Evangelia zilei:

Duminica Floriilor

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Duminica Floriilor icoana pe sticlăDumi­ni­ca Flo­ri­i­lor este ziua în care prăz­nuim Intra­rea Dom­nu­lui Iisus Hris­tos în Ieru­sa­lim, ca împă­rat biru­i­tor, dar cu înfă­ţi­şa­re sme­ri­tă, venind căla­re pe mân­zul asi­nei, împli­ni­re a unei pro­feţii făcu­te cu 400 de ani îna­in­te de veni­rea lui Mesia. Cân­tă­ri­le aces­tei peri­oa­de ne îndeam­nă nu doar la lup­tă duhov­ni­ceas­că, ci şi la biru­inţă şi bucu­rie: ‘De vre­me ce ai legat iadul şi moar­tea ai omorât şi lumea ai înviat‑o, pen­tru aceas­ta cu stâl­pări Te-au lău­dat prun­cii, Hris­to­a­se, ca pe un biru­i­tor stri­gân­du-Ţi astăzi: Osa­na, Fiul lui David. Pen­tru aceas­ta bucu­rân­du-ne zicem: Bine­cu­vân­tat este cel ce vii să chemi pe Adam’.

După Sfân­tul Gher­man I al Con­stan­ti­no­po­lu­lui şi Nico­lae Caba­si­la, dru­mul Mân­tu­i­to­ru­lui spre Ieru­sa­lim şi spre Păti­mi­ri­le Sale este come­mo­rat la fie­ca­re Litur­ghie prin Voho­dul sau Ieşi­rea Mare. Pre­o­tul iese din altar pe uşa din­spre mia­ză­noap­te cu daru­ri­le pre­gă­ti­te la pro­sco­mi­di­ar, în timp ce stra­na cân­tă ‘Ca pe împă­ra­tul tutu­ror să‑L pri­mim…’, tra­ver­sea­ză nao­sul, pen­tru a intra îna­poi prin uşi­le împă­ră­teşti. El poar­tă sfân­tul potir şi sfân­tul disc, pe care sunt aşe­za­te miri­de (pen­tru îngeri, sfinţi şi cre­din­cioşii vii şi ador­mi­ţi), sem­ni­fi­când uni­ver­sul întreg adu­nat în jurul Dom­nu­lui Iisus Hris­tos, repre­zen­tat prin Agneţ. Aşa cum inter­pre­ta iero­mo­na­hul Maka­ri­os Simo­no­pe­tri­tul în ‘Tri­o­dul expli­cat’: ‘Întreg cos­mo­sul, pâi­nea, vinul, spa­ţi­ul şi tim­pul, şi întrea­ga lume sen­si­bi­lă (…) intră în sanc­tu­ar pen­tru a fi adu­se jert­fă, pen­tru a fi asu­ma­te de Logo­sul divin, pen­tru a fi îndum­ne­ze­i­te şi transfigurate’.

Moti­ve­le sui­rii Dom­nu­lui la Ierusalim

Mai mult, remar­ca părin­te­le Ale­xan­der Sch­me­mann în lucra­rea ‘Pos­tul cel Mare’, noi nu ne adu­cem amin­te doar de un fapt isto­ric, ci tră­im acel eve­ni­ment ‘astăzi’. Bise­ri­ca accen­tu­ea­ză prin imno­gra­fia sa, în mod para­do­xal, că fap­te apu­se demult se întâm­plă aie­vea, ‘astăzi’, în cadrul spa­ţi­u­lui său sacru şi litur­gic. În Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor se cân­tă ‘Astăzi vine la Ieru­sa­lim…’, în Vine­rea Mare: ‘Astăzi este îna­in­tea lui Pilat…’, la Naş­te­rea Dom­nu­lui: ‘Fecioa­ra astăzi pe Cel mai pre­sus de fiinţă naşte…’.

Aşa­dar, cre­din­cioşii nu come­mo­rea­ză doar niş­te eve­ni­men­te obiec­ti­ve, la nivel de idee, inte­lec­tu­al, ci par­ti­ci­pă duhov­ni­ceş­te şi afec­tiv la bucu­ria şi tris­teţea Dom­nu­lui, con­ver­tind fap­tul isto­ric într-un ‘eve­ni­ment pen­tru noi, pen­tru mine’. Şi, în acest sens, pos­tim, ne subţi­em gro­si­mea tru­pu­lui, dăm la o par­te pia­tra nesi­mţi­rii de pe ini­mă, ne căim, ne îndui­oşăm, vibrăm la Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim. Simţim pre­zenţa şi Păti­mi­ri­le Mân­tu­i­to­ru­lui, aşa cum cei care se iubesc îşi simt dure­ri­le unii alto­ra, chiar dacă se află la dis­tanţe mari unul de altul. De ace­ea, ‘Pos­tul este ade­vă­ra­ta pre­gă­ti­re pen­tru mare­le ‘astăzi’ al Paştelui’.

Întâi de toa­te, ne putem între­ba: de ce vine Iisus la Ieru­sa­lim? El vine pen­tru că legea evre­ias­că îi cerea fie­că­rui iudeu să mear­gă măcar o dată pe an la Tem­plul din Ieru­sa­lim ca să adu­că jert­fe lui Dum­ne­zeu. Pe de altă par­te, Dom­nul suie la Ieru­sa­lim, cu o săp­tămâ­nă îna­in­te de Păti­miri şi de Învi­e­rea Sa din morţi, pen­tru a împlini o pro­feţie făcu­tă cu mai bine de 400 de ani îna­in­te. Ast­fel, Sfân­tul Pro­o­roc Zaha­ria spu­nea: ‘Bucu­ră-te foar­te fii­ca Sio­nu­lui, vese­leş­te-te fii­ca Ieru­sa­li­mu­lui, căci iată Împă­ra­tul tău vine drept şi biru­i­tor, sme­rit şi căla­re pe asin, pe mân­zul asi­nei’ (Zaha­ria IX, 9). Într-una din note­le sale la Comen­ta­ri­ul Sfân­tu­lui Chi­ril al Ale­xan­dri­ei la Evan­ghe­lia după Ioan, părin­te­le Dumi­tru Stă­ni­loae remar­ca fap­tul că Iisus ‘mer­ge la Ieru­sa­lim, oare­cum după ce merg iude­ii la săr­bă­toa­rea lor, ară­tând că săr­bă­to­ri­le lor sunt numai niş­te chi­puri anti­ci­pa­te ale pre­zenţei Lui ca supre­ma săr­bă­toa­re, deci ca să‑i che­me pe iudei la Sine’. Sfân­tul Chi­ril spu­nea şi el că Hris­tos n‑a venit la Ieru­sa­lim ‘pen­tru o împre­u­nă-prăz­nu­i­re’ cu iude­ii, ‘ci mai degra­bă ca să le vor­beas­că’, să le pre­di­ce prin cuvin­te­le, minu­ni­le şi răni­le Sale.

Şi cand S-a apropriat de Ierusalim

Deşi Domn al vea­cu­ri­lor şi Cre­a­tor a toa­te, Iisus intră în Ieru­sa­lim şezând pe un asin: ‘Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el’ (In. 12, 14). Sfân­tul Chi­ril comen­ta ver­se­tul evi­denţi­ind sme­re­nia Mân­tu­i­to­ru­lui: ‘Pen­tru că Îl însoţea şi Îl slă­vea o mare mulţi­me, dintr‑o extre­mă sme­re­nie a şezut pe un asin, învă­ţân­du-ne să nu ne mân­drim pen­tru lau­de, să nu ieşim din cele de tre­bu­inţă’. Sfân­tul Evlo­ghie, patri­ar­hul Con­stan­ti­no­po­lu­lui, spu­nea şi el că Dom­nul ‘vine nu în pas de alai (…), nu impresionându‑i pe toţi cu trâm­bi­ţe şi sem­ne şi minuni, ci ascuns în firea ome­neas­că’. El ‘se ara­tă nu pe măsu­ra sla­vei Tată­lui, ci pe măsu­ra sme­re­ni­ei mamei’ şi vine ‘aşe­zat pe un dobi­toc spre învă­ţă­tu­ra oame­ni­lor, ca să nu se tru­feas­că’. Sfân­tul Ioan Gură de Aur comen­ta şi el că ‘Împă­ra­tul aces­ta nu vine în tră­suri pre­cum cei­la­lţi împă­ra­ţi; nu cere biruri, nu bagă fri­ca în lume şi nu are în jurul Său gar­dă, ci e plin de blân­deţe’. Sfân­tul vede în şede­rea lui Hris­tos pe asin nu doar împli­ni­rea unei pro­feţii, ci şi ‘măsu­ră de filo­so­fie’, adi­că un îndemn la cum­pă­ta­re şi măr­gi­ni­re la ceea ce este de stric­tă trebuinţă.

Pe de altă par­te, decu­pa un alt înţe­les Sfân­tul Chi­ril al Ale­xan­dri­ei, Dom­nul vine pe un asin nu ‘pen­tru că era depar­te de ceta­te, căci nu era mai depar­te de cinci­spre­ze­ce sta­dii, (…) ci face aceas­ta, ară­tând un nou popor, cel din­tre nea­muri, nesu­pus Lui odi­ni­oa­ră, care I se va supu­ne’. A tre­ia sti­hi­ră de la Sti­hoav­nă accen­tu­ea­ză acest aspect al che­mă­rii nea­mu­ri­lor: ‘Cel ce Te porţi pe heru­vimi şi eşti lău­dat de sera­fimi ai încă­le­cat pe mânz, Bunu­le; şi pre­cum zice David, prun­cii Te-au lău­dat cu dum­ne­ze­ias­că cuvi­inţă, iar iude­ii Te-au hulit cu fără­de­le­ge. Şede­rea pe mânz însem­na întoar­ce­rea nea­mu­ri­lor neîn­frâ­na­te de la necre­dinţă la cre­dinţă. Sla­vă Ţie, Hris­to­a­se, Cel ce eşti sin­gur milos­tiv şi iubi­tor de oameni’.

Satul din apro­pi­e­re, unde au fost tri­mi­şi doi uce­nici să adu­că asi­na (Mt. 21, 2), sim­bo­li­zea­ză via­ţa pămân­teas­că în tăl­mă­ci­rea Sfân­tu­lui Evlo­ghie: ‘Pen­tru că era în faţă şi nu lân­gă Dum­ne­zeu. Deci când S‑a apro­pi­at de acest sat, când S‑a întru­pat şi S‑a însoţit împre­u­nă cu noi, atunci a tri­mis pe cei doi uce­nici, adi­că cele două tes­ta­men­te, ca să îndru­me spre El cele două popoa­re: vechea sina­go­gă îmbă­trâ­ni­tă şi noul şi neîn­vă­ţa­tul popor al neamurilor’.

Iar părin­te­le Stă­ni­loae, în note­le la Comen­ta­ri­ul Sfân­tu­lui Chi­ril la Evan­ghe­lia după Ioan, sub­li­nia: ‘Intra­rea în Ieru­sa­lim, şezând pe asin, mai indi­că şi blân­deţea Împă­ra­tu­lui veş­nic al Împă­ră­ţi­ei ceru­ri­lor. Nu forţa, ci iubi­rea va carac­te­ri­za rela­ţi­i­le în acea Împă­ră­ţie. Mem­brii ei vor fi nevi­no­va­ţi ase­me­nea copi­i­lor’. Tru­pul nos­tru este numit de Sfân­tul Maxim Măr­tu­ri­si­to­rul ‘asin’, în măsu­ra în care slu­jeş­te sufle­tu­lui şi poar­tă ‘pove­ri­le şi oste­ne­li­le fap­te­lor pen­tru dobân­di­rea vir­tu­ţii’. Însă­şi min­tea poa­te deve­ni un ‘asin blând, ca să urce Dom­nul pe ea şi să intre pur­tat de ea în Ieru­sa­li­mul de sus, împăr­tă­şin­du-se de sla­va Lui. Min­tea noas­tră nu mai tre­bu­ie să rămâ­nă nimă­nui ca un asin fară stăpân’.

Cum este întâm­pi­nat Hristos?

Într-un fel Îl întâm­pi­nă copi­ii, băr­ba­ţii şi feme­i­le cu ini­ma cura­tă, alt­fel căr­tu­ra­rii şi fari­se­ii, care aştep­tau mai mult un Mesia eli­be­ra­tor poli­tic de sub stă­pâ­ni­rea roma­nă decât un Mân­tu­i­tor de sub robia păcatului.

Sfân­tul Gri­go­rie Pala­ma scrie des­pre aceas­ta: ‘Împă­ra­tul care a scu­lat din morţi pe Lazăr a intrat atunci în Ieru­sa­lim căla­re pe asin, iar tot popo­rul, aproa­pe înda­tă, copii, băr­ba­ţi, bătrâni, întin­zând pe jos veş­min­te­le lor, a luat ramuri de finic, care închi­pu­ie izbân­da’. Copi­ii, cu toa­te că erau neş­ti­u­tori şi neîn­vă­ţa­ţi, teo­lo­ghi­seau ‘în chip desă­vârşit cu pri­vi­re la Dum­ne­zeu, Cel ce S‑a făcut om pen­tru noi, înă­lţând imn înge­resc din guri­le lor. Întru­cât aşa pre­cum înge­rii la naş­te­rea Dom­nu­lui au psal­mo­diat: ‘Sla­vă întru cei de sus lui Dum­ne­zeu şi pe pământ pace’ (Luca 2, 14), tot aşa şi aceş­tia de acum la intra­rea Lui (în Ieru­sa­lim) au cân­tat înă­lţând ace­la­şi imn: ‘Osa­na Fiu­lui lui David; osa­na întru cei de sus!’ (Matei 21, 9)’. După Sfân­tul Chi­ril al Ale­xan­dri­ei, ‘mulţi­mea de copii, mer­gând îna­in­te fără număr, împli­nea chi­pul popo­ru­lui ce se va naşte’.

Copi­ii Îl recu­nosc din fire pe Stă­pâ­nul zidi­rii, comen­ta şi Sfân­tul Evlo­ghie, patri­ar­hul Ieru­sa­li­mu­lui, însă părinţii lor se ara­tă nemulţu­mi­tori: ‘Copi­ii au întins pe cale veş­min­te­le lor, pre­ves­tind goli­ciu­nea sina­go­gii şi în ace­la­şi timp ară­tân­du-ne nouă să ne dez­bră­căm de omul cel vechi şi să ne îmbră­căm în Hris­tos. Copi­ii Îl pri­mesc pe Hris­tos cu ramuri, părinţii lor vin cu săbii (…)’. La fel de înve­rşu­na­ţi, remar­ca Sfân­tul Gri­go­rie Pala­ma, sunt căr­tu­ra­rii şi fari­se­ii, care aveau o ‘voinţă rău­vo­itoa­re şi uci­ga­şă de Dumnezeu’.

Sfân­tul Ioan Gură de Aur în ‘Omi­lii la Matei’ ne îndeam­nă să ne ase­mă­năm copi­i­lor în nevi­no­vă­ţia lor şi dăr­ni­ci­ei mulţi­mii şi Apos­to­li­lor: ‘Să‑L lău­dăm, să dăm hai­ne­le noas­tre celor care Îl poar­tă pe Hris­tos, săra­ci­lor adi­că! Ce meri­tăm noi, oare, când unii şi-au pus hai­ne­le pe asi­na pe care şedea Hris­tos, alţii au aşter­nut hai­ne­le la picioa­re­le Lui, iar noi nu sun­tem nici atât de dar­nici când Îl vedem gol! Şi doar nu ni s‑a porun­cit să ne lăsăm dez­bră­ca­ţi, ci să dăm din banii ce‑i avem puşi deo­par­te. Ace­ia îl însoţeau, mer­gând îna­in­tea şi în urma Lui, iar noi, când Se apro­pie de noi, nu‑L pri­mim, Îl alun­găm şi‑L ocărâm’.

În ace­la­şi duh, Sfân­tul Evlo­ghie ne povă­ţu­ia: ‘Să împu­ţi­năm mulţi­mea bunu­ri­lor noas­tre mate­ri­a­le şi să întin­dem noi înşi­ne milos­te­nia pe cale, îna­in­tea Celui care ne spu­ne: ‘Eu sunt Calea’, ca să aflăm şi noi prin milos­te­nie mila şi să mer­gem împre­u­nă cu ea în Ieru­sa­li­mul cel de sus’. Iar Sfân­tul Gri­go­rie Pala­ma deslu­şea un sens mai pro­fund al hai­ne­lor, chemân­du-ne pe toţi, ‘câr­mu­i­tori şi câr­mui­ţi, să aşter­nem veş­min­te­le noas­tre înnăs­cu­te, adi­că tru­pul nos­tru şi dorinţe­le aces­tu­ia îna­in­tea Duhului’.

Sem­ni­fi­ca­ţia cre­ş­ti­nă a ramu­ri­lor de salcie

Urmând evla­vi­ei mulţi­mii din ceta­tea Ieru­sa­li­mu­lui care l‑a întâm­pi­nat pe Dom­nul Hris­tos cu frun­ze de pal­mi­er sau finic, Bise­ri­ca Orto­do­xă a rân­du­it ca, după săvârşi­rea Sfin­tei Litur­ghii, prin rugă­ciu­ne şi stro­pi­rea cu agheas­mă, să se sfinţeas­că ramu­ri­le de sal­cie adu­se de cre­din­cioşi. Rân­du­ia­la sfinţi­rii con­stă în rugă­ciuni de sfinţi­re a sal­ci­ei de către slu­ji­to­rii Bise­ri­cii, care ţin în mâini aces­te ramuri înmu­gu­ri­te, cu lumâ­nări aprin­se, ce sim­bo­li­zea­ză biru­inţa vieţii asu­pra morţii. În stu­di­ul ‘Sal­cia: sim­bo­lul morţii şi al vieţii’, prof. dr. Remus Rus afir­ma: ‘Folo­si­rea în cult a sal­ci­ei nu este doar o sim­plă aco­mo­da­re la mediu, ci îşi are bogă­ţia ei, fun­cţia ei sim­bo­li­că în via­ţa ritu­a­lă a Bise­ri­cii cre­ş­ti­ne’. Pot fi evi­denţi­a­te cel puţin trei sem­ni­fi­ca­ţii prin­ci­pa­le ale sal­ci­ei: ea sim­bo­li­zea­ză pe Dom­nul Hris­tos şi mlă­di­ţe­le Sale, adi­că sufle­te­le cre­din­cioa­se şi bune, tai­na fecio­ri­ei Mari­ei, sufle­te­le renăs­cu­te prin baia botezului.

Unul din frag­men­te­le bibli­ce refe­ri­toa­re la sal­cie este Isa­ia 44, 3–4: ‘Că Eu voi văr­sa apa pes­te pămân­tul înse­tat şi pâra­ie de apă în ţinut uscat. Văr­sa-voi Duhul Meu pes­te odra­sla ta şi bine­cu­vân­ta­rea Mea pes­te mlă­di­ţe­le tale. Şi vor odră­sli ca iar­ba pe malul pâra­ie­lor şi ca săl­ci­i­le de‑a lun­gul ape­lor curgătoare’.

Cas­si­o­dor, comen­tând acest text, com­pa­ra fun­cţia rege­ne­ra­toa­re a sal­ci­ei cu sufle­te­le sfin­te şi cre­din­cioa­se: ‘Săl­ci­i­le sunt copaci ce cresc pe malu­ri­le râu­ri­lor şi aco­lo dau via­ţă celui mai proas­păt ver­de, şi chiar dacă cine­va taie mereu o par­te din rădă­ci­nă şi o îngroa­pă în pămân­tul umed, ea va arun­ca ime­di­at rădă­cini proas­pe­te. Cu aces­te săl­cii tre­bu­ie să com­pa­răm sufle­te­le sfin­te şi cre­din­cioa­se, care, după cum spu­ne Isa­ia, arun­că mlă­di­ţe ca săl­ci­i­le de pe malu­ri­le pâraielor’.

De ase­me­nea, Feri­ci­tul Iero­nim vedea în sal­cie sim­bo­lul cre­din­cioşi­lor renăs­cu­ţi prin baia bote­zu­lui: ‘Iar apoi pro­fe­tul îi com­pa­ra pe cei care s‑au renăs­cut prin baia bote­zu­lui cu plan­te­le nou-înver­zi­te şi cu sal­cia, care arun­ca mlă­di­ţe pe mar­gi­nea apei cur­gă­toa­re’. Urmând o cre­dinţă a vre­mii, după care sal­cia pro­du­ce infer­ti­li­ta­te, Feri­ci­tul Iero­nim con­ti­nua: ‘Căci aceas­tă sal­cie dă rod, iar aceas­ta este con­trar natu­rii sale obi­ş­nu­i­te, căci de obi­cei sal­cia este fără de rod, iar cel care mănân­că din sămânţa ei devi­ne el însu­şi neroditor’.

Prof. dr. Remus Rus obser­va: ‘În tra­di­ţia patris­ti­că a Bise­ri­cii răsă­ri­te­ne, sal­cia (…) va deve­ni sim­bol al fecio­ri­ei, iar carac­te­ris­ti­ca ei de a fi ‘dis­tru­gă­toa­re de rod’, o pre­în­chi­pu­i­re a morţii mis­ti­ce care, prin renu­nţa­rea la per­pe­tu­a­rea vieţii pămân­teşti supu­să morţii, tin­de spre dobân­di­rea pute­rii cereşti de pro­crea­re’. ‘Pre­tu­tin­deni, Sfin­te­le Scrip­turi, spu­nea şi Meto­diu de Olimp, iau sal­cia ca sim­bol al castităţii.’

Alber­tus Mag­nus inter­pre­ta sal­cia ca sim­bol pen­tru fecio­ria Mai­cii Dom­nu­lui. Aceas­ta ‘a ales fecio­ria şi ast­fel a ales via­ţa fără rod, dar după cum sal­ci­ei îi pla­ce să cre­as­că pe malul râu­ri­lor, tot aşa şi Prea­mă­ri­ta Fecioa­ră a înflo­rit lân­gă ape­le haru­lui şi ale daru­ri­lor cereşti. Şi, după cum sal­cia este un semn al cas­ti­tă­ţii, tot la fel şi ea, pli­nă de cas­ti­ta­tea rece, pen­tru sămânţa ei, care este Fiul lui Dum­ne­zeu, prin mesa­jul său îi face pe mulţi nero­di­tori în fruc­tul tru­pu­lui chemându‑i la o via­ţă de feciorie’.

Tra­di­ţia pro­ce­siu­nii de Florii

Ast­fel, nu întâm­plă­tor pur­tăm săl­cii în mâini în Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor sau Stâl­pă­ri­lor, ca sim­bol şi pen­tru pro­pri­ul nos­tru botez, şti­ut fiind că în pri­me­le seco­le cre­ş­ti­ne, în aceas­tă dumi­ni­că, cei care aspi­rau să fie bote­za­ţi mer­geau cu toţii la epi­scop, ca să îi cea­ră să fie admi­şi la Tai­na Bote­zu­lui şi să înveţe Sim­bo­lul de cre­dinţă. Este o zi impor­tan­tă, în cin­stea ei împă­ra­ţii acor­dau gra­ţi­eri. Flo­ri­i­le împre­u­nă cu praz­ni­cul Bunei Ves­tiri (dacă aces­ta nu cade în Săp­tămâ­na Mare) sunt săr­bă­tori în care se acor­dă dez­le­ga­re parţi­a­lă pen­tru post, la peş­te, vin şi untdelemn.

Încă din seco­lul al IV-lea, cre­ş­ti­nii săr­bă­to­reau Flo­ri­i­le într-un mod apar­te, cu o pro­ce­siu­ne după săvârşi­rea Sfin­tei Litur­ghii. Din ‘Jur­na­lul de călă­to­rie’ al pele­ri­nei apu­se­ne Ege­ria la Ieru­sa­lim avem câte­va infor­ma­ţii cu pri­vi­re la aceas­tă tra­di­ţie. Toţi cre­ş­ti­nii se adu­nau în jurul prân­zu­lui, pe la ora 13:00, şi mer­geau împre­u­nă cu slu­ji­to­rii şi epi­sco­pul cetă­ţii în pro­ce­siu­ne pe Mun­te­le Măsli­ni­lor, până la locul de unde Dom­nul S‑a Înă­lţat la cer. De aici, în jurul orei 17:00, cobo­rau către Sfân­ta Ceta­te, iar un alai de cre­ş­tini, adulţi şi copii, mer­gând îna­in­tea epi­sco­pu­lui cu ramuri de finic şi de măslin, stri­ga: ‘Bine­cu­vân­tat este Cel ce vine în Nume­le Dom­nu­lui’. După ce ajun­geau în ceta­te, intrau în Bise­ri­ca Sfin­tei Învi­eri, unde săvârşeau slu­j­ba Vecer­ni­ei. Şi în zile­le noas­tre se obi­ş­nu­ieş­te ca, în Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor, cre­din­cioşii însoţi­ţi de pre­ot să iasă în pro­ce­siu­ne cu ramuri de sal­cie în mâini şi să se întoar­că în bise­ri­că, cân­tând tro­pa­rul Intră­rii în Ieru­sa­lim a Dom­nu­lui, care este ace­la­şi cu al Sâm­be­tei lui Lazăr: ‘Învi­e­rea cea de obş­te mai îna­in­te de Pati­ma Ta încredinţând‑o, pe Lazăr din morţi l‑ai scu­lat, Hris­to­a­se Dum­ne­ze­u­le. Pen­tru aceas­ta şi noi, ca prun­cii, sem­ne­le biru­inţei pur­tând, Ţie, Biru­i­to­ru­lui morţii, stri­găm: Osa­na Celui din­tru înă­lţi­me! Bine eşti cuvân­tat, Cel ce vii întru nume­le Dom­nu­lui’. (Arti­col publi­cat în zia­rul „Lumi­na de Dumi­ni­că” din data de 17 apri­lie 2011)

Exercitiu - colind de Florii

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: