Dum­ne­zeu de la dânşii şi mi‑a porun­cit să‑i las, că ceta­tea să fie cuce­ri­tă de aga­reni. Deci, pen­tru aceas­ta am ascul­tat porun­ca Lui şi înda­tă am ieşit de aco­lo şi mă duc unde îmi va porunci”. Zicând aces­tea, amân­doi şi-au ple­cat cape­te­le la pământ şi au plâns, iar după ace­ea s‑au săru­tat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi înda­tă s‑au făcut nevă­zu­ţi. Când au văzut aceas­tă minu­ne, cre­ş­ti­nii ace­ia n‑au mai îndrăz­nit să se ducă la Tesa­lo­nic, ci s‑au întors îna­poi, poves­tind vede­nia şi minu­nea ace­ea.

După aceas­ta, n‑a tre­cut o lună şi Tesa­lo­ni­cul, pre­cum şi Lari­sa, au fost cuce­ri­te de turci. Apoi mul­te alte minuni a făcut sfân­tul, spre sla­va lui Dum­ne­zeu în Tre­i­me, Căru­ia se cade cin­ste, mulţu­mi­tă şi închi­nă­ciu­ne de la toa­tă făp­tu­ra, în veci.
Amin.

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: