Evangelia zilei:
Cautã:

Capãtul Cãii – Pastorala de Paşti a IPS Andrei Andreicut, Mitropolitul Clujului (2013)

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

Capă­tul căii

Lup­ta cea bună m‑am lup­tat, călă­to­ria am săvârşit, cre­dinţa am păzit (2 Timo­tei 4, 7).

Andrei AndreicuţANDREI,

Arhi­e­pi­sco­pul Vadu­lui, Felea­cu­lui şi Clu­ju­lui şi Mitro­po­li­tul Clu­ju­lui, Mara­mu­reşu­lui şi Săla­ju­lui

Iubi­ţi cre­din­cioşi,

La Cră­ciun, în scri­soa­rea pas­to­ra­lă, vă făceam o pro­pu­ne­re duhov­ni­ceas­că: să o apu­căm pe altă cale. Să ale­gem un drum bun pen­tru călă­to­ria vieţii noas­tre, un drum care ne duce la Hris­tos.

Acum, la Sfin­te­le Paşti, vom medi­ta împre­u­nă la sfârşi­tul dru­mu­lui vieţii noas­tre pămân­teşti, la capă­tul căii. Pen­tru că via­ţa noas­tră nu‑i decât o călă­to­rie pe care dorim s‑o săvârşim bine. În ecte­nia cere­ri­lor de la Vecer­nie Îi cerem lui Dum­ne­zeu: Sfârşit cre­ş­ti­nesc vieţii noas­tre, fără dure­re, neîn­frun­tat, în pace şi răs­puns bun la înfri­coşă­toa­rea jude­ca­tă a lui Hris­tos.

Sfân­tul Pavel sub­li­ni­a­ză fap­tul că noi sun­tem pe pământ călă­tori şi că nu avem aici ceta­te stă­tă­toa­re, ci o cău­tăm pe ace­ea ce va să fie (Evrei 13,14). Iar o cân­ta­re de la înmor­mân­ta­rea pre­o­ţi­lor zice că via­ţa noas­tră este pe pământ ca o jucă­rie: ceea ce n‑am fost ne facem şi din ceea ce sun­tem ne stri­căm; vis nestă­tă­tor sun­tem, sufla­re care nu are pute­re, zbor de pasă­re călă­toa­re, cora­bie pe mare care nu lasă urmă. (…)

Iubi­ţi fra­ţi şi surori,

Noi, oame­nii, nu ne putem obi­ş­nui cu gân­dul că vom muri. Vedem că mor alţii. Sufe­rim pen­tru pier­de­rea lor. Dar e foar­te greu să ne vedem pe noi în pos­tu­ra de oameni ple­ca­ţi din lumea aceas­ta. Şi e şi firesc pen­tru că ne spu­ne Înţe­lep­tul Solo­mon că Dum­ne­zeu n‑a făcut moar­tea şi nu se bucu­ră de pie­ri­rea celor vii (Înţe­lep­ciu­nea lui Solo­mon 1, 13). El a făcut via­ţa şi porun­ca Lui este via­ţa veş­ni­că (Ioan 12, 50). Aşa stând lucru­ri­le, este firesc să ne întris­tăm atunci când este vor­ba de moar­te, dar nu ca cei care nu au nădej­de (1 Tesa­lo­ni­ceni 4, 13). Întris­ta­rea noas­tră tre­bu­ie să fie pli­nă de opti­mism şi mobi­li­za­toa­re înspre fap­te bune. (…)

Drep­tul Iov, într-un moment de tris­teţe, medi­ta ast­fel: Un copac, de pil­dă, tot are nădej­de, căci dacă‑l tai, el cre­ş­te din nou şi vlăs­ta­rii nu‑i vor lip­si. Dacă rădă­ci­na lui îmbă­trâ­neş­te în pământ şi dacă trun­chiul lui putre­zeş­te, când dă de apă înver­zeş­te din nou şi se aco­pe­ră cu ramuri ca şi cum ar fi atunci sădit. Dar omul când moa­re rămâ­ne nimi­cit; când omul îşi dă sufle­tul, unde mai este el? (Iov 14, 7–10). Tris­teţea lui nu era însă lip­si­tă de nădej­de, pen­tru că într-alt moment excla­ma cu mul­tă con­vin­ge­re: Dar eu ştiu că Răs­cum­pă­ră­to­rul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridi­ca iar din pul­be­re aceas­tă pie­le a mea ce se des­tra­mă (Iov 19, 25).

Drep­t­mă­ri­tori cre­ş­tini,

Aceas­ta este cea mai impor­tan­tă rea­li­ta­te: Răs­cum­pă­ră­to­rul nos­tru este viu. S‑a scu­lat din morţi. Şi învi­e­rea Lui are con­se­cinţe uni­ver­sa­le. Zice Sfân­tul Pavel că

Hris­tos a învi­at din morţi, fiind înce­pă­tu­ră a învi­e­rii celor ador­mi­ţi. Căci de vre­me ce prin­tr-un om a venit moar­tea, tot prin­tr-un om şi învi­e­rea morţi­lor. Căci, pre­cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hris­tos toţi vor învia (1 Corin­te­ni 15, 20–22).

Entu­zi­as­mat, Sfân­tul Ioan Gură de Aur zice în Cuvân­tul de Învă­ţă­tu­ră de la Paşti:

Scu­la­tu-S‑a Hris­tos şi au căzut dia­vo­lii. Înviat‑a Hris­tos şi via­ţa stă­pâ­neş­te. Înviat‑a Hris­tos şi nici un mort nu mai este în groa­pă; că Hris­tos, sculân­du-Se din morţi, înce­pă­tu­ră celor ador­mi­ţi S‑a făcut .

Dom­nul Hris­tos, vor­bind des­pre Paru­sie, zice:

Nu vă mira­ţi de aceas­ta, că vine cea­sul în care toţi cei din mor­min­te vor auzi gla­sul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învi­e­rea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învi­e­rea osân­di­rii (Ioan 5, 28–29).

Aces­ta este capă­tul căii.

Tră­ind într‑o lume prag­ma­ti­că şi scep­ti­că s‑ar putea ca unii să se îndo­ias­că de acest ade­văr. Şi se vor între­ba: cine a veri­fi­cat spu­se­le lui Hris­tos şi cine a expe­ri­men­tat direct exis­tenţa lumii de din­co­lo şi veri­di­ci­ta­tea spe­ranţe­lor noas­tre? Vom da exem­plul stră­lu­cit al Sfân­tu­lui Pavel. El a fost până la al tre­i­lea cer… a fost răpit în rai (2 Corin­te­ni 12, 2–4).

Din expe­rienţa sa direc­tă a scris a doua Epis­to­lă către Corin­te­ni, sub­li­ni­ind fap­tul că, dacă acest cort, locu­inţa noas­tră pămân­teas­că, se va stri­ca, avem zidi­re de la Dum­ne­zeu, casă nefă­cu­tă de mână, veş­ni­că, în ceruri (2 Corin­te­ni 5, 1). (…)

Iubi­ţi cre­din­cioşi,

Ca voia­jul nos­tru să se facă bine avem nevo­ie de călă­u­ză, avem nevo­ie de un ghid care să ne povă­ţu­ias­că pe cale şi să nu ratăm ţin­ta. Ştim că Dom­nul Hris­tos este Calea, Ade­vă­rul şi Via­ţa (Ioan 14, 6). Dar cine ne călă­u­zeş­te pe Cale? Afir­măm fără tea­ma de a greşi: pe Cale ne povă­ţu­ieş­te duhov­ni­cul nos­tru, pre­o­tul nos­tru.

Poa­te vă între­ba­ţi de ce exis­tă mai mul­te reli­gii şi con­fe­siuni, că doar Hris­tos este unul? Pen­tru că, pe lân­gă duhov­ni­cul „pro­fe­si­o­nist”, exis­tă şi falşi povă­ţu­i­tori care deru­tea­ză. Ei pot poza ca oameni buni, şi poa­te că şi sunt, dar, din punct de vede­re spi­ri­tu­al, sunt orbi. Iar dacă orb pe orb va călă­uzi, amân­doi vor cădea în groapă(Matei 15, 14). Duhov­ni­cul este omul care, dato­ri­tă mor­ti­fi­că­rii pati­mi­lor şi dobân­di­rii nepă­ti­mi­rii, devi­ne cunos­că­tor al lucru­ri­lor dum­ne­ze­ieşti şi are faţă de lucru­ri­le ome­neşti o dreap­tă jude­ca­tă, dato­ri­tă căre­ia, fără nici un peri­col, ştie să‑i călă­u­zeas­că pe alţii pe calea lui Dum­ne­zeu.

Arhi­man­dri­tul Sofro­nie Saha­rov, de la a cărui tre­ce­re în eter­ni­ta­te se împli­nesc 20 de ani, îna­in­te de a se călu­gări, a tre­cut printr‑o teri­bi­lă cri­ză sufle­teas­că. Inte­lec­tu­al de mar­că, nu înţe­le­gea cum atunci, în pri­mul răz­boi mondi­al, au murit în mod absurd sute de mii de tineri. Oare avea un sens capă­tul căii lor? Totul era înghi­ţit de întu­ne­ric.

Măr­tu­ri­seş­te: Moar­tea mea ine­vi­ta­bi­lă nu mai era ceva neîn­sem­nat. Nu. În mine, împre­u­nă cu mine, moa­re tot ceea ce fuse­se cuprins de conş­ti­inţa mea: cei apro­pi­a­ţi mie, sufe­rinţe­le şi dra­gos­tea lor, toa­tă desfă­şu­ra­rea isto­ri­ei, între­gul Pământ, în gene­ral, şi Soa­re­le, sis­te­me­le, şi neţăr­mu­ri­te­le întin­deri; până si însu­şi Făcă­to­rul lumii şi Ace­la moa­re în mine; şi înde­o­bş­te, întrea­ga fiinţă se înghi­te în întu­ne­ri­cul uită­rii.

Cine l‑a scos din aceas­tă întu­ne­ci­me sufle­teas­că? Cine i‑a ară­tat capă­tul căii? Duhov­ni­cul său, Sfân­tul Siluan. Aces­ta, la vre­mea lui, tre­cu­se printr‑o încer­ca­re ase­mă­nă­toa­re şi, în momen­tul în care era să se pră­bu­şeas­că, S‑a ară­tat Hris­tos cel Învi­at din morţi: În dreap­ta uşi­lor împă­ră­teşti, în locul Mân­tu­i­to­ru­lui, Îl vede pe Hris­tos cel viu. Întrea­ga sa fiinţă i se umple de lumi­na haru­lui Sfân­tu­lui Duh în Care recu­noa­ş­te pe Dom­nul. Pri­vi­rea Sa blân­dă şi infi­nit de bună, ira­di­ind ier­ta­re, pace şi bucu­rie, a atras ire­zis­ti­bil întrea­ga făp­tu­ră a lui Siluan . Pen­tru el aceas­tă expe­rienţă a fost con­ving­ă­toa­re, ba mai mult, i‑a con­vins şi pe alţii. Era clar care‑i capă­tul dru­mu­lui.

Iubi­ţi fra­ţi şi surori,

La capă­tul căii ne aşteap­tă Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos. Sfân­tul Ioan Teo­lo­gul, fiind răpit în rai, L‑a văzut:

Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna şi ca zăpa­da şi ochii Lui ca para focu­lui. Picioa­re­le Lui erau ase­me­nea ara­mei arse în cup­tor, iar gla­sul Lui ca un vuiet de ape multe(Apocalipsă 1, 14–15).

Ioan s‑a temut, dar Dom­nul i‑a zis:

Nu te teme! Eu sunt Cel din­tâi şi Cel de pe urmă. Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii veci­lor, şi am che­i­le morţii şi ale iadu­lui (Apo­ca­lip­să 1, 17–18).

Anul aces­ta a fost dedi­cat de către Sfân­tul Sinod Sfinţi­lor Împă­ra­ţi Con­stan­tin şi Ele­na, pen­tru că se împli­nesc 1700 de ani de când Sfân­tul Con­stan­tin a dat liber­ta­te cre­ş­ti­ni­lor prin edic­tul de la Mila­no. Or, şi Sfân­tul Împă­rat Con­stan­tin a avut o expe­rienţă direc­tă cu Dom­nul Hris­tos cel învi­at din morţi.

Ne spu­ne Euse­biu de Ceza­re­ea şi Lac­tanţiu că, în aju­nul lup­tei cu Maxenţiu la Podul Vul­tu­ru­lui, Con­stan­tin a văzut pe cer ziua, în ami­a­za mare, o Cru­ce lumi­noa­să, dea­su­pra Soa­re­lui, cu inscri­pţia: în aceas­ta vei învin­ge. Noap­tea i S‑a ară­tat, în tim­pul som­nu­lui, Iisus Hris­tos cu sem­nul Cru­cii pe care‑l văzu­se ziua pe cer, cerându‑i să‑l pună pe stea­gu­ri­le sol­da­ţi­lor . Stea­gul aces­ta se numeş­te laba­rum şi avea pe el mono­gra­ma lui Hris­tos. După ce a făcut acest lucru, a ieşit biru­i­tor în lup­tă.

Des­pre Avva Arse­nie cel Mare citim în Pate­ric că atunci când se apro­pia de capă­tul căii l‑au văzut pe el fra­ţii plân­gând şi i‑au zis lui: într-ade­văr şi tu te temi, părin­te? Şi a zis lor: într-ade­văr, fri­ca aceas­ta de acum cu mine este de când m‑am făcut călu­găr. Şi aşa a ador­mit.

Un ultim caz al unui părin­te care se apro­pia de capă­tul căii pe care vi‑l rela­tez este cel al iero­mo­na­hu­lui Nico­dim Măn­di­ţă. Pe lân­gă fap­tul că a fost un bun părin­te, a fost şi un mare misio­nar. Dato­ri­tă aces­tor cali­tă­ţi a fost întem­ni­ţat de către comu­ni­şti. Ieşit din închi­soa­re va face misiu­ne prin mai mul­te sate din Arde­al. Ajun­ge în cele din urmă duhov­nic la Mănăs­ti­rea Aga­pia. Într‑o sea­ră le‑a spus mai­ci­lor care‑l îngri­jeau: Mai­ci­lor, sta­ţi de veghe în noap­tea aceas­ta cu mine, căci dimi­nea­ţă la ora trei plec . Mai­ci­le, des­tul de scep­ti­ce, au făcut rugă­ciuni. Când se apro­pia ora trei dimi­ne­a­ta deo­da­tă chi­lia se umplu de o puter­ni­că lumi­nă şi au văzut mai­ci­le lân­gă părin­te­le un Arhi­e­reu în veş­min­te… zicând «Părin­te, de acum mergi cu noi!» Iar părin­te­le a spus atât «Doam­ne, cât Te-am aştep­tat!» . Şi a ador­mit som­nul veş­ni­ci­ei. Era Dom­nul Hris­tos.

Aces­ta e capă­tul căii omu­lui cre­din­cios. De ace­ea zice Mân­tu­i­to­rul în slu­j­ba înmor­mân­tă­rii:

Cei ce aţi umblat pe calea cea strâm­tă şi cu chi­nuri, toţi care în via­ţă cru­cea ca jug aţi luat şi Mie aţi urmat cu cre­dinţă; veni­ţi de lua­ţi daru­ri­le care am gătit vouă şi cunu­ni­le cereşti.

Impor­tant este să umblăm pe calea cea strâm­tă, lăsân­du-ne povă­ţui­ţi de cei ce o cunosc.

Măr­tu­ri­si­rea de cre­dinţă a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel, când se apro­pia de capă­tul căii, este făcu­tă tot în acest spi­rit:

Lup­ta cea bună m‑am lup­tat, călă­to­ria am săvârşit, cre­dinţa am păzit. De acum mi s‑a gătit cunu­na drep­tă­ţii, pe care Dom­nul îmi va da‑o în ziua ace­ea (2 Timo­tei 4, 7–8).

Iar în cano­nul Învi­e­rii spu­nem tri­um­fal:

Prăz­nuim omorârea morţii, sfă­râ­ma­rea iadu­lui şi înce­pă­tu­ra altei vieţi veş­ni­ce; şi, săl­tând, lău­dăm pe Pri­ci­nu­i­to­rul, Cel unul Bine­cu­vân­tat, Dum­ne­ze­ul părinţi­lor noş­tri, şi prea­slă­vit.

Dorin­du-vă Săr­bă­tori pli­ne de lumi­nă şi bine­cu­vân­ta­te, vă îmbră­ţi­şez cu drag şi vă zic: Hris­tos a Învi­at!

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: