Despre cele 7 spuse ale lui Hristos de pe Cruce, Sfântul Nicolae Velimirovici

Din scri­so­ri­le misio­na­re ale Sfân­tu­lui Nico­lae Veli­mi­ro­vici (1880–1956)

Scri­soa­rea a 28‑a. Des­pre cele 7 spu­se ale lui Hris­tos de pe Cruce

Aţi vrut să şti­ţi înţe­le­sul celor şap­te spu­se pe care Dom­nul le‑a ros­tit de pe cru­ce. Dar nu sunt limpezi?

Pri­ma: „Părin­te, iar­tă-le lor, că nu ştiu ce fac ”. Prin aces­te cuvin­te, Dom­nul a ară­tat în pri­mul rând mila Sa faţă de uci­ga­şi, a căror rău­ta­te nu L‑a lăsat nici în chi­nu­ri­le de pe Cru­ce; iar în al doi­lea rând a pro­cla­mat de pe vâr­ful stân­cii Gol­go­tei un ade­văr dove­dit, dar nici­o­da­tă băgat la cap – şi anu­me: că făcă­to­rii de rele nu ştiu nici­o­da­tă ce fac. Omorându‑l pe cel drept, ei se omoa­ră în fapt pe sine, în vre­me ce pe drept îl pro­slă­vesc. Căl­când legea lui Dum­ne­zeu, ei nu văd pia­tra de moa­ră ce se pogoa­ră nevă­zut asu­pra lor ca să îi maci­ne. Batjocorindu‑L pe Dum­ne­zeu, ei nu văd cum îşi pres­chim­bă pro­pria faţă în bot de ani­mal. îmbă­ta­ţi de rău, ei nici­o­da­tă nu ştiu ce fac.

A doua: „Ade­vă­rat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai ”. Aceas­tă spu­să a fost îndrep­ta­tă către tâlha­rul care s‑a pocă­it pe Cru­ce. Foar­te mân­gâi­e­tor cuvânt pen­tru păcă­toşii care se pocă­iesc fie şi în ulti­ma cli­pă. Milos­ti­vi­rea lui Dum­ne­zeu e negră­it de mare. Dom­nul îşi săvârşeş­te misiu­nea şi pe Cru­ce. Până la ulti­ma sufla­re, El mân­tu­ieş­te pe cei care ara­tă fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

A tre­ia: Feme­ie, iată fiul tău”. Aşa i‑a zis Dom­nul sfin­tei Sale Maici, care stă­tea sub Cru­cea iubi­tu­lui ei Fiu răs­tig­nit. Iar apos­to­lu­lui Ioan i‑a zis: iată mama ta. Cuvin­te­le aces­tea ara­tă gri­ja de fiu, pe care ori­ci­ne o dato­rea­ză părinţi­lor. Iată, Cel ce a dat porun­ca: „să cin­steşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împli­neş­te El însu­şi porun­ca Sa până în ulti­ma clipă.

A patra: „Dum­ne­ze­ul Meu, Dum­ne­ze­ul Meu, de ce M‑ai pără­sit?”. Cuvin­te­le aces­tea ara­tă pe câtă nepu­tinţă a firii ome­neşti, pe atâ­ta clar­vi­ziu­ne – fiind­că omul este cel care păti­meş­te. Aici, însă, sub sufe­rinţa ome­neas­că se ascun­de o tai­nă. Iată, fie şi doar cuvin­te­le aces­tea puteau zdrobi ere­zia ce avea să cutre­mu­re mai târ­ziu Bise­ri­ca şi care învă­ţa greşit că Dum­ne­zei­rea a păti­mit pe Cru­ce. Însă Veş­ni­cul Fiu al lui Dum­ne­zeu S‑a întru­pat ca om toc­mai pen­tru a putea ca om, cu tru­pul şi cu sufle­tul, în cli­pa rân­du­i­tă să păti­meas­că pen­tru om şi să moa­ră pen­tru om; căci dacă în Hris­tos a păti­mit Dum­ne­zei­rea, înseam­nă că Dum­ne­zei­rea a murit în El – iar acest lucru e de necon­ce­put. Adân­ci­ţi-vă cât mai mult în aces­te mari şi înfri­coşă­toa­re cuvin­te: „Dum­ne­ze­ul Meu, Dum­ne­ze­ul Meu, de ce M‑ai părăsit?”

A cin­cea: Mie sete. I se scur­se­se sân­ge­le. De aici setea. Soa­re­le care apu­nea îi bătea în faţă, şi una pes­te alta cu cele­lal­te chi­nuri îl ardea cum­plit. Fireş­te că Îi era sete. Dar – o, Doam­ne! – oare chiar Ţi‑e sete de apă sau eşti, cum­va, înse­tat de dra­gos­te? Eşti înse­tat ca om sau ca Dum­ne­zeu? Sau şi una şi alta? Iată, legio­na­rul roman Îţi dă bure­te­le înmu­iat în oţet. O sin­gu­ră pică­tu­ră de milă pe care ai simţit‑o de la oameni în trei cea­suri cât ai fost atâr­nat pe Cru­ce! Sol­da­tul roman micşo­rea­ză păca­tul lui Pilat – păca­tul împă­ră­ţi­ei roma­ne – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De ace­ea, Tu vei stri­ca împă­ră­ţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împă­ră­ţie nouă.

A şasea: „Părin­te, în mâi­ni­le Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâi­ni­le Tată­lui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine pute­re, cum îl învi­nu­iau evre­ii. Cuvin­te­le aces­tea au fost ros­ti­te, însă, şi ca să audă şi să pri­cea­pă budi­ş­tii, pita­go­re­ii, ocul­ti­ş­tii şi toţi acei filo­sofi care băs­mu­iesc des­pre sălă­ş­lu­i­rea sufle­te­lor celor morţi în alţi oameni, sau în ani­ma­le, sau în plan­te, sau în ste­le şi mine­ra­le. Lepă­da­ţi toa­te aces­te fan­te­zii şi pri­vi­ţi înco­tro se îndreap­tă duhul Drep­tu­lui mort: „Părin­te, în mâi­ni­le Tale îmi dau duhul”.

A şap­tea: „Săvârşi­tu-s‑a”. Aceas­ta nu înseam­nă: „S‑a săvârşit via­ţa”. Nu; ci înseam­nă: „S‑a săvârşit misiu­nea răs­cum­pă­ră­rii şi mân­tu­i­rii nea­mu­lui ome­nesc”. Săvârşi­tu-s‑a, şi s‑a pece­tlu­it cu sân­ge şi moar­te pe pământ, lucra­rea cea dum­ne­ze­ias­că a sin­gu­ru­lui Mesia ade­vă­rat al oame­ni­lor. Săvârşi­tu-s‑a chi­nul, dar via­ţa de-abia apa­re. Săvârşi­tu-s‑a tra­ge­dia, însă nu dra­ma. Urmea­ză ulti­mul, măreţul act: biru­inţa asu­pra morţii, învi­e­rea, slava!

(din Răs­pun­suri la între­bări ale lumii de astăzi, vol. I, Edi­tu­ra Sophia, 2002)