Cine oare mã va mângâia pe mine?

Un om, prins în cum­pe­ne­le cele mari ale vieţii, se gân­dea adânc: Cine oare mă va mân­gâia pe mine în cea­su­ri­le cele mai gre­le ale vieţii mele?! Şi cu acest gând adormi.

În vis, îi apă­ru un băr­bat stră­lu­ci­tor şi mân­dru, care‑i zise:
– Eu te voi mângâia…
– Dar cine eşti tu?
– Eu sunt şti­inţa lumii acesteia.
Omul îi răspunse:
– Nu, nu mă poţi mân­gâia, căci ade­se­ori te-am urmat şi mi-ai otră­vit cuge­tul şi sufletul.

Veni atunci o feme­ie orgo­li­oa­să şi atră­gă­toa­re şi‑i zise:
– Eu îţi voi putea adu­ce mângâierea.
– Dar, cine eşti tu?, între­bă omul.
– Eu sunt sla­va oamenilor…
Omul îşi aco­peri faţa să n‑o mai vadă şi zise:
– O, te-am ascul­tat de mul­te ori şi numai rău mi-ai făcut; plea­că din faţa mea!

Atunci veni un băr­bat voi­nic, stră­lu­ci­tor, cu hai­nă auri­tă, având în mână un buz­du­gan cu pie­tre scum­pe şi‑i zise:
– Eu te voi putea mângâia…
– Dar cine eşti?
– Eu sunt Banu-Averea-Puterea.
– Piei din faţa mea, că tu mi-ai adus cele mai mul­te şi mai gre­le suferinţe.

După ce ple­că şi aces­ta, apă­ru o feme­ie umi­lă, îmbră­ca­tă sim­plu şi cuvi­in­cios, dar care răs­pân­dea o lumi­nă cereas­că şi o pace bine­fă­că­toa­re, şi‑i zise cu glas cald şi blajin:
– Eu sunt CREDINŢA, şi glas bun îţi aduc de la cel ce m‑a tri­mis: „Veni­ţi la Mine toţi cei necă­ji­ţi şi împo­vă­ra­ţi şi vă voi mân­gâia, căci jugul Meu e dul­ce şi sar­ci­na Mea uşoară…”
Omul se deş­tep­tă şi după câte­va cli­pe de gân­di­re îşi zise:
„Da, tu sin­gu­ră gră­ieşti ade­vă­rul, pe tine te voi urma”.

Şi într-ade­văr CREDINŢA (şi fap­te­le CREDINŢEI) i‑au adus omu­lui mân­gâi­e­rea în întrea­ga lui via­ţă şi l‑au însoţit şi din­co­lo de mormânt.
Amin.