Evangelia zilei:
Cautã:

Viata Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, fãcãtorul de minuni

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

 

Sfân­tul Ierarh Nico­lae

 

“Îndrep­tă­tor cre­dinţei şi chip blân­deţi­lor, învă­ţă­tor înfrâ­nă­rii te-au ară­tat pe tine, tur­mei tale, ade­vă­rul lucru­ri­lor.”
(din Tro­par)
Via­ţa celui intre sfinţi Parin­te­lui nos­tru Nico­lae, Arhi­e­pi­sco­pul din Mira Lichi­ei, făcă­to­rul de minuni (6 decem­brie)

Sfântul Ierarh Nicolae

Pe făcă­to­rul cel mare de minuni, aju­tă­to­rul cel gra­b­nic şi mij­lo­ci­to­rul cel prea ales către Dum­ne­zeu, pe arhi­e­re­ul lui Hris­tos, Nico­lae, l‑au odră­slit părţi­le Lichi­ei, în ceta­tea ce se numeş­te Pata­ra, din părinţi cin­sti­ţi şi de bun neam, drep­t­cre­din­cioşi şi boga­ţi. Tatăl său se che­ma Teo­fan, iar mama sa Nona. Aceas­tă bine­cu­vîn­ta­tă pere­che, petre­cînd cu bună cre­dinţă în însoţi­rea cea legiu­i­tă şi împo­do­bin­du-se cu obi­ce­iul cel bun, pen­tru via­ţa lor cea plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu şi pen­tru mul­te­le milos­te­nii şi faceri de bine mari, s‑au învred­ni­cit a odră­sli aceas­tă odra­slă sfîn­tă – sin­guri ei fiind rădă­ci­nă sfîn­tă – şi s‑a făcut cum zice psal­mis­tul : Ca un pom răsă­dit lîn­gă izvoa­re­le ape­lor, care şi‑a dat rodul său la vre­mea sa. Deci, năs­cînd pe acest dum­ne­ze­iesc prunc, l‑a numit Nico­lae, care se tîl­cu­ieş­te “biru­i­tor de popor”; şi cu ade­vă­rat s‑a ară­tat biru­i­tor al rău­tă­ţii, aşa bine­vo­ind Dum­ne­zeu spre folo­sul de obş­te al lumii.

După acea naş­te­re, mai­ca sa Nona a rămas stear­pă, pînă la dez­le­ga­rea din legă­tu­ri­le cele tru­peşti, măr­tu­ri­sind sin­gu­ră firea că nu este cu putinţă a se mai naş­te alt fiu ca ace­la, ca numai pe aces­ta să‑l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîn­te­ce­le mai­cii sale s‑a sfinţit cu darul cel de Dum­ne­zeu insu­flat. Căci n‑a înce­put a vieţui decît cin­s­tind pe Dum­ne­zeu cu bună cucer­ni­cie, nici n‑a înce­put a suge ţîţă, făcînd minuni din prun­cie, nici nu s‑a deprins mai întîi a mîn­ca, ci a pos­ti. Căci după naş­te­rea sa, fiind în baie, a stat trei cea­suri pe picioa­re­le sale, sin­gur de sine, nesprijinindu‑l nimeni, dînd prin aceas­tă sta­re, cin­ste Sfin­tei Tre­imi, Căre­ia mai pe urmă avea să‑i fie mare slu­ji­tor şi întîi-stă­tă­tor. Cînd se apro­pia de piep­tul mai­cii sale, se cunoş­tea a fi făcă­tor de minuni, hră­nin­du-se nu după obi­ce­iul prun­ci­lor celor­la­lţi – pen­tru că numai din ţîţa cea dreap­tă sugea lap­te – avînd să dobîn­deas­că cu cei drept-cre­din­cioşi sta­rea cea de‑a dreap­ta. Apoi a înce­put a fi şi pos­ti­tor ales, căci mier­cu­rea şi vine­rea numai o dată sugea lap­te din ţîţă şi atunci sea­ra, după săvîrşi­rea obi­ş­nu­i­tei rugă­ciuni cre­ş­ti­neşti, de care lucru părinţii lui se mirau foar­te şi se minu­nau şi mai dina­in­te pri­ce­peau ce fel de pos­ti­tor va fi Nico­lae mai pe urmă. Acel obi­cei de a pos­ti, deprinzîndu‑l Feri­ci­tul din scu­te­ce şi l‑a păzit în toa­tă via­ţa sa, pînă la feri­ci­tul său sfîrşit, petre­cînd mier­cu­rea şi vine­rea în post. Deci cres­cînd prun­cul cu anii, cre­ş­tea împre­u­nă şi cu înţe­le­ge­rea şi cu obi­ce­iu­ri­le cele bune, pe care le învă­ţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o hol­dă rodi­toa­re, care pri­meş­te în sine sămînţa învă­ţă­tu­rii celei bune, care odră­sleş­te şi adu­ce în toa­te zile­le roa­de noi de fap­te bune.

Sosind vre­mea de şcoa­lă, a fost dat la învă­ţă­tu­ra dum­ne­ze­ieş­tii Scrip­turi, iar el cu age­ri­mea cea fireas­că a minţii şi cu povă­ţu­i­rea Sfîn­tu­lui Duh, în puţin timp, a ajuns la mul­tă înţe­lep­ciu­ne. Apoi, atît de mult a spo­rit în învă­ţă­tu­ra cărţii, pe cît era de tre­bu­inţă bunu­lui cîr­maci al cora­biei lui Hris­tos şi păs­to­ru­lui celui iscu­sit al oilor celor cuvîn­tă­toa­re. Deci, făcîn­du-se desă­vîrşit în cuvîn­tul învă­ţă­tu­rii, s‑a ară­tat desă­vîrşit şi în lucrul vieţii; de la pri­e­te­nii deşar­te şi de la vor­be nefo­lo­si­toa­re cu totul se abă­tea şi a vor­bi cu feme­i­le sau a cău­ta cu ochii la faţa feme­ias­că, foar­te mult se ferea, căci fugind, se depăr­ta de petre­ce­rea împre­u­nă cu feme­i­le.

Avînd ade­vă­ra­tă înţe­lep­ciu­ne şi min­te cura­tă, de‑a puru­rea vedea pe Dum­ne­zeu şi tot­dea­u­na zăbo­vea în sfin­te­le bise­rici, după cum zice pro­o­ro­cul: Voit-am a fi lepă­dat în casa Dum­ne­ze­u­lui meu. De mul­te ori, cîte o zi întrea­gă şi cîte o noap­te, petre­cînd în rugă­ciu­ni­le cele gîn­di­toa­re de Dum­ne­zeu şi în citi­rea dum­ne­zei­ş­ti­lor cărţi, învă­ţa înţe­le­ge­rea cea duhov­ni­ceas­că şi se îmbo­gă­ţea cu dum­ne­ze­ieş­ti­le daruri ale Sfîn­tu­lui Duh, cu care se pre­gă­tea pe sine locaş vred­nic, pre­cum este scris: Voi sîn­teţi bise­ri­ca lui Dum­ne­zeu şi Duhul lui Dum­ne­zeu vieţu­ieş­te în voi.

Deci tînă­rul cel îmbu­nă­tă­ţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dum­ne­zeu, se ară­ta cu totul duhov­ni­cesc, arzînd cu duhul şi slu­jind Dom­nu­lui cu fri­că, încît nu se vedea la dîn­sul nici un fel de nărav tine­resc, ci numai obi­ce­iu­ri­le omu­lui bătrîn pen­tru care tutu­ror s‑a făcut minu­nat şi slă­vit. Căci pre­cum omul cel bătrîn, dacă are obi­ce­iul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînă­rul, dacă are năra­vul băr­ba­tu­lui celui bătrîn, se cin­steş­te de toţi cu mira­re; pen­tru că sînt nepo­tri­vi­te tine­reţi­le pen­tru bătrî­neţe, dar cin­sti­te şi fru­moa­se sînt bătrî­neţi­le în tine­reţe.

Feri­ci­tul Nico­lae avea un unchi epi­scop cu ace­la­şi nume ca şi dîn­sul. Unchiul său, văzînd pe nepot spo­rind în via­ţă cu fap­te bune şi cu totul înstră­i­nîn­du-se de lume, a sfă­tu­it pe părinţii lui să‑l dea să slu­jeas­că lui Dum­ne­zeu. Iar ei nu s‑au lepă­dat a dărui pe fiul lor Dom­nu­lui, pe care ei l‑au pri­mit ca pe un dar de la dîn­sul. Pen­tru că scrie în cărţi­le cele vechi pen­tru dînşii, cum că fiind nero­di­tori şi dez­nă­dăj­du­in­du-se de a mai avea copii, cu mul­te rugă­ciuni, cu lacri­mi şi cu mul­te milos­te­nii au cerut de la Dum­ne­zeu pe acest fiu; iar ei l‑au dat în dar Celui ce l‑a dăru­it pe dîn­sul.

Pri­mind epi­sco­pul pe “tînă­rul bătrîn”, care avea înţe­lep­ciu­nea ca o cărun­teţe şi via­ţa cea mai cura­tă, l‑a suit pe trep­te­le cele sfinţi­te ale pre­o­ţi­ei, iar cînd s‑a hiro­to­ni­sit, epi­sco­pul întorcîn­du-se către popo­rul care era în bise­ri­că şi umplîn­du-se de Duhul Sfînt, a pro­o­ro­cit zicînd: “Iată, fra­ţi­lor, văd un nou soa­re răsă­rind mar­gi­ni­lor pămîn­tu­lui, ară­tîn­du-se către cei întris­ta­ţi ca o milos­ti­vă mîn­gîi­e­re. O! feri­ci­tă este tur­ma care se va învred­nici a avea pe acest păs­tor! Căci aces­ta va paş­te bine sufle­te­le celor rătă­ci­ţi şi la păşu­nea bunei­cre­dinţe îi va adu­ce pe dînşii; apoi se va ară­ta şi aju­tă­tor fier­bin­te celor ce sînt în nevoi”. Aceas­tă pro­o­ro­ci­re s‑a împli­nit mai pe urmă, pre­cum vom ară­ta în isto­ri­si­rea ce o vom face.

Deci, pri­mind Sfîn­tul Nico­lae asu­pra sa treap­ta pre­o­ţi­ei, adă­u­ga oste­ne­a­lă la oste­ne­a­lă, petre­cînd în post şi în neîn­ce­ta­te rugă­ciuni, iar cu tru­pul său cel muri­tor sîr­gu­in­du-se a urma celor fără de tru­puri. Ast­fel, vieţu­ind întoc­mai ca înge­rii, din zi în zi înflo­rea mai mult cu podoa­ba sa cea sufle­teas­că şi se ară­ta vred­nic de cîr­mu­i­rea Bise­ri­cii.

În acea vre­me unchiul său, epi­sco­pul Nico­lae, vrînd a se duce în Pales­ti­na ca să se închi­ne aco­lo sfin­te­lor locuri, a încre­dinţat toa­tă cîr­mu­i­rea bise­ri­cii nepo­tu­lui său. Deci aces­ta, împli­nind locul ace­lu­ia, avea toa­tă pur­ta­rea de gri­jă pen­tru rîn­du­ia­la bise­ri­ci­lor, ca şi epi­sco­pul unchiul său. În acea vre­me, părinţii feri­ci­tu­lui, pără­sind aceas­tă via­ţă vre­mel­ni­că, s‑au mutat la cea veş­ni­că, iar Sfîn­tul Nico­lae, rămî­nînd moş­te­ni­to­rul ave­rii lor, a împărţit‑o celor săraci. Pen­tru că nu se uita la bogă­ţia ce cur­ge ală­tu­rea, nici se îngri­jea pen­tru înmulţi­rea ei; ci, lepă­dîn­du-se de toa­te pofte­le lumeşti, se sîr­gu­ia cu toa­tă osîr­dia a se uni cu Dum­ne­zeu, către care gră­ia: Către Tine, Doam­ne, am ridi­cat sufle­tul meu; înva­ţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dum­ne­ze­ul meu; către Tine sînt arun­cat din pîn­te­ce­le mai­cii mele, Dum­ne­ze­ul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întin­să către săraci, ca un rîu cu apă mul­tă ce cur­ge cu îndes­tu­la­re.

Pen­tru ca mul­te­le lui milos­te­nii să fie mai cu les­ni­re cunos­cu­te, să ară­tăm una şi anu­me: Era un băr­bat în ceta­tea ace­ea, din­tre cei slă­vi­ţi şi boga­ţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslă­vit, căci via­ţa vea­cu­lui aces­tu­ia este nesta­tor­ni­că. Băr­ba­tul ace­la avea trei fete foar­te fru­moa­se şi acum, fiind lip­sit de toa­te cele de tre­bu­inţă, nu avea nici hra­nă, nici îmbră­că­min­te şi cuge­ta să-şi dea fete­le sale spre desfrî­na­re, iar casa sa să o facă casă necu­ra­tă, pen­tru sără­cia lui cea mare, ca doar ast­fel să aibă ceva de folos şi să cîş­ti­ge pen­tru el şi fete­le sale îmbră­că­min­te şi hra­nă. Vai, în ce fel de gîn­duri necu­vi­oa­se alun­gă pe om sără­cia cea mare! Deci bătrî­nul ace­la fiind în ast­fel de cuge­te rele şi gîn­dul său cel rău vrînd acum a‑l adu­ce cu tică­loşie în fapt, Dum­ne­zeu Care nu voieş­te a vedea în pier­za­re firea ome­neas­că, ci cu iubi­re de oameni, se plea­că spre nevo­i­le noas­tre, a pus bună­ta­te în ini­ma plă­cu­tu­lui Său, Sfîn­tul Nico­lae şi l‑a tri­mis spre aju­tor către băr­ba­tul care era să pia­ră cu sufle­tul, prin însu­fla­re tai­ni­că, mîn­gîind pe cel ce era în sără­cie şi scăpîndu‑l din căde­rea păca­tu­lui.

Deci, auzind Sfîn­tul Nico­lae de lip­sa cea mare a băr­ba­tu­lui ace­lu­ia şi prin dum­ne­ze­ias­că des­co­pe­ri­re înş­ti­inţîn­du-se de cuge­ta­rea lui cea rea, i‑a părut foar­te rău pen­tru dîn­sul şi a cuge­tat ca ast­fel cu mîna sa cea făcă­toa­re de bine, să‑l răpeas­că împre­u­nă cu fete­le sale ca din foc de la sără­cie şi de la păcat. Însă n‑a vrut să fie de faţă cu băr­ba­tul ace­la, ca să‑i spu­nă des­pre face­rea sa de bine, ci, în tai­nă a cuge­tat să‑i dea ace­lu­ia milos­te­nia sa cu îndu­ra­re. Şi aceas­ta vrea s‑o facă pen­tru două pri­cini: întîi ca să sca­pe de sla­va ome­neas­că, pen­tru că ţinea sea­ma de ce zicea Evan­ghe­lia: Lua­ţi amin­te, să nu faceţi milos­te­nia voas­tră îna­in­tea oame­ni­lor; şi, al doi­lea, ca şi pe băr­ba­tul ace­la, care odi­ni­oa­ră era bogat iar acum ajun­se­se în mare sără­cie, să nu‑l ruşi­ne­ze, căci ştia că sînt gre­le une­le ca aces­tea, celor ce din bogă­ţie şi din sla­vă cad în sără­cie, fiind­că se ruşi­nea­ză sufle­te­le ace­lo­ra, adu­cîn­du-le amin­te de bogă­ţia cea mai dina­in­te. Pen­tru aceas­ta, a gîn­dit a face aşa, după cuvîn­tul lui Hris­tos: Să nu ştie stîn­ga ta, ce face drep­ta ta. Căci atît de mult fugea de sla­va ome­neas­că, încît chiar de ace­la căru­ia îi făcea bine se sîr­gu­ia a se tăi­nui pe sine.

Aşa­dar, luînd o legă­tu­ră mare de gal­beni, a mers în mie­zul nopţii la casa ace­lui băr­bat şi, aruncînd‑o înă­un­tru pe fereas­tra ace­lei case, degra­bă s‑a întors la casa sa. Dimi­nea­ţă, scu­lîn­du-se băr­ba­tul şi aflînd legă­tu­ra, a dezlegat‑o şi văzînd gal­be­nii s‑a înspă­i­mîn­tat, căci soco­tea că este vreo nălu­ci­re, temîn­du-se ca nu cum­va aurul ce vedea să fie vreo înşe­lă­ciu­ne, de vre­me ce nu aştep­ta de la nimeni şi de nică­ieri vre­un făcă­tor de bine. Drept ace­ea, întorcînd gal­be­nii cu vîr­ful dege­tu­lui, pri­vea cu din­a­din­sul şi cunos­cînd că este ade­vă­rat, se vese­lea şi se minu­na, iar de bucu­rie, plîn­gea cu lacri­mi fier­binţi şi, cuge­tînd mult în sine cine i‑ar fi făcut lui o ase­me­nea face­re de bine, nu se dumi­rea. Deci, soco­tind a fi pur­ta­rea de gri­jă a lui Dum­ne­zeu, îi mulţu­mea neîn­ce­tat, dînd lau­dă Dom­nu­lui Celui ce se îngri­jeş­te de toţi. Apoi înda­tă pe una din fete­le sale, pe cea mai mare, a măritat‑o după un băr­bat şi i‑a dat aurul cel pri­mit din des­tul pen­tru zes­trea ei.

Des­pre aceas­ta înş­ti­inţîn­du-se minu­na­tul Nico­lae, că a făcut după voia lui, băr­ba­tul ace­la, i‑a părut bine. Şi iară­şi se ară­ta gata a face ace­ea­şi milă cu a două fii­că a bătrî­nu­lui, sîr­gu­in­du-se a păzi şi pe fecioa­ra aceas­ta prin nun­ta legiu­i­tă de păca­tul cel fără­de­le­ge. Deci, pre­găti şi altă legă­tu­ră de gal­beni, ase­me­nea cu cea­lal­tă şi, pes­te noap­te, ferin­du-se de toţi, a aruncat‑o pe ace­ea­şi fereas­tră, în casa bătî­nu­lui ace­lu­ia.

Dimi­nea­ţă, scu­lîn­du-se acel om sărac, a găsit iară­şi aur, ase­me­nea ca întîia oară. Apoi a înce­put a se minu­na şi de ace­la şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacri­mi fier­binţi mulţu­mea, zicînd: “Dum­ne­ze­u­le, voi­to­rul milei şi chi­ver­ni­si­to­rul mîn­tu­i­rii noas­tre, care mai întîi m‑ai răs­cum­pă­rat cu Sîn­ge­le Tău şi acum casa mea şi pe fii­ce­le mele izbă­vin­du-ne prin aur din cur­sa celui rău, Însu­ţi ara­tă-mi pe cel ce slu­jeş­te voii Tale celei milos­ti­ve şi bună­tă­ţii Tale celei iubi­toa­re de oameni. Ara­tă-mi pe înge­rul Tău cel pămîn­tesc, pe cel ce ne păzeş­te pe noi de pier­de­rea păca­tu­lui, ca să ştiu cine este unul ca ace­la, care ne scoa­te pe noi din sără­cia ce ne întris­tea­ză şi care ne izbă­veş­te de gîn­du­ri­le cele rele, că iată, după mila Ta, Doam­ne, cu îndu­ra­rea cea făcu­tă în tai­nă, cu mîna plă­cu­tu­lui al Tău, voi da şi pe a doua fii­că a mea cu nun­tă legiu­i­tă după băr­bat şi aşa voi scă­pa de cur­se­le dia­vo­lu­lui, care vrea prin cîş­tig necu­rat să-mi adu­că mare pier­de­re.

Apoi băr­ba­tul ace­la, rugîn­du-se Dom­nu­lui şi mulţu­mind bună­tă­ţii Lui, a făcut nun­tă şi fii­cei sale de a doua, avînd nădej­de în Dum­ne­zeu – căci neîn­do­ită nădej­de şi‑a pus în El – cum că va pur­ta gri­jă şi pen­tru a tre­ia fii­că a lui şi‑i va da şi aces­te­ia să aibă vieţu­i­tor iubit, după lege, trimiţîndu‑i iară­şi aur din des­tul, tot cu acea mînă făcă­toa­re de bine. De ace­ea, nu dor­mea noap­tea stră­ju­ind, ca să poa­tă simţi pe făcă­to­rul de bine şi să se învred­ni­ceas­că a vedea de unde îi adu­ce aurul ace­la. Şi iată, nu după mul­tă vre­me, a sosit cel aştep­tat. Căci a venit şi a tre­ia oară plă­cu­tul lui Hris­tos, Nico­lae şi, ajun­gînd la locul cel obi­ş­nu­it, tot aşa a arun­cat o legă­tu­ră de gal­beni pe ace­ea­şi fereas­tră şi înda­tă s‑a întors la casa sa. Tatăl fecioa­re­lor găsind aurul arun­cat pe fereas­tră, a aler­gat înda­tă cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu‑l şi cunoscîndu‑l cine este – căci sfîn­tul nu era necu­nos­cut pen­tru fap­ta lui cea bună şi pen­tru nea­mul lui cel lumi­nat -, a căzut la picioa­re­le lui, săru­tîn­du-le şi numindu‑l izbă­vi­tor, aju­tă­tor şi mîn­tu­i­tor sufle­te­lor, celor ce ajun­se­se­ră întru pier­de­rea cea mai de pe urmă. Apoi zise: “De nu m‑ar fi ridi­cat pe mine Dom­nul cel mare întru milă, prin îndu­ră­ri­le tale, de mult aş fi pie­rit eu, tică­lo­sul tată, împre­u­nă cu fii­ce­le mele, prin căde­rea în focul Sodo­mei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîn­tem mîn­tui­ţi din ama­ra căde­re în păcat”. Aces­tea şi mai mul­te gră­ia cu lacri­mi către sfînt. Iar el abia l‑a ridi­cat pe picioa­re şi cu jură­mînt a zis ace­lu­ia, că în toa­tă via­ţa lui să nu spu­nă nimă­nui ceea ce s‑a făcut. Apoi sfîn­tul, spu­nînd mul­te spre folo­sul omu­lui ace­lu­ia l‑a tri­mis la casa sa.

Iată una din fap­te­le cele mul­te ale milos­ti­vi­rii ale Sfîn­tu­lui Nico­lae, ce s‑a poves­tit aici, ca să cunoas­că ori­ci­ne cît era de milos­tiv către cei săraci. De s‑ar fi poves­tit mile­le lui una cîte una şi cîte îndu­rări a ară­tat către cei săraci, pe cîţi flă­mînzi a hră­nit, pe cîţi goi a îmbră­cat şi pe cîţi a răs­cum­pă­rat de la dator­nici, apoi nici vre­mea n‑ar fi de ajuns a le poves­ti.

După aceas­ta Cuvi­o­sul Părin­te Nico­lae a voit a se duce în Pales­ti­na, spre a vedea Sfin­te­le Locuri şi a se închi­na aco­lo, unde a umblat tru­peş­te Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, cu prea cura­te­le Sale picioa­re. Deci, plu­tind coră­bie­rii împre­ju­rul Egip­tu­lui şi neş­ti­ind ce avea să li se întîm­ple, Sfîn­tul Nico­lae, care era împre­u­nă cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întu­ne­ric, vifor şi lovi­re de vîn­turi cum­pli­te. Apoi le spu­se că, mai îna­in­te a văzut pe viclea­nul vră­j­maş intrînd în cora­bie, vrînd să o scu­fun­de împre­u­nă cu oame­nii. După ace­ea a năvă­lit asu­pra lor o furt­u­nă mare, fără ves­te şi ridi­cîn­du-se un nor, s‑a făcut vifor pe mare. Iar cei ce plu­teau s‑au temut foar­te mult de groa­za morţii şi rugau pe Sfîn­tul Nico­lae să le aju­te şi să‑i izbă­veas­că de nevo­ia cea fără de ves­te ce căzu­se asu­pra lor zicînd: “Sfin­te al lui Dum­ne­zeu, de nu ne vei aju­ta cu rugă­ciu­ni­le tale către Dum­ne­zeu, înda­tă ne vom cufun­da în aceas­tă adîn­ci­me şi vom pieri”. Iar el, zicîn­du-le să îndrăz­neas­că şi să-şi pună nădej­dea în Dum­ne­zeu şi fără îndo­ia­lă să aştep­te gra­b­ni­că izbă­vi­re, însu­şi a înce­put cu sîr­gu­inţă a se ruga către Dom­nul. Şi înda­tă s‑a lini­ş­tit marea şi toa­tă groa­za s‑a pre­fă­cut în bucu­rie, iar ei, tre­cînd neca­zul, s‑au bucu­rat mult şi au mulţu­mit lui Dum­ne­zeu şi plă­cu­tu­lui său, Sfîn­tu­lui Nico­lae şi foar­te mult se minu­nau de pro­o­ro­ci­rea furt­u­nii şi de scă­pa­rea nevo­ii.

Tot atunci, unul din coră­bieri s‑a suit în vîr­ful catar­gu­lui, pre­cum este obi­ce­iul celor ce îndrep­tea­ză cora­bia, şi, cînd era să cobo­a­re de aco­lo, a alu­ne­cat de sus şi a căzut în mij­lo­cul coră­biei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîn­tul Nico­lae, mai îna­in­te de a‑l che­ma în aju­tor, l‑a învi­at cu rugă­ciu­nea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l‑a scu­lat şi l‑a dat viu coră­bie­ri­lor. Apoi, ridi­cînd toa­te pîn­ze­le şi fiind vînt cu bună spo­ri­re, au plu­tit în lini­ş­te şi au sosit la lima­nul Ale­xan­dri­ei, unde plă­cu­tul lui Dum­ne­zeu, Sfîn­tul Nico­lae, a tămă­du­it pe mulţi bol­navi. Izgo­nind dia­vo­lii din oameni şi pe mulţi necă­ji­ţi mîn­gîind, a por­nit iară­şi pe cale spre Pales­ti­na şi ajun­gînd la Sfîn­ta Ceta­te a Ieru­sa­li­mu­lui, s‑a suit la Gol­go­ta, unde Hris­tos Dum­ne­zeu a lucrat mîn­tu­i­rea nea­mu­lui ome­nesc, întin­zîn­du-Şi pe Cru­ce prea cura­te­le Sale mîini. Aco­lo a înă­lţat fier­binţi rugă­ciuni din ini­ma sa, care ardea de dra­gos­te, dînd mulţu­mi­re Mîn­tu­i­to­ru­lui nos­tru. Apoi, a încon­ju­rat toa­te sfin­te­le locuri, făcînd mul­te închi­nă­ciuni pre­tu­din­deni. Iar cînd era să intre noap­tea în sfîn­ta bise­ri­că la rugă­ciu­ne şi uşi­le erau închi­se, s‑au des­chis sin­gu­re, dînd intra­re ace­lu­ia, căru­ia, chiar porţi­le cereşti îi erau des­chi­se.

Zăbo­vind în Ieru­sa­lim vre­me înde­lun­ga­tă, se pre­gă­tea a mer­ge în pus­tie, dar, prin­tr-un glas dum­ne­ze­iesc de sus, a fost sfă­tu­it să se întoar­că în patria sa. Pen­tru că Dum­ne­zeu, Cel ce toa­te le rîn­du­ieş­te spre folo­sul sufle­te­lor noas­tre, nu vrea să fie ascun­să sub obro­cul pus­ti­ei acea făclie, pe care o pre­gă­ti­se să fie pusă în sfeş­ni­cul mitro­po­li­ei din Lichia. Deci, aflînd o cora­bie, s‑a toc­mit cu coră­bie­rii să‑l ducă în patria sa.

Aceş­tia au gîn­dit însă să facă lucrul cu vicleşug, adi­că să îndrep­te­ze cora­bia lor în altă par­te, nu spre Lichia. După ce s‑a aşe­zat în cora­bie, ple­cînd de la mal, Sfîn­tul Nico­lae a văzut că cora­bia nu plu­teş­te spre patria sa. Atunci degra­bă a căzut la picioa­re­le coră­bie­ri­lor şi‑i ruga să îndrep­te­ze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu‑l în sea­mă, mer­geau în par­tea unde gîn­deau ei, neş­ti­ind că Dum­ne­zeu nu va lăsa pe plă­cu­tul Său să fie în mîh­ni­re. Deci, suflînd un vifor împo­tri­vă, a întors cora­bia în altă par­te şi degra­bă a dus‑o în Lichia, iar pe coră­bieri îi îngro­zea cu nevo­ia cea mai mare. Aşa Sfîn­tul Nico­lae, cu pute­rea lui Dum­ne­zeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de rău­ta­te, n‑a făcut nici un rău ace­lor vră­j­ma­şi, nici s‑a por­nit spre mînie şi nici măcar vre­un cuvînt aspru nu le‑a zis, ci cu bine­cu­vîn­ta­re i‑a libe­rat în părţi­le lor. Iar el a mers în mănăs­ti­rea pe care o zidi­se moşul său, epi­sco­pul Pata­re­lor şi o numi­se Sfîn­tul Sion. Aco­lo, Sfîn­tul Nico­lae s‑a ară­tat foar­te iubit tutu­ror fra­ţi­lor, care, cu mare dra­gos­te, primindu‑l ca pe înge­rul lui Dum­ne­zeu, se îndul­ceau de cuvin­te­le lui cele de Dum­ne­zeu insu­fla­te şi se folo­seau de via­ţa lui, cea întoc­mai ca a înge­ri­lor şi urmau obi­ce­iu­ri­le lui cele bune, cu care împo­do­bi­se Dum­ne­zeu pe cre­din­cio­sul robul Său.

Aflînd Sfîn­tul Nico­lae în aceas­tă mănăs­ti­re via­ţă lini­ş­ti­tă şi loc mai les­ni­cios pen­tru gîn­du­ri­le sale către Dum­ne­zeu, ca un liman de lini­ş­te, nădăj­du­ia ca şi cea­lal­tă vre­me a vieţii sale să o petrea­că aco­lo. Dar Dum­ne­zeu îi ară­ta calea, voind ca acea comoa­ră boga­tă, a tutu­ror fap­te­lor bune, cu care avea să se îmbo­gă­ţeas­că toa­tă lumea, să nu fie ascun­să, ca într‑o ţari­nă aco­pe­ri­tă de pămînt, într‑o mănăs­ti­re deo­se­bi­tă şi într‑o came­ră mică închi­să; ci să fie la vede­rea tutu­ror, ca prin acea comoa­ră duhov­ni­ceas­că, să se facă negu­ţă­to­rie duhov­ni­ceas­că, care pe mul­te sufle­te le va afla.

Ast­fel sfîn­tul, stînd oda­tă la rugă­ciu­ne, a auzit un glas de sus: “Nico­lae, să intri în nevo­inţa popo­ru­lui, dacă doreşti să fii de Mine încu­nu­nat”. Acest glas auzindu‑l, Nico­lae s‑a spă­i­mîn­tat şi cuge­ta întru sine: Ce voieş­te gla­sul ace­la şi ce cere Dom­nul de la dîn­sul? Şi iară­şi auzi glas, spunîndu‑i: “Nico­lae, nu este aceas­ta hol­da pe care tre­bu­ie să Mi‑o aduci roa­dă şi pe care o aştept de la tine; ci întoar­ce-te către oameni, ca să se prea­mă­reas­că prin tine nume­le Meu”. Atunci Sfîn­tul Nico­lae a cunos­cut voia lui Dum­ne­zeu, ca, lăsînd lini­ş­tea, să mear­gă să slu­jeas­că la mîn­tu­i­rea ome­ni­lor. Deci cuge­ta înco­tro se va duce: la patria sa, în ceta­tea Pata­ra, la cunos­cu­ţi, sau în altă par­te. Dar, temîn­du-se şi fugind de sla­va ome­neas­că cea deşar­tă, a gîn­dit să se ducă în altă ceta­te, unde nu‑l va cunoa­ş­te nimeni.

În acea latu­ră a Lichi­ei este o ceta­te slă­vi­tă, care se numeş­te Mira, mitro­po­lia Lichi­ei. Deci, într-acea ceta­te a venit Sfîn­tul Nico­lae, fiind con­dus de pur­ta­rea de gri­jă a lui Dum­ne­zeu, încît nimeni nu‑l ştia. Aco­lo tră­ia ca unul din săraci, nea­vînd unde să-şi ple­ce capul. El nu se ducea decît în casa Dom­nu­lui, avînd liman numai pe Dum­ne­zeu.

În acea vre­me, s‑a mutat la Dum­ne­zeu arhi­e­re­ul cetă­ţii Mira, Ioan arhi­e­pi­sco­pul şi mai întîi şeză­tor pe sca­un în toa­tă ţara Lichi­ei. Atunci s‑au adu­nat toţi epi­sco­pii ţării ace­le­ia, în Mira, ca să alea­gă un băr­bat vred­nic pen­tru acel sca­un. Deci, fiind aco­lo băr­ba­ţi cin­sti­ţi şi cu bună înţe­le­ge­re, erau nedu­me­ri­ţi între ei, pe care să‑l alea­gă. Unii, fiind por­ni­ţi dîn rîv­nă dum­ne­ze­ias­că, au zis că lucrul ace­la nu este al ale­ge­rii ome­neşti, ci al rîn­du­ie­lii lui Dum­ne­zeu. Deci se cuvi­ne a se face rugă­ciu­ne pen­tru aceas­ta, ca însu­şi Dom­nul să ara­te cine este vred­nic să pri­meas­că o treap­tă ca aceas­ta şi să fie păs­tor pes­te toa­tă Lichia.

Toţi, ascul­tînd acel sfat bun, au făcut rugă­ciu­ne cu sîr­gu­inţă şi cu post. Iar Dom­nul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascul­tînd rugă­ciu­nea lor, a des­co­pe­rit bună­vo­irea Sa, unu­ia din epi­sco­pii ace­ia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugă­ciu­ne, i s‑a ară­tat un băr­bat lumi­nat, poruncindu‑i să mear­gă de cu noap­te şi să stea lîn­gă uşi­le bise­ri­cii şi să ia sea­ma cine va intra mai îna­in­te decît toţi în bise­ri­că, ace­la – zicea el – este îndem­nat de Duhul Meu şi, luîndu‑l cu cin­ste, să‑l puneţi arhi­e­pi­scop. Iar nume­le băr­ba­tu­lui ace­lu­ia este Nico­lae. Aceas­tă vede­nie dum­ne­ze­ias­că avînd‑o epi­sco­pul ace­la şi auzind ceea ce i se porunci­se în vede­nie, a ves­tit celor­la­lţi epi­scopi, iar ace­ia, auzind, s‑au îndem­nat mai mult spre rugă­ciu­ne, cu iubi­re de oste­ne­a­lă.

Atunci epi­sco­pul care a văzut des­co­pe­ri­rea a stat la locul ace­la, unde i s‑a porun­cit în vede­nie şi aştep­ta veni­rea băr­ba­tu­lui dorit. Deci, cînd a fost vre­mea Utre­ni­ei, Sfîn­tul Nico­lae, îndem­nat de Duh, a ajuns mai îna­in­te decît toţi la bise­ri­că, pen­tru că avea obi­cei de se scu­la în mie­zul nopţii la rugă­ciu­ne şi venea la înce­pu­tul cîn­tă­rii Utre­ni­ei, mai întîi decît toţi la bise­ri­că. Intrînd în pri­d­vor, l‑a luat epi­sco­pul care se învred­ni­ci­se ace­lei vede­nii şi i‑a zis: “Cum te chea­mă, fiu­le?” Dar el tăcea. Ace­la îl întrea­bă iară­şi. Sfîn­tul i‑a răs­puns cu blîn­deţe: “Nico­lae mă chea­mă pe mine, stă­pî­ne, robul sfinţi­ei tale”. Acel dum­ne­ze­iesc băr­bat, care a auzit acel glas blînd, a pri­ce­put pe de o par­te, după nume­le care i se spu­se­se în vede­nie, că se numeş­te Nico­lae; iar pe alta, prin sme­re­nia lui, că sfîn­tul a răs­puns cu blîn­deţe. Deci a cunos­cut că ace­la este cel pe care îl bine­vo­ieş­te Dum­ne­zeu a fi mitro­po­lit al bise­ri­cii din Mira. Căci ştia spre cine cau­tă Dom­nul, cum zice Scrip­tu­ra: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutre­mu­ră de cuvin­te­le Mele. Atunci s‑a bucu­rat foar­te, ca şi cînd a des­co­pe­rit o comoa­ră ascun­să şi, înda­tă, luîndu‑l de mînă i‑a zis: “Urmeză-mă, fiu­le”. Deci l‑a dus cu cin­ste la epi­scopi. Iar ei umplîn­du-se de mulţu­mi­re dum­ne­ze­ias­că şi de mîn­gîi­e­re duhov­ni­ceas­că pen­tru afla­rea băr­ba­tu­lui celui de Dum­ne­zeu ară­tat, l‑au adus în mij­lo­cul bise­ri­cii.

Stră­bă­tînd ves­tea aceas­ta pre­tu­tin­deni, s‑au adu­nat mai degra­bă decît păsă­ri­le, mulţi­me de oameni fără număr. Epi­sco­pul, care văzu­se vede­nia, a zis cu glas mare către toţi: “Pri­mi­ţi, fra­ţi­lor, pe păs­to­rul vos­tru, pe care vi l‑a ales vouă Duhul Sfînt şi căru­ia i‑a încre­dinţat desă­vîrşit povă­ţu­i­rea sufle­te­lor voas­tre; pe care nu ale­ge­rea ome­neas­că, ci jude­ca­ta lui Dum­ne­zeu l‑a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l‑am dorit şi cău­tat, l‑am aflat şi l‑am pri­mit. Deci, prin aces­ta fiind bine povă­ţui­ţi, nu vom cădea din nădej­de, ca, ast­fel, să stăm bine îna­in­tea lui Dum­ne­zeu în ziua ară­tă­rii Lui şi a des­co­pe­ri­rii.

Popo­rul dădea mulţu­mi­re lui Dum­ne­zeu şi se bucu­ra, dar Sfîn­tul Nico­lae se lepă­da a pri­mi acea treap­tă, nesu­fe­rind lau­da ome­neas­că. Însă, fiind rugat de tot sobo­rul cel sfinţit şi de cel mire­nesc, chiar fără voia lui l‑au ridi­cat pe sca­u­nul arhi­e­resc, căci printr‑o vede­nie dum­ne­ze­ias­că a fost îndem­nat la aceas­ta, pe care a avut‑o mai îna­in­te de moar­tea arhi­e­pi­sco­pu­lui. Des­pre aceas­tă vede­nie Sfîn­tul Meto­die, patri­ar­hul Con­stan­ti­no­po­lu­lui, scria ast­fel: “Într‑o noap­te, Sfîn­tul Nico­lae a văzut pe Mîn­tu­i­to­rul nos­tru întru sla­vă, stînd aproa­pe de dîn­sul şi dîndu‑i Sfîn­ta Evan­ghe­lie, care era împo­do­bi­tă cu aur şi cu măr­gă­ri­ta­re; iar de par­tea cea­lal­tă a văzut pe Sfîn­ta Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu, punînd pe ume­rii lui omo­for arhi­e­resc”. După vede­nia ace­ea tre­cînd puţi­ne zile şi răpo­sînd Ioan, arhi­e­pi­sco­pul Mire­lor, Nico­lae a fost ales arhi­e­pi­scop al ace­lei cetă­ţi.

De acea vede­nie adu­cîn­du-şi amin­te Sfîn­tul Nico­lae şi văzînd bună­vo­irea lui Dum­ne­zeu, încă şi rugă­ciu­ni­le sobo­ru­lui netre­cîn­du-le cu vede­rea, a pri­mit păs­to­ria Lichi­ei. Iar sfinţi­ta adu­na­re a epi­sco­pi­lor, împre­u­nă cu cle­ri­cii, săvîrşind toa­te cele ce se cuvin sfinţi­rii sale, a făcut praz­nic de bucu­rie, vese­lin­du-se de păs­to­rul lor, cel dat de Dum­ne­zeu, de arhi­e­re­ul lui Hris­tos, Nico­lae. Ast­fel, Bise­ri­ca lui Dum­ne­zeu a pri­mit pe făclia cea lumi­na­tă, care n‑a fost pusă la o par­te, nici ascun­să sub obroc, ci stînd la locul cel cuvi­in­cios, în sfeş­ni­cul arhi­e­ri­ei şi al păs­to­ri­ei, unde stră­lu­cea lumi­nos, drept îndrep­tînd cuvîn­tul ade­vă­ru­lui şi toa­te porun­ci­le cele drep­t­cre­din­cioa­se, sănă­tos cuge­tîn­du-le şi învă­ţîn­du-le.

Chiar de la înce­pu­tul păs­to­ri­ei sale, plă­cu­tul lui Dum­ne­zeu gră­ia în sine ast­fel: “O! Nico­lae, pen­tru aceas­tă dre­gă­to­rie şi pen­tru acest loc, tre­bu­ie alte obi­ce­iuri; deci de acum să nu mai vieţu­ieşti ţie, ci alto­ra”. Apoi, vrînd a învă­ţa pe oile sale fap­te­le cele bune, nu-şi mai ascun­dea via­ţa sa cea cu fap­te bune, ca mai îna­in­te. Căci mai îna­in­te, numai unul Dum­ne­zeu îi ştia via­ţa, slujindu‑I în tai­nă. Iar după ce s‑a făcut arhi­e­reu, era ară­ta­tă tutu­ror vieţu­i­rea lui, nu pen­tru mări­re deşar­tă, ci pen­tru folo­sul şi înmulţi­rea sla­vei lui Dum­ne­zeu, încît s‑au împli­nit cele scri­se în Evan­ghe­lie: Aşa să lumi­ne­ze lumi­na voas­tră îna­in­tea oame­ni­lor, ca văzînd fap­te­le voas­tre cele bune, să prea­mă­reas­că pe Tatăl vos­tru, care este în ceruri.

Sfîn­tul Nico­lae era oglin­da tur­mei sale prin toa­te fap­te­le cele bune şi model cre­din­cioşi­lor, după cum zice Apos­to­lul: “Cu cuvîn­tul, cu via­ţa, cu dra­gos­tea, cu cre­dinţa, cu duhul şi cu cură­ţia”. Apoi era blînd, fără de rău­ta­te şi sme­rit cu duhul, ferin­du-se de îngîm­fa­re. Hai­ne­le lui erau sim­ple şi hra­na pus­t­ni­ceas­că pe care o gus­ta tot­dea­u­na numai o dată pe zi şi ace­ea sea­ra. Toa­tă ziua, se înde­le­t­ni­cea cu lucru­ri­le ce se cuve­neau dre­gă­to­ri­ei sale, ascul­tînd nevo­i­le celor ce veneau la dîn­sul, iar uşi­le casei lui erau des­chi­se tutu­ror, căci era bun către toţi şi apro­pi­at. Săr­ma­ni­lor le era tată; săra­ci­lor, milos­tiv; mîn­gîi­e­tor celor ce plîn­geau, aju­tă­tor celor năpăs­tui­ţi şi tutu­ror mare făcă­tor de bine. Apoi, şi‑a cîş­ti­gat spre aju­tor în oste­ne­li­le sale cele păs­to­reşti şi pen­tru îndrep­ta­rea Bise­ri­cii, pe doi sfe­t­nici cu fap­te bune şi cu bună înţe­le­ge­re, cin­sti­ţi cu treap­ta pre­o­ţi­ei, adi­că pe Pavel de la Rodos şi pe Teo­dor Asca­lo­ni­tul, băr­ba­ţi cunos­cu­ţi de toa­tă Gre­cia.

Ast­fel, bine păş­tea tur­ma cea încre­dinţa­tă lui, a oilor lui Hris­tos cele cuvîn­tă­toa­re. Iar ochiul cel zavis­t­nic al dia­vo­lu­lui celui viclean, care nici­o­da­tă nu înce­tea­ză a ridi­ca răz­boi asu­pra robi­lor lui Dum­ne­zeu, nerăb­dînd a vedea cre­dinţa cea bună înflo­rind în oameni, a ridi­cat pri­goa­nă asu­pra Bise­ri­cii lui Hris­tos, prin păgî­nii împă­ra­ţi ai Romei, Dio­cli­ţian şi Maxi­mian. De la ei a ieşit atunci porun­că prin toa­tă lumea, ca toţi cre­din­cioşii să se lepe­de de Hris­tos şi să se închi­ne ido­li­lor; iar cei ce nu se vor supu­ne, să fie sili­ţi, cu chi­nuri, prin tem­ni­ţe şi cu munci gre­le, apoi, în sfîrşit, cu moar­te sil­ni­că să fie pedep­si­ţi.

Un ase­me­nea vifor pus­ti­i­tor degra­bă a ajuns şi pînă în ceta­tea Mira, dus fiind de dori­to­rii păgî­nă­tă­ţii celei întu­ne­ca­te. Iar feri­ci­tul Nico­lae, în ceta­tea ace­ea fiind căpe­te­nie a tutu­ror cre­ş­ti­ni­lor, cu lim­bă slo­bo­dă pro­po­vă­du­ia cre­dinţa cea bună a lui Hris­tos şi se ară­ta gata a pătimi pen­tru El. Pen­tru ace­ea a fost prins de mun­ci­to­rii păgîni şi băgat în tem­ni­ţă, dim­pre­u­nă cu mulţi cre­ş­tini. Petre­cînd aici mul­tă vre­me, a păti­mit mul­te rele, răb­dînd foa­me, sete şi strîm­to­ra­rea tem­ni­ţei. Pe cei împre­u­nă lega­ţi îi hră­nea cu cuvîn­tul lui Dum­ne­zeu şi‑i adă­pa cu ape­le cele dulci ale bunei cre­dinţe, spo­rind într-înşii cre­dinţa în Hris­tos Dum­ne­zeu şi punînd picioa­re­le ace­lo­ra pe teme­lia cea nez­dro­bi­tă. Apoi, întărindu‑i întru măr­tu­ri­si­rea lui Hris­tos, îi îndem­na cu osîr­die a pătimi pen­tru ade­văr.

După ace­ea, iară­şi s‑a dăru­it pace cre­ş­ti­ni­lor şi ca soa­re­le după norii cei întu­ne­ca­ţi, aşa a stră­lu­cit dreap­ta cre­dinţă sau ca o răco­re­a­lă ce vine după furt­u­nă. Căci, cău­tînd Hris­tos cu dra­gos­te de oameni asu­pra moş­te­ni­rii Sale, a pier­dut stă­pî­ni­rea păgî­ni­lor, izgo­nind de la împă­ră­ţie pe Dio­cli­ţian şi Maxi­mian; iar cu dînşii a izgo­nit pe cei ce slu­jeau păgî­nă­tă­ţii eli­neşti şi a ridi­cat popo­ru­lui său corn de mîn­tu­i­re, prin ară­ta­rea Cru­cii mare­lui împă­rat Con­stan­tin, căru­ia i‑a încre­dinţat stă­pî­ni­rea Romei.

Con­stan­tin, cunos­cînd pe Unul Dum­ne­zeu şi punîn­du-şi nădej­dea în El, a biru­it pe toţi potri­v­ni­cii săi cu pute­rea Sfin­tei Cruci şi a pier­dut nădej­dea cea deşar­tă, a celor ce împă­ră­ţi­se­ră mai îna­in­te, porun­cind să risi­peas­că capi­ş­ti­le ido­li­lor şi să zideas­că bise­rici cre­ş­ti­ne; iar pe cei ce erau închi­şi în tem­ni­ţe pen­tru Hris­tos, i‑a libe­rat şi cu mari lau­de i‑a cin­stit ca pe niş­te eroi; şi toţi măr­tu­ri­si­to­rii lui Hris­tos s‑au întors în patria lor.

Atunci şi ceta­tea Mire­lor a pri­mit iară­şi pe păs­to­rul său, pe acest mare arhi­e­reu Nico­lae, muce­nic cu voia şi fără sîn­ge încu­nu­nat. Aces­ta, avînd darul lui Dum­ne­zeu într-însul, vin­de­ca pati­mi­le şi nepu­tinţe­le oame­ni­lor, nu numai ale celor cre­din­cioşi, ci şi ale celor necre­din­cioşi. Deci, pen­tru darul cel mare al lui Dum­ne­zeu care petre­cea într-însul, mul­to­ra s‑a făcut slă­vit, minu­nat şi foar­te iubit; căci stră­lu­cea cu cură­ţia ini­mii şi era împo­do­bit cu toa­te daru­ri­le lui Dum­ne­zeu, slu­jind Dom­nu­lui său în cuvi­oşie şi drep­ta­te.

Pe atunci erau încă mul­te capi­şti ido­leşti, în care popo­rul păgîn slu­jea cu dra­gos­te dia­vo­leas­că şi nu puţin popor pie­rea din ceta­tea Mire­lor. Dar dum­ne­ze­ies­cul arhi­e­reu, aprin­zîn­du-se cu rîv­nă, a stră­bă­tut toa­te locu­ri­le ace­lea, risi­pind capi­ş­ti­le ido­leşti, iar pe tur­ma sa curăţind‑o de necu­ră­ţi­i­le dia­vo­leşti. Sfîn­tul Nico­lae, lup­tîn­du-se asu­pra duhu­ri­lor celor vicle­ne, a venit şi asu­pra capi­ş­tei Arte­mi­dei, care fiind locaş al ido­li­lor, era mare şi foar­te împo­do­bi­tă. Por­ni­rea sfîn­tu­lui era îndrep­ta­tă mai mult asu­pra ido­li­lor decît asu­pra necu­ra­tei capi­şti, pe care a dărîmat‑o pînă la teme­lie, iar zidi­rea cea îna­l­tă a risipit‑o pînă la pămînt; atunci duhu­ri­le cele vicle­ne, nepu­tînd nici­de­cum răb­da veni­rea sfîn­tu­lui, sco­teau gla­suri de plîn­ge­re, stri­gînd foar­te tare, căci erau biru­i­te şi izgo­ni­te din locul lor, prin arma rugă­ciu­ni­lor nebi­ru­i­tu­lui ostaş Nico­lae, arhi­e­re­ul lui Hris­tos.

După aceas­ta, bine­cre­din­cio­sul împă­rat Con­stan­tin, vrînd să întă­reas­că cre­dinţa în Hris­tos Dum­ne­zeu, a porun­cit să se ţină sobo­rul a toa­tă lumea în ceta­tea Nice­ii. Aco­lo adu­nîn­du-se Sfinţii Părinţi, au pro­po­vă­du­it lumi­nat dreap­ta cre­dinţă, iar pe Arie, rău cuge­tă­to­rul şi semă­nă­to­rul de neghi­nă, împre­u­nă cu ere­sul lui, l‑a dat ana­te­mei. Apoi pe Fiul lui Dum­ne­zeu întoc­mai de o cin­ste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu‑L, a dat pace dum­ne­ze­ieş­tii şi apos­to­leş­tii Bise­rici.

Atunci şi minu­na­tul Nico­lae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vite­jie a stat împo­tri­va hule­lor lui Arie şi împre­u­nă cu Sfinţii Părinţi a ară­tat dog­me­le cre­dinţei celei drep­te şi tutu­ror le‑a făcut cunos­cut cu ade­ve­rinţă.

Des­pre dîn­sul poves­teş­te unul din­tre isto­rici, că, aprin­zîn­du-se cu rîv­nă dum­ne­ze­ias­că ca al doi­lea Ilie, a îndrăz­nit în mij­lo­cul sobo­ru­lui a ruşi­na pe Arie, nu numai cu cuvîn­tul, ci şi cu fap­ta, lovindu‑l pe Arie pes­te faţă. De acest lucru, s‑au întris­tat Sfinţii Părinţi şi, pen­tru ace­ea a luat de la dîn­sul sem­ne­le cele arhi­e­reşti. Iar Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos şi

Prea­bi­ne­cu­vîn­ta­ta lui Mai­că, pri­vind din înă­lţi­me la nevo­inţe­le Sfîn­tu­lui Nico­lae, au bine­vo­it spre fap­ta lui cea cu îndrăz­ne­a­lă şi au lău­dat rîv­na lui cea dum­ne­ze­ias­că. Ace­ea­şi vede­nie a avut şi oare­ca­re din Sfinţii Părinţi cei mai vred­nici, pre­cum însu­şi Sfîn­tul Nico­lae a văzut mai îna­in­te de ale­ge­rea sa la arhi­e­rie, adi­că, stînd de o par­te a lui, Hris­tos Dom­nul cu Evan­ghe­lia, iar de altă par­te Pre­a­cu­ra­ta Fecioa­ră Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu cu omo­fo­rul, au dat îna­poi cele lua­te de la dîn­sul, cunos­cînd din ace­ea că a fost plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu acea îndrăz­ne­a­lă a sfîn­tu­lui. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plă­cut al lui Dum­ne­zeu, foar­te mult l‑au cin­stit.

Întorcîn­du-se Sfîn­tul Nico­lae de la sobor, a venit la tur­ma sa adu­cînd pace, bine­cu­vîn­ta­re şi învă­ţă­tu­ră sănă­toa­să la toa­tă mulţi­mea popo­ru­lui, cu gura sa cea de mie­re izvo­rî­toa­re. Apoi pe tur­ma cea nesă­nă­toa­să şi stră­i­nă a tăiat‑o din rădă­ci­nă şi pe ere­ti­cii cei împie­tri­ţi şi nesi­mţi­tori, care îmbă­trî­ni­se­ră în rău­ta­te, mustrîndu‑i, i‑a izgo­nit de la tur­ma lui Hris­tos, ca un lucră­tor de pămînt înţe­lept, care cură­ţă toa­te cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le ale­ge, apoi plea­va o scu­tu­ră.

Ast­fel prea­înţe­lep­tul lucră­tor al ari­ei lui Hris­tos, Sfîn­tul Nico­lae, umplea cu roduri bune ham­ba­rul cel duhov­ni­cesc, iar plea­va vicleşu­gu­lui nălu­ci­tor şi ere­ti­cesc o vîn­tu­ra şi o lepă­da depar­te de grîul Dom­nu­lui. Pen­tru aceas­tă pri­ci­nă Sfîn­ta Bise­ri­că îl numeş­te lopa­tă care vîn­tu­ra învă­ţă­tu­ri­le lui Arie ca plea­va. El era cu ade­vă­rat lumi­na lumii şi sarea pămîn­tu­lui, de vre­me ce via­ţa lui era lumi­na­tă şi cuvîn­tul lui dres cu sarea înţe­lep­ciu­nii. Căci avea bunul păs­tor mare pur­ta­re de gri­jă pen­tru tur­ma sa în nevo­i­le ce i se întîm­plau, nu numai cu păşu­nea cea duhov­ni­ceas­că hrănind‑o pe dîn­sa, ci şi de hra­na cea tru­peas­că pur­ta gri­jă.

Altă dată, întîm­plîn­du-se în ţara Lichi­ei foa­me­te mare şi ceta­tea Mire­lor lip­sin­du-se de tot felul de hra­nă, iar popo­rul fiind în mare lip­să, arhi­e­re­ul lui Dum­ne­zeu, milos­ti­vin­du-se spre popo­rul cel sărac care pie­rea de foa­me, s‑a ară­tat noap­tea în somn unui negu­ţă­tor din Ita­lia, care umplu­se o cora­bie cu grîu, vrînd să mear­gă cu ea în altă ţară şi dîndu‑i trei gal­beni arvu­nă, i‑a porun­cit să mear­gă în ceta­tea Mira şi aco­lo să-şi vîn­dă grîul cu preţ. Deş­tep­tîn­du-se negu­ţă­to­rul din somn şi aflînd în mîna sa trei gal­beni, s‑a înspă­i­mîn­tat, minu­nîn­du-se de un vis ca ace­la.

Pen­tru minu­nea ace­ea nu s‑a ară­tat negu­ţă­to­rul neas­cul­tă­tor, spre a face ceea ce i s‑a porun­cit. Ci, s‑a pogo­rît în ceta­tea Mira şi a vîn­dut grîul celor ce erau într-însa, netă­i­nu­ind ară­ta­rea Sfîn­tu­lui Nico­lae, ce i s‑a făcut lui în somn. Iar cetă­ţe­nii, aflînd mîn­gîi­e­re în acea foa­me­te şi auzind cele isto­ri­si­te, au dat sla­vă şi mulţu­mi­re lui Dum­ne­zeu şi feri­ceau pe mare­le arhi­e­reu Nico­lae, pe hră­ni­to­rul lor cel minu­nat.

În vre­mea ace­ea, s‑a făcut o tul­bu­ra­re în Fri­gia cea mare, de care auzind împă­ra­tul Con­stan­tin a tri­mis trei voie­vozi împre­u­nă cu osta­şii cei ce erau sub dînşii să lini­ş­teas­că acea tul­bu­ra­re. Iar nume­le voie­vo­zi­lor sînt aces­tea: Nepo­ti­an, Ursul şi Erpi­li­on. Aceş­tia, cu mul­tă sîr­gu­inţă, ple­cînd din Con­stan­ti­no­pol au venit în oare­ca­re liman al epar­hi­ei Lichi­ei, care se numeş­te malul Andri­an, unde era o ceta­te. Şi de vre­me ce nu le da mîna să mear­gă, pen­tru că marea era învol­bu­ra­tă, aştep­tau la lima­nul ace­la lini­ş­ti­rea mării. Atunci, unul din osta­şi ieşind din cora­bie ca să cum­pe­re cele de tre­bu­inţă, lua cele stră­i­ne cu sila, pre­cum este obi­ce­iul osta­şi­lor. Ade­se­ori făcînd aces­tea, făceau pagu­bă celor ce vieţu­iau aco­lo. Pen­tru aceas­tă pri­ci­nă s‑a făcut gîl­cea­vă şi tul­bu­ra­re, ba şi răz­boi era să se facă din amîn­do­uă părţi­le, la locul ce se numea Pla­co­ma­ta.

Înş­ti­inţîn­du-se de aceas­ta, Sfîn­tul Nico­lae nu s‑a len­e­vit a mer­ge sin­gur către ţăr­mul ace­la şi în ceta­te, ca să poto­leas­că cear­ta din­tre dînşii. Apoi, înda­tă, toa­tă ceta­tea şi voie­vo­zii, auzind de veni­rea sfîn­tu­lui, i‑au ieşit în întîm­pi­na­re şi s‑au închi­nat lui. Sfîn­tul a între­bat pe voie­vozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt tri­mi­şi de împă­rat în Fri­gia să poto­leas­că tul­bu­ra­rea ce s‑a făcut aco­lo. Sfîn­tul i‑a sfă­tu­it să dea învă­ţă­tu­ră osta­şi­lor lor ca să nu facă supă­ra­re popo­ru­lui. Apoi, luînd pe voie­vozi în ceta­te, i‑a ospă­tat cu dra­gos­te. Iar ei, cer­tînd pe osta­şi, au poto­lit tul­bu­ra­rea şi s‑au învred­ni­cit de bine­cu­vîn­ta­rea sfîn­tu­lui.

Făcîn­du-se aceas­ta, au venit oare­cari cetă­ţeni din Mira, care, plîn­gînd cu lacri­mi şi căzînd la picioa­re­le sfîn­tu­lui, cereau aju­tor pen­tru niş­te oameni osîn­di­ţi fără de vină. Ei spu­neau cu mîh­ni­re, că, nefi­ind sfîn­tul aco­lo, a venit Eus­ta­tie ighe­mo­n­ul şi, umplîn­du-şi mîi­ni­le cu bani de la oare­cari oameni răi, a osîn­dit la moar­te pe trei băr­ba­ţi din ceta­tea lor, care n‑au greşit nimic, “de care lucru toa­tă ceta­tea se mîh­neş­te şi plîn­ge, aştep­tînd întoar­ce­rea ta, stă­pî­ne; că de ai fi fost tu aca­să, n‑ar fi îndrăz­nit ighe­mo­n­ul a face o jude­ca­tă aşa nedreap­tă”.

Arhi­e­re­ul lui Dum­ne­zeu, auzind une­le ca aces­tea, s‑a mîh­nit cu sufle­tul şi, luînd împre­u­nă cu dîn­sul pe voie­vozi, înda­tă a ple­cat. Ajun­gînd la locul ce se numeş­te Leu, au întîl­nit pe niş­te oameni venind şi i‑au între­bat dacă ştiu ceva de acei trei băr­ba­ţi care sînt osîn­di­ţi la moar­te. Ei au zis către dîn­sul: “I‑am lăsat în cîm­pul lui Cas­tor şi al lui Polux, fiind adu­şi aco­lo ca să‑i taie”. Atunci sfîn­tul s‑a îndrep­tat în gra­bă la locul ace­la, sîr­gu­in­du-se a ajun­ge mai îna­in­te de uci­de­rea cea nevi­no­va­tă a ace­lo­ra. Ajun­gînd la locul ace­la, a văzut popor mult stînd aco­lo şi pe cei trei băr­ba­ţi osîn­di­ţi, avînd mîi­ni­le lega­te şi feţe­le aco­pe­ri­te şi ple­ca­te la pămînt şi cu gru­ma­zii goi, aştep­tînd desă­vîrşi­ta tăie­re. Atunci a văzut pe gea­lat scoţînd sabia spre a‑i uci­de, ară­tîn­du-se tul­bu­rat şi cu chip săl­ba­tic, pen­tru care motiv acea pri­ve­li­ş­te era tutu­ror înfri­coşa­tă şi de plîn­ge­re. Atunci, arhi­e­re­ul lui Hris­tos, tul­bu­rîn­du-se în suflet, a intrat cu îndrăz­ne­a­lă prin popor şi, apu­cînd sabia din mîna gea­la­tu­lui, a aruncat‑o la pămînt, nete­mîn­du-se de nimic, iar pe băr­ba­ţi i‑a dez­le­gat din legă­turi.

Toa­te aces­tea le făcea sfîn­tul cu mare îndrăz­ne­a­lă şi nu era nimeni care să‑l opreas­că; căci cuvîn­tul lui era cu stă­pî­ni­re şi lucrul său cu pute­re dum­ne­ze­ias­că, fiind mare îna­in­tea lui Dum­ne­zeu şi a tot popo­rul. Acei trei băr­ba­ţi, izbă­vi­ţi de moar­te, văzîn­du-se întorşi din ghea­re­le morţii către via­ţă, plîn­geau de bucu­rie cu lacri­mi fier­binţi şi stri­gau cu mulţu­mi­re toţi cei ce se adu­na­se­ră aco­lo. Apoi a venit şi ighe­mo­n­ul Eus­ta­tie, iar plă­cu­tul lui Dum­ne­zeu l‑a tre­cut cu vede­rea şi, cînd se apro­pia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioa­re­le lui, nu‑l pri­mea. Zicea sfîn­tul că‑l va spu­ne la împă­rat şi va ruga pe Dum­ne­zeu spre a‑l pedep­si; apoi, cu desă­vîrşi­te munci îl îngro­zea foar­te, ca pe unul care nu-şi ocîr­mu­ieş­te cu drep­ta­te stă­pî­ni­rea. Iar el, fiind mus­trat de conş­ti­inţă şi înfri­coşat de îngro­zi­rea sfîn­tu­lui, cu lacri­mi cerea milă şi se ruga din tot sufle­tul, căin­du-se pen­tru nedrep­ta­tea sa, cău­tînd să se împa­ce cu mare­le părin­te Nico­lae. Vina o arun­ca asu­pra lui Simo­nit şi a lui Eudo­xie, cei mai de frun­te ai cetă­ţii, dar min­ciu­na nu putea să se tăi­nu­ias­că, pen­tru că sfîn­tul ştia cu din­a­din­sul că, fiind mitu­it cu aur, a osîn­dit la moar­te pe cei nevi­no­va­ţi şi tot popo­rul dădea mare mulţu­mi­re Sfîn­tu­lui părin­te Nico­lae. Abia fiind îmblîn­zit plă­cu­tul lui Hris­tos, a ier­tat pe ighe­mon, fiind­că acum sin­gur, cu sme­re­nie şi cu mul­te lacri­mi, măr­tu­ri­sea greşe­a­la sa şi nu mai arun­ca pe alt­ci­ne­va.

Voie­vo­zii cei mai sus pome­ni­ţi, împre­u­nă cu cei ce veni­se­ră cu dînşii, văzînd toa­te cele ce s‑au petre­cut, s‑au minu­nat de rîv­na şi de bună­ta­tea mare­lui arhi­e­reu al lui Dum­ne­zeu. Apoi, învred­ni­cin­du-se de sfin­te­le lui rugă­ciuni şi, pri­mind bine­cu­vîn­ta­rea sa ca pe un dar, s‑au dus în Fri­gia ca să împli­neas­că porun­ca împă­ra­tu­lui. Deci, mer­gînd aco­lo, au ali­nat tul­bu­ra­rea ce era şi săvîrşind toa­te cele porun­ci­te lor de împă­ra­tul, s‑au întors cu bucu­rie în Vizan­tia şi au avut cin­ste şi mul­tă lau­dă de la împă­rat şi de la toţi dre­gă­to­rii. De atunci, pen­tru sla­va lor cea mare, petre­ceau în palat, unde au şi fost învred­ni­ci­ţi a fi în sfa­tul împă­ră­tesc. Dar ochii cei zavis­t­nici şi vicleni ai oame­ni­lor răi, nepu­tînd a‑i vedea într‑o mări­re ca ace­ea, s‑au por­nit spre rău­ta­te şi vră­j­mă­şie.

De ace­ea, împle­tind cei răi sfat viclean, s‑au apro­pi­at de Avla­vie, epar­hul cetă­ţii, urzind cum­pli­te cle­ve­tiri asu­pra băr­ba­ţi­lor aces­to­ra şi zicînd: “N‑au sfă­tu­it bine voie­vo­zii, nici nu va fi bun sfîrşi­tul sfa­tu­lui lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în ure­chi­le noas­tre şi meş­teşu­gesc cele vicle­ne asu­pra împă­ra­tu­lui”. Ast­fel, cle­ve­tind asu­pra lor, mulţi­me de aur au dat epar­hu­lui şi au dus acea cle­ve­ti­re şi în ure­chi­le împă­ra­tu­lui. Auzind, împă­ra­tul înda­tă a porun­cit, ca, fără altă între­ba­re, să‑i arun­ce în tem­ni­ţă pe cei trei voie­vozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşeas­că sfa­tul lor cel rău. Deci voie­vo­zii erau în legă­turi şi în tem­ni­ţă, neş­ti­ind pen­tru ce sînt arun­ca­ţi aco­lo, că nu se şti­au a fi vino­va­ţi cu nimic.

Tre­cînd puţi­nă vre­me, cle­ve­ti­to­rii s‑au temut ca nu cum­va să se vădeas­că cle­ve­ti­rea lor cea min­ci­noa­să şi să iasă la ive­a­lă rău­ta­tea lor, încît să se întoar­că asu­pra lor toa­tă nevo­ia. Pen­tru ace­ea, cu mul­te rugă­ciuni s‑au apro­pi­at de eparh, sfătuindu‑l să nu lase mai mul­tă vre­me în via­ţă pe acei băr­ba­ţi, ci degra­bă să facă jude­ca­tă de moar­te, după hotă­rîrea cea din­tîi. Iar epar­hul, care se îndul­ci­se cu iubi­rea de aur, auzind aces­tea a pus sfîrşit făgă­du­inţei. Deci, înda­tă s‑a dus la împă­rat cu faţă mîh­ni­tă şi cu chip poso­mo­rît, ca un ves­ti­tor de rău, vrînd a se ară­ta că se îngri­jeş­te mult pen­tru via­ţa împă­ra­tu­lui şi cu cre­dinţă se sîr­gu­ieş­te pen­tru dîn­sul. Apoi a înce­put, în felu­ri­te chi­puri, a‑l înşe­la cu cuvin­te vicle­ne şi meş­teşu­gi­te, pornindu‑l spre mînie asu­pra celor nevi­no­va­ţi şi zicînd: “Nici unul din cei ce stau în tem­ni­ţă nu vor a se pocăi, împă­ra­te, ci, petre­cînd în cel din­tîi gînd rău, nu înce­tea­ză a cuge­ta vicleşug şi a gîn­di asu­pra ta cu rău­ta­te. Deci, porun­ceş­te mai iute să‑i omoa­re, ca nu cum­va apu­cînd ei îna­in­te, să săvîrşeas­că rău­ta­tea pe care au pornit‑o asu­pra ta, ast­fel vor ajun­ge la sfîrşit sco­pu­ri­le lor cele rele”.

Cu aces­te cuvin­te fiind tul­bu­rat împă­ra­tul, a osîn­dit la moar­te pe cei nevi­no­va­ţi; dar fiind sea­ră, s‑a amî­nat uci­de­rea lor pînă a doua zi dimi­nea­ţă. Înş­ti­inţîn­du-se des­pre aceas­ta, stră­je­rul tem­ni­ţei şi plîn­gînd mult pen­tru o năpas­tă ca ace­ea, pusă asu­pra ace­lor nevi­no­va­ţi, a venit la voie­vozi, zicînd: “Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunos­cut pe voi, nici să mă fi îndul­cit de dra­gos­te şi cu vor­be la masă, căci mai cu înles­ni­re aş fi răb­dat acum des­pă­rţi­rea de voi şi mai puţi­nă jale mi-ar fi pri­ci­nu­it năpas­ta ce a venit asu­pra voas­tră. Apoi n‑ar fi venit o mîh­ni­re ca aceas­ta asu­pra sufle­tu­lui meu, pen­tru că mîi­ne dimi­nea­ţă, vai mie! ne vom des­pă­rţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubi­te­le voas­tre feţe, nici vă voi mai auzi vor­bind, căci s‑a porun­cit să vă omoa­re. Deci să rîn­dui­ţi dacă vreţi ceva, pen­tru ave­rea voas­tră, că acum este vre­mea, ca să nu apu­ce moar­tea voinţa voas­tră”.

Zicînd aces­tea cu tîn­gu­i­re, iar ei şti­in­du-se nevi­no­va­ţi faţă de împă­rat şi deci nevred­nici de moar­te, şi-au rupt hai­ne­le şi cum­plit îşi smul­geau părul, zicînd: “Ce vră­j­ma­şi au pizmu­it asu­pra vieţii noas­tre şi pen­tru ce să murim noi ca niş­te tîlhari? Că n‑am făcut nimic vred­nic de moar­te”. Atunci che­mau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunos­cu­ţi şi puneau mar­tor pe Dum­ne­zeu că nimic rău n‑au făcut şi plîn­geau amar.

Unul din­tr-înşii, cu nume­le de Nepo­ti­an, şi‑a adus amin­te de Sfîn­tul Nico­lae, care, stînd în Mira îna­in­tea celor trei băr­ba­ţi, li s‑a făcut lor aju­tă­tor prea­slă­vit şi prea­bun apă­ră­tor, izbăvindu‑i pe ace­ia de moar­te. Des­pre aceas­ta zicînd, unul către altul se rugau: “Dum­ne­ze­u­le al lui Nico­lae, care ai izbă­vit pe cei trei băr­ba­ţi de moar­tea cea nedreap­tă, cau­tă acum şi asu­pra noas­tră că nu avem alt aju­tor între oameni; pen­tru că iată ne‑a cuprins mare nevo­ie şi nu are cine să ne izbă­veas­că din aceas­tă năpas­tă. Iată şi gla­sul nos­tru a amorţit, mai îna­in­te de ieşi­rea sufle­tu­lui şi lim­ba noas­tră se usu­că, aprin­zîn­du-se de focul ini­mii, iar acum nici rugă­ciuni nu mai putem să-Ţi adu­cem. Degra­bă să ne întîm­pi­ne îndu­ră­ri­le Tale, Doam­ne, şi ne scoa­te pe noi din mîi­ni­le celor ce vor sufle­te­le noas­tre, că iată mîi­ne de dimi­nea­ţă vor să ne omoa­re; sîr­gu­ieş­te spre aju­to­rul nos­tru şi ne izbă­veş­te pe noi, cei nevi­no­va­ţi de moar­te”.

Dum­ne­zeu, auzind rugă­ciu­ni­le celor ce se temeau de El şi, ca un tată milu­ind pe fii, le‑a tri­mis spre aju­tor pe sfîn­tul şi plă­cu­tul Său, pe mare­le arhi­e­reu Nico­lae. Căci în acea noap­te, dor­mind împă­ra­tul, i s‑a ară­tat în vis arhi­e­re­ul lui Hris­tos, zicînd aşa: “Scoa­lă-te iute şi eli­be­rea­ză pe cei trei voie­vozi, care sînt ţinu­ţi în tem­ni­ţă, pen­tru că fără de vină sînt cle­ve­ti­ţi şi cu nedrep­ta­te păti­mesc”. Şi, spu­nînd tot ade­vă­rul, i‑a zis: “De nu mă vei ascul­ta şi de nu‑i vei eli­be­ra pe dînşii, apoi voi ridi­ca asu­pra ta răz­boi pre­cum a fost în Fri­gia şi rău vei pătimi”. Mirîn­du-se împă­ra­tul de îndrăz­ne­a­la Sfîn­tu­lui Nico­lae, se gîn­dea cum a îndrăz­nit noap­tea fără de vre­me a intra înă­un­trul pala­tu­lui său şi i‑a zis: “Cine eşti tu care îndrăz­neşti a adu­ce o îngro­zi­re ca aceas­ta asu­pra stă­pî­ni­rii noas­tre?”. El i‑a răs­puns: “Nico­lae îmi este nume­le şi sînt arhi­e­re­ul mitro­po­li­ei Mire­lor”.

Împă­ra­tul s‑a tul­bu­rat de acea vede­nie şi, scu­lîn­du-se, se gîn­dea ce este aceas­ta? Ase­me­nea şi lui Avla­vie, epar­hul, într-acea noap­te, dor­mind el, i s‑a ară­tat în vis sfîn­tul şi tot ace­la­şi lucru i‑a spus pen­tru acei băr­ba­ţi. Deş­tep­tîn­du-se, Avla­vie s‑a temut şi se îngro­zea în min­tea sa de ceea ce văzu­se. Apoi a venit oare­ci­ne de la împă­rat spunîndu‑i ce a văzut şi aces­ta în vis. Iar el degra­bă mer­gînd la împă­rat i‑a spus vede­nia şi ceea ce i s‑a ară­tat lui şi se minu­na­ră amîn­doi de acea vede­nie prea­slă­vi­tă, care deo­po­tri­vă li s‑a făcut la amîn­doi.

Înda­tă a porun­cit împă­ra­tul să adu­că îna­in­tea sa pe voie­vo­zii din tem­ni­ţă şi a zis către dînşii: “Ce vră­ji­to­rii aţi făcut de aţi tri­mis asu­pra noas­tră ase­me­nea vede­nii? Căci ară­tîn­du-se un băr­bat ne‑a îngro­zit foar­te rău, lău­dîn­du-se că degra­bă va adu­ce răz­boi”, iar ei neş­ti­ind nimic se între­bau unul pe altul, de ştie vre­u­nul ceva – că nici unul nu ştia nimic – şi cu ochii umi­li­ţi au cău­tat unul spre altul.

Văzînd împă­ra­tul una ca aceas­ta, s‑a schim­bat în blîn­deţe şi a zis către dînşii: “Nete­mîn­du-vă de rău, spu­neţi ade­vă­rul”. Iar ei cu ochii plini de lacri­mi şi foar­te mult tul­bu­rîn­du-se, au zis: “Noi, împă­ra­te, vră­ji­to­rii nu ştim, nici am plă­nu­it ceva rău asu­pra stă­pî­ni­rii tale, nici am gîn­dit ceva, mar­tor ne este nouă ochiul cel a toa­te văză­tor al Dom­nu­lui. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe nea­mul nos­tru să nu‑l cru­ţi. Noi ne-am învă­ţat de la părinţii noş­tri a cin­sti pe împă­rat şi, mai vîr­tos decît toa­te, a avea cre­dinţă către dîn­sul. Drept ace­ea, acum cu cre­dinţă am păzit via­ţa ta, iar cele încre­dinţa­te nouă, pre­cum s‑a căzut dre­gă­to­ri­ei noas­tre, bine le-am cîr­mu­it, slu­jind cu osîr­die porun­cii tale; căci tul­bu­ra­rea cea din Fri­gia am potolit‑o şi răz­bo­i­ul cel plă­nu­it de vră­j­ma­şi l‑am risi­pit, ară­tînd prin aceas­ta vite­jia noas­tră cu fap­ta îna­in­tea ta, pre­cum vor spu­ne cei ce ştiu bine. Iar stă­pî­nia ta mai îna­in­te ne-ai dăru­it cin­ste, iar acum cu aspri­me te-ai îna­r­mat asu­pra noas­tră, fiind cum­plit jude­ca­ţi şi cu groa­ză aştep­tăm a pătimi. Aşa­dar, pre­cum ni se pare nouă, o, împă­ra­te, osîr­dia noas­tră către tine a fost pri­ci­nu­i­toa­re nouă de mari munci, căci în loc de sla­vă şi de cin­stea pe care am nădăjduit‑o, fri­ca morţii şi osîn­di­rea ne‑a cuprins pe noi”.

Umi­lin­du-se împă­ra­tul de aces­te cuvin­te, se căia de batjo­cu­ra adu­să băr­ba­ţi­lor ace­lo­ra; fiind­că se cutre­mu­ra de jude­ca­ta lui Dum­ne­zeu şi se ruşi­na de por­fi­ra cea împă­ră­teas­că; căci cel ce se nevo­ieş­te a pune alto­ra legi, vede însu­şi că face jude­că­ţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a cău­tat mai cu milă asu­pra lor şi a înce­put a vor­bi către ei cu blîn­deţe. Iar ei, uitîn­du-se cu umi­linţă către împă­rat, înda­tă au văzut chi­pul Sfîn­tu­lui Nico­lae şezînd împre­u­nă cu împă­ra­tul şi făcîn­du-le milos­ti­vi­re şi ier­ta­re. Aceas­ta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voie­vozi. Atunci, luînd ei îndrăz­ne­a­lă au zis cu glas tare: “Dum­ne­ze­u­le al lui Nico­lae, care ai izbă­vit odi­ni­oa­ră pe cei trei băr­ba­ţi în Mira de la moar­tea cea nedreap­tă, scoa­te-ne şi pe noi, robii tăi, din aceas­tă nevo­ie, ce ne stă asu­pra”. Iar împă­ra­tul, luînd cuvînt, a zis: “Cine este Nico­lae şi pe care băr­ba­ţi a izbă­vit? Spu­neţi-mi cu de-amă­nu­n­tul aceas­ta”. Iar Nepo­ti­an i‑a poves­tit toa­te.

Atunci împă­ra­tul, cunos­cînd pe Sfîn­tul Nico­lae că este mare plă­cut al lui Dum­ne­zeu şi minu­nîn­du-se de îndrăz­ne­a­la şi de rîv­na lui pen­tru cei năpăs­tui­ţi, a libe­rat pe voie­vo­zii ace­ia, zicîn­du-le: “Nu eu vă dăru­iesc via­ţa, ci mare­le slu­ji­tor al lui Dum­ne­zeu, Nico­lae, pe care voi l‑aţi che­mat spre aju­tor. Deci să mer­geţi la dîn­sul şi să‑i daţi mulţu­mi­re, apoi spuneţi‑i lui din par­tea mea: “Iată am făcut cele porun­ci­te de tine; deci nu te mînia asu­pra mea, plă­cu­tu­le al lui Hris­tos!”. Aces­tea zicînd, le‑a încre­dinţat o Evan­ghe­lie fere­ca­tă cu aur, o cădel­ni­ţă de aur, împo­do­bi­tă cu pie­tre scum­pe şi două sfeş­ni­ce, porun­cin­du-le să le dea bise­ri­cii din Mira.

Ast­fel, cei trei voie­vozi dobîn­dind prea­slă­vi­ta mîn­tu­i­re, înda­tă au por­nit pe cale şi cu bucu­rie au venit la sfînt, pe care cu vese­lie l‑au văzut. Apoi mare mulţu­mi­re i‑au dat, ca unu­ia care le‑a făcut o bună­ta­te ca ace­ea şi cîn­tau, zicînd: Doam­ne, Doam­ne, cine este ase­me­nea Ţie Cel ce izbă­veşti pe săra­cul din mîna celor mai tari decît dîn­sul?” Apoi, nici pe cei săraci nu i‑au lăsat nemi­lui­ţi, ci şi pe ace­ia i‑au îndes­tu­lat din ave­ri­le lor, iar după ace­ea, cu bună spo­ri­re s‑au întors la ale lor.

Aces­tea sînt lucru­ri­le lui Dum­ne­zeu, care măresc pe plă­cu­tul Său. De ace­ea, ca o pasă­re ducîn­du-se ves­tea des­pre dîn­sul pre­tu­tin­deni, a stră­bă­tut luci­ul mări­lor şi toa­tă lumea, încît nici un loc nu rămă­se­se, unde să nu fi fost auzi­te minu­ni­le cele mari ale slă­vi­tu­lui arhi­e­reu Nico­lae, după darul cel dat lui de la Ato­tpu­ter­ni­cul Dum­ne­zeu.

Oda­tă niş­te coră­bieri plu­tind de la Egipt spre părţi­le Lici­ei, li s‑a întîm­plat o furt­u­nă mare, încît şi pîn­ze­le au fost arun­ca­te jos, iar cora­bia era să se sfar­me de tul­bu­ra­rea valu­ri­lor celor mari. Atunci toţi se spe­ri­a­ră de moar­te. Iar cînd şi-au adus amin­te de mare­le arhi­e­reu Nico­lae – pe care nici­o­da­tă nu‑l văzu­se­ră, decît numai auzi­se­ră de dîn­sul, că este gra­b­nic aju­tă­tor celor ce‑l chea­mă întru nevoi -, s‑au îndrep­tat cu rugă­ciu­ni­le către dîn­sul şi l‑au che­mat în aju­tor. Iar sfîn­tul, înda­tă s‑a ară­tat lor şi a intrat în cora­bie, zicînd: “Iată, m‑aţi che­mat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi”. Apu­cînd cîr­ma, se vedea cum cîr­mu­ieş­te cora­bia. Apoi a cer­tat vîn­tul şi marea, pre­cum şi Dom­nul nos­tru odi­ni­oa­ră Care a zis: Cel ce cre­de în Mine şi lucru­ri­le care le fac Eu, ace­la le va face. Ast­fel, cre­din­cio­sul rob al Dom­nu­lui porun­cea mării şi vîn­tu­lui şi ace­lea îi erau ascul­tă­toa­re.

După ace­ea coră­bie­rii, pur­ta­ţi de vînt lin, au sosit în ceta­tea Mira şi, ieşind din cora­bie, au mers în ceta­te, vrînd să‑l vadă pe cel ce i‑a izbă­vit din nevoi. Văzîndu‑l mer­gînd la bise­ri­că, au cunos­cut pe făcă­to­rul lor de bine şi, aler­gînd, au căzut la picioa­re­le lui, dîndu‑i mulţu­mi­re. Iar Minu­na­tul Nico­lae, nu numai din nevo­ia cea tru­peas­că şi de moar­te i‑a izbă­vit pe ace­ia, ci şi pen­tru mîn­tu­i­rea sufle­te­lor lor a avut pur­ta­re de gri­jă; căci, fiind mai îna­in­te-văză­tor a văzut într-înşii cu ochii cei duhov­ni­ceşti gîn­dul păca­tu­lui, care depăr­tea­ză pe om de Dum­ne­zeu şi‑l aba­te de la porun­ci­le lui. De ace­ea a zis către dînşii: “Cunoş­teţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fii­lor, cunoa­ş­teţi-vă ini­mi­le voas­tre şi gîn­du­ri­le vi le îndrep­ta­ţi spre bună plă­ce­re de Dum­ne­zeu, pen­tru că, deşi ne tăi­nuim şi ne soco­tim a fi buni de către cei­la­lţi oameni, dar de Dum­ne­zeu nimic nu se poa­te tăi­nui. De ace­ea sîr­gu­i­ţi-vă cu toa­tă osîr­dia a păzi sfinţe­nia cea sufle­teas­că şi cură­ţe­nia cea tru­peas­că, căci sîn­teţi bise­ri­că a lui Dum­ne­zeu, pre­cum gră­ieş­te dum­ne­ze­ies­cul Apos­tol Pavel: De va stri­ca cine­va casa lui Dum­ne­zeu, pe ace­la stri­ca-l-va Dum­ne­zeu.

Ast­fel, mus­trînd pe băr­ba­ţii ace­ia cu cuvin­te folo­si­toa­re de suflet, i‑a eli­be­rat cu pace, căci feri­ci­tul avea obi­ce­iul de mus­tra­re, ca un tată iubi­tor de fii, iar faţa lui era ca a înge­ru­lui lui Dum­ne­zeu, stră­lu­cind cu darul cel dum­ne­ze­iesc. Din faţa lui ieşea o rază preas­tră­lu­ci­tă, ca şi din a lui Moi­se şi vede­rea lui adu­cea mult folos celor ce pri­veau spre dîn­sul; căci dacă cine­va ar fi fost îngre­u­iat cu ori­ce fel de pati­mă sau cu întris­ta­re sufle­teas­că, numai dacă ar fi pri­vit spre sfîn­tul, înda­tă afla îndes­tu­la­tă mîn­gîi­e­re întris­tă­rii sale. Sau de vor­bea cine­va cu dîn­sul, mult spo­rea întru cele bune. Aşa că nu numai cei cre­din­cioşi, dacă se întîm­pla a auzi ceva din lim­ba cea dul­ce şi izvo­rî­toa­re de mie­re, ci şi cei necre­din­cioşi se umi­leau şi se povă­ţu­iau spre mîn­tu­i­re, lepă­dînd rău­ta­tea necre­dinţei cea din tine­reţe şi pri­mind în ini­mă cuvîn­tul cel drept al ade­vă­ru­lui.

Mare­le plă­cut al lui Dum­ne­zeu a vieţu­it ani des­tui, stră­lu­cind în mij­lo­cul cetă­ţii Mire­lor cu dum­ne­ze­ieş­ti­le podoa­be, după cum zice dum­ne­ze­ias­ca Scrip­tu­ră: “Ca un lucea­făr de dimi­nea­ţă prin mij­lo­cul nori­lor, ca luna pli­nă de zile­le sale şi ca soa­re­le ce stră­lu­ceş­te asu­pra Bise­ri­cii Dum­ne­ze­u­lui Celui prea îna­lt, ca un crin lîn­gă izvoa­re­le ape­lor şi ca niş­te mir de mult preţ, bine miro­sind tutu­ror”.

În adînci bătrî­neţe, fiind plin de zile bune, şi‑a dat dato­ria cea de obş­te a firii ome­neşti, bolind puţin cu tru­pul, apoi şi‑a săvîrşit bine via­ţa sa vre­mel­ni­că. Deci a fost petre­cut cu bucu­rie şi cu psalmi la via­ţa cea neîm­bă­trî­ni­tă şi feri­ci­tă, însoţindu‑l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu‑l cete­le sfinţi­lor.

Lîn­gă cin­sti­tul lui trup adu­nîn­du-se epi­scopi de prin toa­te cetă­ţi­le, în mulţi­me fără număr, l‑au pus cu cin­ste în bise­ri­ca cea sobor­ni­ceas­că a mitro­po­li­ei Mire­lor, în ziua a şasea a lunii decem­brie. Apoi se săvîrşi­ră mul­te minuni de către sfin­te­le moa­ş­te ale plă­cu­tu­lui lui Dum­ne­zeu. Pen­tru că a izvo­rît mir cu bună mireas­mă din moa­ş­te­le lui, cu care, ungîn­du-se cei bol­navi, dobîn­deau sănă­ta­te. Din aceas­tă pri­ci­nă, de la mar­gi­ni­le pămîn­tu­lui aler­ga lumea la mor­mîn­tul lui, cău­tînd tămă­du­i­rea boli­lor şi nu se lip­seau de ceea ce cău­tau, căci toa­te nepu­tinţe­le se vin­de­cau cu acel sfînt mir, nu numai cele tru­peşti, ci şi cele sufle­teşti, iar duhu­ri­le cele vicle­ne se îngro­zeau, nu numai în via­ţă, ci şi după moar­tea sa le biru­ia pe ace­lea, cum şi acum le biru­ieş­te.

Oda­tă, niş­te băr­ba­ţi temă­tori de Dum­ne­zeu, de la gura rîu­lui ce se numeş­te Tanais, auzind de moa­ş­te­le cele izvo­rî­toa­re de mir şi vin­de­că­toa­re ale arhi­e­re­u­lui lui Hris­tos, Nico­lae, care se afla în Mira, ceta­tea Lichi­ei, s‑au sfă­tu­it să mear­gă pe mare, aco­lo, pen­tru închi­nă­ciu­ne. Umplînd cora­bia cu grîu, voiau să plu­teas­că. Dar viclea­nul dia­vol, care era sălă­ş­lu­it mai îna­in­te în capi­ş­tea Arte­mi­dei şi pe care îl izgo­ni­se de aco­lo Sfîn­tul Nico­lae, risi­pind capi­ş­tea, simţind că vrea să ple­ce cora­bia către mare­le părin­te, mîni­in­du-se pen­tru risi­pi­rea capi­ş­tei cum şi pen­tru izgo­ni­rea sa de aco­lo, se sîr­gu­ia cu toa­tă pute­rea să se răz­bu­ne asu­pra sfîn­tu­lui.

Ast­fel, dia­vo­lul s‑a gîn­dit să facă împie­di­ca­re băr­ba­ţi­lor ace­lo­ra din calea pe care o plă­nu­i­se­ră şi să‑i lip­seas­că de sfinţe­nie, făcîn­du-le pie­dici dorinţei lor. Deci s‑a pre­fă­cut în chip de feme­ie şi se făcea că poar­tă un vas plin cu unt­de­lemn, apoi a zis către băr­ba­ţii ace­ia: “Aş fi vrut să duc aceas­ta la mor­mîn­tul sfîn­tu­lui, dar foar­te mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei nepu­tin­cioa­se ca mine şi bol­na­vă cu sto­ma­cul, a îndrăzni să călă­to­reas­că pe atî­ta noian. Pen­tru ace­ea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul aces­ta, să‑l duceţi la mor­mînt şi să tur­na­ţi unt­de­lemn în can­de­la sfîn­tu­lui”. Zicînd dia­vo­lul aces­tea, a dat vasul în mîi­ni­le ace­lor iubi­tori de Dum­ne­zeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era ames­te­cat acel unt­de­lemn, ca să vată­me şi să pră­pă­deas­că pe cei din cora­bie. Dar ace­ia, neş­ti­ind lucra­rea viclea­nu­lui, au ascul­tat cere­rea lui şi au luat vasul cu unt­de­lemn dia­vo­lesc şi, por­nind de la mal, în ziua ace­ea au plu­tit bine. Însă a doua zi a înce­put a sufla vîn­tul din­spre mia­ză­noap­te şi a face plu­ti­rea cu ane­vo­ie; deci, mul­te zile pri­mej­du­in­du-se de valuri, se gîn­deau să se întoar­că îna­poi. Întorcînd cora­bia, li s‑a ară­tat Sfîn­tul Nico­lae, plu­tind într‑o bar­că mai mică şi le zise: “Unde mer­geţi, băr­ba­ţi­lor? Pen­tru ce aţi lăsat calea ce vă stă îna­in­te şi vă întoar­ceţi? În mîna voas­tră este a potoli vifo­rul şi a face cora­biei calea uşoa­ră, căci este dia­vo­leas­că acea rea măies­trie care vă împie­di­că în călă­to­ria voas­tră. Că nu o feme­ie v‑a dat vasul, ci însu­şi dia­vo­lul; deci aruncaţi‑l în mare şi înda­tă veţi avea calea cu bună spo­ri­re”.

Auzind aces­tea, băr­ba­ţii ace­ia au luat vasul şi l‑au arun­cat în adîn­cul mării. Şi făcînd aceas­ta, înda­tă a ieşit de aco­lo fum negru şi pară de foc, care a umplut văz­du­hul de miros greu, iar marea se desfă­cu şi fier­bînd apa din adînc, clo­co­tea. Iar pică­tu­ri­le apei erau ca niş­te scîn­tei de foc, încît foar­te mult s‑au temut cei ce erau în cora­bie şi de fri­că ţipau. Dar aju­to­rul care se ară­ta­se lor, porun­cind să îndrăz­neas­că şi să nu se tea­mă, a ali­nat marea; apoi pe călă­tori, izbăvindu‑i de fri­că, i‑a făcut a pluti fără pri­mej­die spre Licia. Atunci, înda­tă, venind o răco­re­a­lă cu bună mireas­mă, a suflat asu­pra lor şi s‑au bucu­rat; apoi au plu­tit cu bine pînă la ceta­tea cea dori­tă. Aco­lo, închi­nîn­du-se moa­ş­te­lor celor izvo­rî­toa­re de mir ale gra­b­ni­cu­lui aju­tă­tor şi apă­ră­tor, mulţu­meau Ato­tpu­ter­ni­cu­lui Dum­ne­zeu. Apoi, înă­lţînd rugă­ciuni mare­lui părin­te, s‑au întors în ţara lor, poves­tind tutu­ror, cu lacri­mi de bucu­rie, ceea ce li se întîm­pla­se pe cale.

Mul­te, mari şi prea­slă­vi­te minuni a făcut Sfîn­tul Nico­lae, acest mare plă­cut al lui Dum­ne­zeu, pe uscat şi pe mare, aju­tînd celor ce erau în pri­mej­dii, izbă­vind de îne­ca­re şi scoţîndu‑i din adîn­cul mării la uscat; răpindu‑i din robie şi aducîndu‑i la case­le lor; izbă­vind din legă­turi şi din tem­ni­ţe, apă­rînd de tăie­rea de sabie şi scă­pînd de la moar­te, apoi mul­to­ra le‑a dat tămă­du­iri: orbi­lor, vede­re; şchi­o­pi­lor, umbla­re; sur­zi­lor, auz; muţi­lor, grai. Pe mulţi, din cei ce păti­meau în sără­cia cea mai mare, i‑a îmbo­gă­ţit, iar celor flă­mînzi le‑a dat hra­nă. Şi la toa­tă nevo­ia, s‑a ară­tat gata aju­tă­tor, apă­ră­tor cald, gra­b­nic folo­si­tor şi spri­ji­ni­tor; iar acum, dea­se­me­nea, aju­tă pe cei ce‑l chea­mă şi din pri­mej­dii îi izbă­veş­te. Ale cărui minuni pre­cum este cu nepu­tinţă a le numă­ra, tot aşa cu ane­vo­ie este a le des­crie. Pe acest mare făcă­tor de minuni îl ştie Răsă­ri­tul şi Apu­sul, şi toţi cre­ş­ti­nii cunoasc nenu­mă­ra­te­le lui minuni. Deci, să se slă­veas­că prin­tr-însul Dum­ne­zeu Cel Unul în Tre­i­me lău­dat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căru­ia se cuvi­ne lau­dă în veci. Amin.

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: