Evangelia zilei:
Cautã:

Pastorala la Sfintele Paşti 2013 a Patriarhului Romaniei

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

DANIEL - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel prin harul lui Dum­ne­zeu Arhi­e­pi­sco­pul Bucu­reş­ti­lor, Mitro­po­li­tul Mun­te­ni­ei şi Dobro­gei, Locţi­i­tor al tro­nu­lui Ceza­re­ei Capa­do­ci­ei şi Patri­ar­hul Bise­ri­cii Orto­do­xe Româ­ne

Pre­a­cu­vi­o­su­lui cin mona­hal,
Pre­a­cu­cer­ni­cu­lui cler
şi prea­iu­bi­ţi­lor cre­din­cioşi
din Arhi­e­pi­sco­pia Bucu­reş­ti­lor

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Cru­cii Tale ne închi­năm, Hris­to­a­se,
şi Sfân­tă Învi­e­rea Ta o lău­dăm şi o mărim!”
(Din cân­tă­ri­le Sfin­te­lor Paşti)

Hris­tos a învi­at!

Pre­a­cu­vi­oşi şi Pre­a­cu­cer­nici Părinţi,
Iubi­ţi cre­din­cioşi şi cre­din­cioa­se,

Tai­na Învi­e­rii Dom­nu­lui este nedes­pă­rţi­tă de Tai­na Cru­cii Sale, deo­a­re­ce Hris­tos Cel Învi­at din morţi este Hris­tos Cel Răs­tig­nit.

Cru­cea Mân­tu­i­to­ru­lui Hris­tos este sem­nul iubi­rii Sale ato­tpu­ter­ni­ce şi sme­ri­te, făcă­toa­re de via­ţă şi dătă­toa­re de bucu­rie. În Sfân­ta Cru­ce este ascun­să pute­rea Învi­e­rii, iar lumi­na Învi­e­rii este sla­va Sfin­tei Cruci. Ast­fel, Sfân­ta Cru­ce nu este doar semn al jert­fei şi al morţii, ci şi semn al Învi­e­rii şi al biru­inţei.

Învi­e­rea Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos este biru­inţa iubi­rii Lui sme­ri­te asu­pra păca­tu­lui, iadu­lui şi morţii. Învi­e­rea lui Hris­tos este ridi­ca­rea omu­lui cel muri­tor, din cau­za păca­tu­lui, la sta­rea de făp­tu­ră veş­nic vie, cre­a­tă după chi­pul lui Dum­ne­zeu Cel veş­nic viu (cf. Face­rea 1, 26), pen­tru a se împăr­tă­şi veş­nic din iubi­rea divi­nă a Preasfin­tei Tre­imi.

Prin Învi­e­rea lui Hris­tos Cel Răs­tig­nit se ara­tă că iubi­rea omu­lui faţă de Dum­ne­zeu şi faţă de semeni poa­te fi mai tare decât ura, vio­lenţa şi moar­tea. Tăria pute­rii iubi­rii jert­fel­ni­ce a lui Hris­tos se ară­ta atât în Cru­cea Sa, ca sme­re­nie, cât şi în Învi­e­rea Sa, ca sla­vă. De ace­ea, Bise­ri­ca Orto­do­xă nu des­par­te nici­o­da­tă Cru­cea de Învi­e­re.

Invi­di­at şi urât de mulţi din­tre căr­tu­ră­rii şi fari­se­ii care pier­du­se­ră în mare par­te capa­ci­ta­tea de a simţi pre­zenţa acti­vă a lui Dum­ne­zeu în popor, des­con­si­de­rat şi umi­lit de auto­ri­ta­tea con­du­că­toa­re roma­nă, care pier­du­se simţul drep­tă­ţii, tră­dat şi vân­dut de un uce­nic robit de pati­ma iubi­rii de arginţi, pără­sit de pri­e­te­nii prea fri­coşi, uitat de mulţi căro­ra le‑a făcut bine, Iisus, Fiul lui Dum­ne­zeu, deve­nit Om din iubi­re de oameni, a fost con­dam­nat, pe nedrept, la moar­te şi răs­tig­nit pe Cru­ce, între doi tâlhari făcă­tori de rele.

Pe de o par­te, răs­tig­ni­rea lui Hris­tos pe Cru­ce este res­pin­ge­rea cea mai vio­len­tă a iubi­rii lui Dum­ne­zeu de către ome­ni­rea păcă­toa­să şi înstră­i­na­tă de Dum­ne­zeu. Pe de altă par­te, jert­fa Sa pe Cru­ce, îndu­ra­tă în mod liber (cf. Ioan 10, 17–18), ara­tă sme­re­nia Sa, ca răb­da­re a sufe­rinţei şi ca sta­tor­ni­cie în iubi­re ier­tă­toa­re, chiar şi faţă de duş­ma­nii Săi (“Părin­te, iar­tă-le lor, că nu ştiu ce fac”, Luca 23, 34).

Sfân­tul Evan­ghe­list Ioan, uce­ni­cul iubit care L‑a însoţit pe Iisus până lân­gă Cru­cea Sa, ne spu­ne că: “Îna­in­te de săr­bă­toa­rea Paş­ti­lor, şti­ind Iisus că a sosit cea­sul Lui, că să trea­că din lumea aceas­ta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i‑a iubit” (Ioan 13, 1). Iar Sfân­tul Apos­tol Pavel, cel ce din mare pri­go­ni­tor al Bise­ri­cii a deve­nit cel mai har­nic Apos­tol al lui Hris­tos, toc­mai pen­tru că L‑a întâl­nit pe Hris­tos Cel Învi­at din morţi, într‑o lumi­nă copleşi­toa­re pe dru­mul Damas­cu­lui, a înţe­les pute­rea iubi­rii jert­fel­ni­ce a Cru­cii Lui. De ace­ea, în lumi­na Învi­e­rii lui Hris­tos, Sfân­tul Apos­tol Pavel scria cre­ş­ti­ni­lor din Corint ast­fel:

Cuvân­tul Cru­cii, pen­tru cei ce pier este nebu­nie; iar pen­tru noi, cei ce ne mân­tu­im este pute­rea lui Dum­ne­zeu” (1 Corin­te­ni 1, 18). În altă par­te, ace­la­şi Sfânt Apos­tol al nea­mu­ri­lor ara­tă că, prin pute­rea Cru­cii, Hris­tos a biru­it duhu­ri­le rele care răs­pân­desc în lume ura faţă de Dum­ne­zeu şi faţă de oameni: “Dez­bră­când (de pute­re) ince­pa­to­ri­i­le şi sta­pa­ni­i­le, le‑a dat de ocă­ra în văzul tutu­ror, biru­ind asu­pra lor prin Cru­ce” (Colo­seni 2, 15).

Pen­tru a rămâ­ne ascul­tă­tor şi iubi­tor faţă de Dum­ne­zeu-Tatăl până la moar­te, Hris­tos-Dom­nul a îndu­rat de bună­vo­ie mul­te rele veni­te din par­tea oame­ni­lor păcă­toşi şi a demo­n­i­lor vicleni, care Îl asal­tau în pus­tie cu ispi­te­le pofte­lor ego­is­te – adi­că ispi­te­le lăco­mi­ei mate­ri­a­le, ale pute­rii de stă­pâ­ni­re şi ale sla­vei deşar­te (cf. Matei 4, 1–11) –, iar în Săp­tămâ­na Sfin­te­lor Păti­miri, cu ispi­te­le sau încer­că­ri­le dure­rii sufle­teşti şi tru­peşti pri­ci­nu­i­te de invi­dia căr­tu­ra­ri­lor şi a fari­se­i­lor, de tră­da­rea lui Iuda, de lepă­da­rea lui Petru, de fri­ca uce­ni­ci­lor care L‑au pără­sit, de aro­ganţa şi vicle­nia lui Irod, de dupli­ci­ta­tea şi laşi­ta­tea lui Pilat, de batjo­cu­ra sol­da­ţi­lor, de igno­ranţa şi rătă­ci­rea mulţi­mi­lor învră­j­bi­te, de iro­nia tălha­ru­lui nepo­cait, de scui­pă­ri, de loviri cu pal­me­le pes­te obraz, de loviri cu bici­ul pe trup, de cunu­na de spini de pe cap, de lovi­turi de cuie în pal­me şi picioa­re, de răs­tig­ni­rea pe lem­nul Cru­cii, de adă­pa­rea cu oţet, de stră­pun­ge­re cu lan­cea în coas­tă. De ce a îndu­rat Dom­nul toa­te aces­tea? Ne spu­ne Sfân­tul Maxim Măr­tu­ri­si­to­rul, în cuvin­te­le urmă­toa­re: “Aces­ta a fost… sco­pul Dom­nu­lui, că, pe de o par­te, să ascul­te de Tatăl până la moar­te, ca om, pen­tru noi, păzind porun­ca iubi­rii, iar pe de altă par­te, să biru­ias­că pe dia­vol pati­mind de la el prin căr­tu­ra­rii şi fari­se­ii puşi la lucru de el” (Vezi Sfân­tul Maxim Măr­tu­ri­si­to­rul, Cuvânt asce­tic, în Filo­ca­lia, vol. 2, Edi­tu­ra Insti­tu­tu­lui Biblic şi de Misiu­ne Orto­do­xă, Bucu­res­ti, 2008, p. 35). Prin ascul­ta­re de Dum­ne­zeu până la moar­te, Hris­tos a ridi­cat din morţi pe Adam cel neas­cul­tă­tor, iar prin sme­re­nie a biru­it pe dia­vo­lul cel orgo­li­os şi răz­vră­ti­tor.

Pen­tru a ne învă­ţa că pute­rea Învi­e­rii era ascun­să în Cru­ce, adi­că în iubi­rea Lui sme­ri­tă şi înde­lung-răb­dă­toa­re, Hris­tos-Dom­nul Cel Învi­at din morţi poar­tă şi după slă­vi­ta Sa Învi­e­re sem­ne­le sau stig­ma­te­le Cru­cii pe tru­pul Său, adi­că în mâi­ni­le, în picioa­re­le şi în coas­ta Sa (cf. Ioan 21, 20 şi 27). Hris­tos poar­tă stig­ma­te­le Cru­cii în tru­pul Său învi­at, nu ca să-Şi adu­că amin­te de cei care L‑au răs­tig­nit spre a se răz­bu­na pe ei, ci pen­tru că ele sunt sem­ne­le eter­ne ale iubi­rii Sale jert­fel­ni­ce şi sme­ri­te pen­tru toţi oame­nii.

În Bise­ri­ca Orto­do­xă întâl­nim o mulţi­me de sim­bo­luri, ima­gini, ges­turi şi expre­sii litur­gi­ce ale înţe­le­ge­rii spi­ri­tu­a­le a legă­tu­rii inte­ri­oa­re care exis­tă între Cru­cea şi Învi­e­rea lui Hris­tos.

Mai întâi, în icoa­na orto­do­xă a Răs­tig­ni­rii lui Hris­tos, chi­pul Său nu este cris­pat, ci paci­fi­cat, însem­nând pacea comu­niu­nii omu­lui cu Dum­ne­zeu, adi­că sta­rea în care Iisus ros­teş­te cuvin­te­le: “Părin­te, în mâi­ni­le Tale încre­dinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46).

Apoi, icoa­na Învi­e­rii lui Hris­tos, în for­ma ei auten­ti­că, nu‑L pre­zin­tă pe Hris­tos ieşind tri­um­fă­tor din mor­mânt, ci pre­zin­tă cobo­rârea Sa la iad că biru­inţa asu­pra iadu­lui şi a morţii, ca arvu­nă sau înce­put al Învi­e­rii de obş­te (cf. 1 Corin­te­ni 15, 20) şi al Jude­că­ţii de Apoi. Ast­fel, pen­tru Orto­do­xie, pute­rea Învi­e­rii lui Hris­tos înce­pe să lucre­ze din însu­şi momen­tul morţii lui Hris­tos pe Cru­ce şi al cobo­rârii Sale cu sufle­tul la iad. De ace­ea, tru­pul Său din mor­mânt nu intră în des­com­pu­ne­re şi nici sufle­tul Său nu rămâ­ne în iad. Ade­sea, icoa­na cobo­rârii la iad ne pre­zin­tă sla­va lui Hris­tos Cel Învi­at ca fiind stră­bă­tu­tă şi con­fir­ma­tă de Cru­cea lumi­noa­să, pen­tru că “Hris­tos S‑a pogorât prin Cru­ce la iad”, după cum se spu­ne în Litur­ghia Sfân­tu­lui Vasi­le cel Mare.

Când este măr­tu­ri­si­tă şi pro­cla­ma­tă Învi­e­rea Dom­nu­lui Hris­tos, Cru­cea nu este uita­tă, ci uni­tă cu lumâ­na­rea de Învi­e­re. Pre­o­tul pro­cla­mă ade­vă­rul Învi­e­rii, zicând: “Hris­tos a învi­at!” în timp ce îna­lţă Cru­cea în văzul tutu­ror, dar nu Cru­cea sin­gu­ră, ci însoţi­tă de o lumâ­na­re aprin­să, care este lumi­na pas­ca­lă a sufe­rinţei trans­for­ma­te în biru­inţă. Prin Învi­e­re, Cru­cea devi­ne lumi­na a iubi­rii eter­ne, a vieţii mai tari decât moar­tea.

În tim­pul Utre­ni­ei Sfin­te­lor Paşti şi Utre­ni­ei din Dumi­nici cân­tam sau ros­tim acest imn: “Învi­e­rea lui Hris­tos văzând, să ne închi­năm Sfân­tu­lui Dom­nu­lui Iisus, Unu­ia Celui fără de păcat. Cru­cii Tale ne închi­năm, Hris­to­a­se, şi Sfân­ta Învi­e­rea Ta o lău­dam şi o slă­vim (…). Iată, prin Cru­ce a venit bucu­rie la toa­tă lumea. Tot­dea­u­na bine­cu­vân­tând pe Dom­nul, lău­dăm Învi­e­rea Lui, ca răs­tig­ni­re răb­dând pen­tru noi cu moar­tea pe moar­te a stri­cat” (Cano­nul Învi­e­rii şi Utre­nia din Dumi­nici).

Legă­tu­ra inte­ri­oa­ră din­tre Cru­ce şi Învi­e­re este o domi­nan­tă a între­gii spi­ri­tu­a­li­tă­ţi orto­do­xe litur­gi­ce şi filo­ca­li­ce, deo­a­re­ce Orto­do­xia este în ace­la­şi timp Bise­ri­ca pocă­inţei şi a doxo­lo­gi­ei, a pos­tu­lui şi a bucu­ri­ei.

Întru­cât, prin Cru­cea lui Hris­tos s‑a ară­tat pute­rea iubi­rii mân­tu­i­toa­re a lui Dum­ne­zeu (cf. 1 Corin­te­ni 1, 18), noi, cre­ş­ti­nii, cin­stim Sfân­ta Cru­ce şi ne facem sem­nul ei când ne rugăm, dimi­nea­ţă, la prânz şi sea­ra, când înce­pem un lucru şi când îl ter­mi­năm, în vre­me de necaz şi în vre­me de bucu­rie.

Legă­tu­ra din­tre Cru­ce şi Învi­e­re, din­tre sufe­rinţă şi spe­ranţă, oste­ne­a­lă şi bucu­rie, lup­tă şi biru­inţă, se vede ade­sea în iubi­rea jert­fel­ni­ca a părinţi­lor buni pen­tru copi­ii lor, a părinţi­lor duhov­ni­ceşti pen­tru cei păs­to­ri­ţi de ei, a oame­ni­lor har­nici şi dar­nici pen­tru seme­nii lor afla­ţi în nevoi, în iubi­rea jert­fel­ni­ca a celor care lucrea­ză şi se lup­tă, per­ma­nent, pen­tru bine­le fami­li­ei şi al soci­e­tă­ţii, al popo­ru­lui şi al patri­ei lor, al tutu­ror oame­ni­lor pen­tru care Hris­tos Dom­nul a murit şi a învi­at că să dăru­ias­că tutu­ror mân­tu­i­re şi via­ţă veş­ni­că.

Iubi­ţi fra­ţi şi surori în Dom­nul,

Anul aces­ta, 2013, este săr­bă­to­rit în Patri­ar­hia Româ­nă ca “An oma­gi­al al Sfinţi­lor Împă­ră­ţi Con­stan­tin şi Ele­na”, la împli­ni­rea a 1700 de ani de la pro­cla­ma­rea de către Sfân­tul Împă­rat Con­stan­tin cel Mare a Edic­tu­lui de liber­ta­te reli­gi­oa­să de la Medi­o­la­num (Mila­no), în anul 313.

De sem­nul Sfin­tei Cruci este legat un impor­tant moment din via­ţa Sfân­tu­lui Împă­rat Con­stan­tin cel Mare, care a con­dus ulte­ri­or la liber­ta­tea acor­da­tă cre­ş­ti­ni­lor din Impe­ri­ul Roman şi la bote­zul său.

Isto­ri­cii bise­ri­ceşti Euse­biu de Ceza­re­ea şi Lac­tan­tiu afir­mă că în aju­nul bătă­li­ei de la Pons Mil­vi­us (Podul Vul­tu­ru­lui), din 28 octom­brie 312, con­tra lui Maxen­tiu, Împă­ra­tul Con­stan­tin a văzut pe cer, ziua, o cru­ce lumi­noa­să, dea­su­pra soa­re­lui, cu inscri­pţia: “În hoc sig­no vin­ces” (“Prin acest semn vei învin­ge”). Noap­tea, în vis, i s‑a ară­tat Mân­tu­i­to­rul Hris­tos, cerandu‑i să pună pe scu­tu­ri­le şi stea­gu­ri­le arma­tei sale Cru­cea, că fiind semn pro­tec­tor în lup­te. Vic­to­ria minu­na­tă a arma­tei sale, mult infe­ri­oa­ră nume­ric celei a lui Maxen­tiu, a fost con­si­de­ra­tă de Împă­ra­tul Con­stan­tin ca aju­tor pri­mit de la Dum­ne­zeu. Dova­da aces­tei cre­dinţe a lui Con­stan­tin în aju­to­rul divin este inscri­pţia de pe Arcul lui Con­stan­tin, din Roma, păs­tra­tă până astăzi, prin care măr­tu­ri­seş­te că a câş­ti­gat lup­ta “ins­tinc­tu divi­ni­ta­tis”, “prin inspi­ra­ţie divi­nă” (Vezi Acad. prof. univ. dr. Emi­li­an Popes­cu, Stu­diu intro­duc­tiv la Euse­biu de Ceza­re­ea – Via­ţa Împă­ra­tu­lui Con­stan­tin, în “Părinţi şi Scri­i­tori Bise­ri­ceşti” (PSB), Serie nouă, vol. 8, Edi­tu­ra BASILICA a Patri­ar­hi­ei Româ­ne, Bucu­res­ti, 2012, p. 38).

Înce­pând cu Edic­tul de liber­ta­te reli­gi­oa­să din anul 313, Sfân­tul Împă­rat Con­stan­tin cel Mare devi­ne pro­tec­tor al cre­ş­ti­nis­mu­lui, iar apoi ia mul­te măsuri în favoa­rea Bise­ri­cii cre­ş­ti­ne, într‑o peri­oa­dă în care lumea era divi­za­tă încă între păgâ­nism şi cre­ş­ti­nism.

Ast­fel, el pro­mo­vea­ză, în dem­ni­tă­ţi publi­ce, cre­ş­tini cu un com­por­ta­ment moral ire­proşa­bil, emi­te mone­da cu mono­gra­mă cre­ş­ti­nă, în anul 317; gene­ra­li­zea­ză dumi­ni­că, săr­bă­toa­rea săp­tămâ­na­lă a cre­ş­ti­ni­lor, ca zi de odih­nă în impe­riu atât pen­tru cre­ş­tini, cât şi pen­tru păgâni, în anul 321; inau­gu­rea­ză o nouă capi­ta­lă la Con­stan­ti­no­pol (11 mai 330), sim­bol al rena­ş­te­rii şi înno­irii reli­gi­oa­se şi soci­al-poli­ti­ce a Impe­ri­u­lui Roman; preţu­ieş­te dem­ni­ta­tea pre­o­ţeas­că prin scu­ti­rea cle­ru­lui de impo­zi­te şi de obli­ga­ţia înde­pli­ni­rii ser­vi­ci­i­lor muni­ci­pa­le; înlă­tu­ră din legi­le pena­le pedep­se­le con­tra­re spi­ri­tu­lui cre­ş­tin (răs­tig­ni­rea, zdro­bi­rea picioa­re­lor, stig­ma­ti­za­rea sau arde­rea cu fie­rul roşu); pro­te­jea­ză, prin lege, pe săraci, orfani şi vădu­ve; modi­fi­că legi­sla­ţia pri­vind căsă­to­ria; des­cu­ra­jea­ză divorţul; pedep­seş­te adul­te­rul.

Din dorinţa de a aju­ta Bise­ri­ca să păs­tre­ze uni­ta­tea de cre­dinţă, a con­vo­cat Sino­dul I Ecu­me­nic de la Nice­ea, din anul 325, împo­tri­va ere­zi­ei lui Arie, care negă dum­ne­zei­rea Fiu­lui. Sub influ­enţa Sfân­tu­lui Ata­na­sie cel Mare, Sino­dul a măr­tu­ri­sit şi pro­cla­mat învă­ţă­tu­ra orto­do­xă des­pre dum­ne­zei­rea Fiu­lui ca fiind: “Dum­ne­zeu ade­vă­rat din Dum­ne­zeu ade­vă­rat, năs­cut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toa­te s‑au făcut” (Sim­bo­lul Cre­dinţei sau Cre­zul).

Înţe­le­gând nevo­ia Bise­ri­cii cre­ş­ti­ne de a avea spa­ţii litur­gi­ce cores­pun­ză­toa­re, Sfinţii Împă­ră­ţi Con­stan­tin şi Ele­na au fost mari cti­tori de bise­rici pe întreg cuprin­sul Impe­ri­u­lui Roman: la Con­stan­ti­no­pol, Ieru­sa­lim, Naza­ret, Anti­ohia, Tir, Nico­mi­dia, Tri­er, Roma s.a.; au ridi­cat bise­rici care au rămas în isto­rie ca un model pen­tru toţi împă­ra­ţii, regii şi prin­ci­pii cre­ş­tini.

De ase­me­nea, Sfinţii Împă­ră­ţi Con­stan­tin şi Ele­na au fost pro­mo­tori şi spri­ji­ni­tori ai pele­ri­na­ju­lui cre­ş­tin. Este bine­cu­nos­cut pele­ri­na­jul împă­ră­te­sei Ele­na la Ieru­sa­lim, în anul 326, pen­tru a cău­ta cin­sti­tul lemn al Sfin­tei Cruci. După ce a aflat Sfân­ta Cru­ce, ea a încredinţat‑o Epi­sco­pu­lui Maca­rie al Ieru­sa­li­mu­lui, iar o par­te din lemn a fost tri­mi­să la Con­stan­ti­no­pol. Împă­ra­tul Con­stan­tin cel Mare a efec­tu­at un pele­ri­naj pen­tru a par­ti­ci­pa la sfinţi­rea Bise­ri­cii “Sfinţii Apos­toli” din Con­stan­ti­no­pol, în anul 330, şi apoi un alt pele­ri­naj pen­tru a par­ti­ci­pa la sfinţi­rea “Bise­ri­cii Învi­e­rii” din Ieru­sa­lim, în data de 13 sep­tem­brie 335, iar a doua zi, în data de 14 sep­tem­brie 335, pe amvo­nul aces­tei bise­rici, Epi­sco­pul Maca­rie al Ieru­sa­li­mu­lui a înă­lţat Sfân­ta Cru­ce în faţa mulţi­mi­lor, întru pome­ni­rea află­rii Sfin­tei Cruci, în anul 326. Săr­bă­toa­rea aceas­ta a deve­nit tra­di­ţie înscri­să în calen­dar până în zile­le noas­tre.

Impor­tanţa Sfinţi­lor Împă­ră­ţi Con­stan­tin şi Ele­na pen­tru via­ţa şi acti­vi­ta­tea Bise­ri­cii este covârşi­toa­re. Ei sunt apă­ră­tori ai liber­tă­ţii cre­ş­ti­ni­lor, ai uni­tă­ţii Bise­ri­cii, cti­tori de cetă­ţi cre­ş­ti­ne şi lăca­şuri sfin­te, apă­ră­tori ai dem­ni­tă­ţii uma­ne şi aju­tă­tori ai săra­ci­lor. Sfân­ta Ele­na este model pen­tru via­ţa cre­ş­ti­nă a mame­lor, învă­ţă­toa­re a cre­dinţei cre­ş­ti­ne în fami­lie şi în soci­e­ta­te, unind înţe­lep­ciu­nea cu evla­via şi cre­dinţa cu dăr­ni­cia.

Cin­sti­rea Sfinţi­lor Împă­ră­ţi Con­stan­tin şi Ele­na de către Bise­ri­că se ara­tă prin pome­ni­rea lor, în fie­ca­re an, la data de 21 mai, fiind numi­ţi Sfinţi Mari Împă­ră­ţi şi întoc­mai cu Apos­to­lii.

În ico­no­gra­fia noas­tră orto­do­xă, Sfinţii Împă­ră­ţi Con­stan­tin şi Ele­na sunt repre­zen­ta­ţi având Sfân­ta Cru­ce între ei, întru­cât Sfân­tul Împă­rat Con­stan­tin a des­co­pe­rit Cru­cea, ca semn de lumi­nă, pe cer, iar mama sa, Ele­na, a des­co­pe­rit Cru­cea de lemn, în pământ, la Ieru­sa­lim. Ast­fel, înţe­le­gem că Sfân­ta Cru­ce lea­gă cerul şi pămân­tul, prin iubi­rea nesfârşi­tă şi netre­că­toa­re a lui Hris­tos pen­tru lume.

Sfinţii Împă­ră­ţi Con­stan­tin şi Ele­na ne îndeam­nă să apă­răm dreap­ta cre­dinţă, să ne închi­năm Sfin­tei Cruci şi să o cin­stim ca pe o armă de biru­inţă, să vedem în sem­nul Cru­cii pute­rea iubi­rii jert­fel­ni­ce şi sme­ri­te a lui Hris­tos, care ne duce la învi­e­rea sufle­te­lor, din moar­tea păca­tu­lui, şi la învi­e­rea tru­pu­lui, din stri­căciu­nea mor­mân­tu­lui.

Astăzi mulţi oameni poar­tă cru­cea sufe­rinţei din cau­za înmulţi­rii păca­te­lor, a pati­mi­lor ego­is­te şi a rele­lor de tot felul, din cau­za lăco­mi­ei sau zgâr­ce­ni­ei uno­ra şi a sără­ci­ei alto­ra, a vio­lenţei în fami­lie şi în soci­e­ta­te, a nedrep­tă­ţii şi nepă­să­rii, a boli­lor şi sin­gu­ră­tă­ţii, a cer­tu­ri­lor în fami­lie şi a divorţu­ri­lor, a pără­si­rii copi­i­lor şi bătrâ­ni­lor s.a. În aceas­tă pri­vinţă se ade­ve­resc cuvin­te­le Mân­tu­i­to­ru­lui Hris­tos că: “Din pri­ci­na înmulţi­rii fără­de­le­gii, iubi­rea mul­to­ra se va răci” (Matei 24, 12).

De ace­ea, pen­tru a putea pur­ta cru­cea mul­tor încer­cări şi a simţi aju­to­rul lui Hris­tos Cel Răs­tig­nit şi Învi­at este nece­sar să ne întă­rim în cre­dinţă, să spo­rim rugă­ciu­nea şi să săvârşim fap­te de aju­to­ra­re a seme­ni­lor noş­tri, să fim şi noi pen­tru alţii un Simon de la Cire­ne, care a aju­tat pe Iisus să poar­te Cru­cea Sa pe dru­mul Gol­go­tei (cf. Luca 23, 26). Aşa după cum cre­din­cioşii care au pur­tat de bună­vo­ie cru­cea pos­tu­lui, ca înfrâ­na­re de la buca­te de ori­gi­ne ani­ma­lă şi de la ori­ce păcat sufle­tesc şi tru­pesc, pri­mesc lumi­na, bucu­ria şi bine­cu­vân­ta­rea Sfin­te­lor Paşti, tot aşa şi cei care ali­nă sufe­rinţa seme­ni­lor lor, prin rugă­ciu­ne şi cuvânt de încu­ra­ja­re, prin fap­ta bună şi dăr­ni­cie, vor simţi lumi­na şi bucu­ria Învi­e­rii lui Hris­tos în ini­mi­le lor şi bine­cu­vân­ta­rea Lui în via­ţa şi case­le lor.

Prin urma­re, mai ales în aces­te zile, este bine să adu­cem bucu­ria Sfin­te­lor Paşti în case­le de copii orfani şi bătrâni, la patul bol­na­vi­lor, dar şi aco­lo unde este mul­tă tris­teţe, sin­gu­ră­ta­te şi dez­nă­dej­de, în fami­li­i­le săra­ce, îndo­li­a­te şi îndu­re­ra­te. Pre­tu­tin­deni unde putem face bine­le, să‑l facem pur­tând, în suflet şi în fap­te, lumi­na Cru­cii şi bucu­ria Învi­e­rii! Ori­ce oste­ne­a­lă sau ori­ce jert­fă, de acest fel, cuprin­de în ea lumi­na pe care o ves­teş­te Bise­ri­ca Orto­do­xă în ziua de Paşti şi în fie­ca­re dumi­ni­că de pes­te an, zicând: Iată, prin Cru­ce a venit bucu­rie la toa­tă lumea!

Să cul­ti­văm, prin rugă­ciu­ne şi cuvânt bun, în lumi­na aces­tei bucu­rii pas­ca­le, legă­tu­ra fra­ter­nă cu româ­nii care se află în afa­ră hota­re­lor Româ­ni­ei sau în dias­po­ra roma­nă.

Cu pri­le­jul Sfin­te­lor Săr­bă­tori ale Sfin­te­lor Paşti, va adre­săm tutu­ror părin­teşti şi fră­ţeşti doriri de sănă­ta­te şi mân­tu­i­re, de pace şi bucu­rie, dim­pre­u­nă cu salu­tul pas­cal: Hris­tos a învi­at!

Al vos­tru către Hris­tos Dom­nul rugă­tor,

† D A N I E L

Patri­ar­hul Bise­ri­cii Orto­do­xe Româ­ne.

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: