Evangelia zilei:
Cautã:

Pilde Ortodoxe (2)

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

( Aici este par­tea intai a pil­de­lor orto­do­xe)

Pil­da Nr. 1:Dacă suferinţa
„Un cre­ş­tin l‑a între­bat pe duhov­ni­cul său:
– Părin­te, aş vrea să fiu un bun cre­ş­tin, să am o via­ţă fără păca­te. Ce tre­bu­ie să fac mai întai, ce este cel mai impor­tant ?
– O, fiu­le, totul este impor­tant. Ia spu­ne-mi, dacă ai o gră­di­nă în care plan­tezi tot felul de flori fru­moa­se, aştepti să cre­as­că ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsa­ră ele ?
– Nu, părin­te, tre­bu­ie să le ud …- Dar dacă le uzi şi atât, vor cre­ş­te ele mari si fru­moa­se ?
– Nu, părin­te, tre­bu­ie şi să mun­cesc, să am gri­jă de ele, să nu fie dis­tru­se de buru­ieni …
– Dar dacă le dai toa­te aces­tea, şi nu vor avea lumi­nă, pot ele sa cre­as­că ?
– În nici un caz, părin­te, atunci toa­ta mun­ca mea nu-şi are ros­tul, flo­ri­le nu vor cre­ş­te
nici­o­da­tă.
– Acum ai inţe­les, fiu­le ?! Sufle­tul nos­tru este ase­me­nea unei gră­dini, în care sunt semă­na­te cele mai fru­moa­se flori: dra­gos­tea, cre­dinţa, buna­ta­tea, cum­pă­ta­rea, ome­nia … Noi, insă, tre­bu­ie să avem gri­ja de aceas­ta gra­di­na din sufle­tul nos­tru, ca tot ce este aco­lo sa înflo­reas­că. Doar ast­fel sufle­tul omu­lui se umple de fru­mu­seţe. Ce tre­bu­ie sa facem pen­tru toa­te aces­tea ? Să avem gri­jă ca buru­ie­ni­le păca­te­lor să nu prin­dă răda­cini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cui­bă­reas­ca în noi, fiind­că, oda­tă intrat, este foar­te greu sa‑l mai scoţi. Şi ce mai tre­bu­ie să facem pen­tru gră­di­na sufle­tu­lui ? Să o udăm mereu cu apa dătă­toa­re de via­ţă, care este rugă­ciu­nea. Dar ele tot n‑ar cre­ş­te, dacă nu le-ar încă­lzi pe toa­te lumi­na bine­fă­că­toa­re a dra­gos­tei dum­ne­ze­ieşti. Şi unde ar putea găsi sufle­te­le noas­tre mai mul­tă căl­du­ră şi lumi­nă dum­ne­ze­ias­că, dacă nu în Bise­ri­că ?! Ei, poti tu să-mi spui, fiu­le, ce este mai impor­tant ? Toa­te sunt impor­tan­te. Fii mereu atent la sufle­tul tău, ai gri­ja de el, fiind­că atunci şi Dum­ne­zeu te va aju­ta. Doar aşa, prin mun­ca noas­tră şi cu aju­to­rul Dom­nu­lui, flo­ri­le minu­na­te din sufle­te­le noas­tre, adi­că dra­gos­tea, cre­dinţa şi toa­te lucru­ri­le bune pe care Dum­ne­zeu ni le‑a dăru­it, vor cre­ş­te nes­tin­ghe­ri­te, iar via­ţa ni se va umple de feri­ci­re.” Doam­ne aju­tă. “Toa­te lucru­ri­le ne-au fost încre­din­ța­te nouă și noi aces­to­ra.”

Pil­da Nr. 2:
Măr­tu­ri­si­rea ade­vă­ru­lui ne sca­pă de pri­mej­dii și zideș­te și pe aproa­pe­le. Un mare băr­bat creș­tin ne isto­ri­seș­te că din mica lui copi­lă­rie a fost instru­it de mama sa: o creș­ti­nă bună, a măr­tu­ri­si ade­vă­rul. Oda­tă, când se făcu­se mai mări­șor, văzând că mulți creș­tini alear­gă cu dra­gos­te pe la locu­ri­le Sfin­te, a rugat pe mama lui să‑i dea voie să se ducă și el aco­lo. “Mama mea” – poves­teș­te el, nu mă lăsa, dar văzând că nu mă poa­te îndu­ple­ca a rămâ­ne, a luat dintr‑o ladă din casa 80 de mone­de de aur și mi‑a zis: “Dra­gul mamei copi­laș, tu știi bine că au mai rămas de la tatăl tău aces­ti 80 de gal­beni. Dar pen­tru că mai ai un fra­te, numai juma­ta­te din aceas­tă sumă este par­tea ta de ave­re. “M‑a pus de i‑am făgă­du­it îna­in­tea SF. Icoa­ne a MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ȘI A MAICII DOMNULUI când mi i‑a dat, că nici­o­da­tă cât voi trăi să nu min­țesc. După ace­ea m‑a săru­tat și mi‑a zis: “Plea­că, fiul meu, sănă­tos. Te încre­din­tez DUMNEZEULUI NOSTRU cel SLĂVIT în SFÂNTA TREIME: TATĂL, FIUL ȘI SFÂNTUL DUH ȘI RUGĂCIUNILOR MAICII DOMNULUI. Se poa­te întâm­pla să nu ne mai vedem în lumea aceas­tă până în ziua jude­că­ții, la a doua veni­re, când UNIVERSUL JUDECĂTOR, VA JUDECA VIII ȘI MORȚII. Mergi îna­in­te cu aju­to­rul lui DUMNEZEU”. Am por­nit la drum cu bine și am ajuns aproa­pe de hota­re­le țării; aici cara­va­na noas­tră a fost întâm­pi­na­tă de 6 ban­diți căla­re. Ace­ia înce­pu­ră înda­ta a ne dez­bră­ca de tot ce aveam asu­pra noas­tră. Unul din ban­diți s‑a năpus­tit asu­pra mea și m‑a între­bat: Tu, băie­te, ce ai asu­pra ta?
– patru­zeci mone­de de aur, i‑am răs­puns eu, care sunt cusu­te în tivul cămă­șii mele. Ban­di­tul se strâm­bă la mine cre­zând că‑l iau în râs. Tot așa m‑au între­bat și cei­lalți ban­diți căro­ra le-am dat ace­lași răs­puns. Pe când ban­di­ții își împăr­țeau pra­da, m‑a che­mat șeful lor sus pe o movi­lă unde ședeau. Ajun­gând în mij­lo­cul lor m‑a între­bat: Dar tu, copi­le, ce ai asu­pra-ți? Am măr­tu­ri­sit ade­vă­rul mai îna­in­te la câți­va tova­răși de ai dvs, că am 40 de mone­de de aur, cusu­te la tivul cămă­șii mele, i‑am răs­puns eu. Șeful ban­dei a porun­cit înda­tă să-mi des­coa­se tivul cămă­șii, unde au găsit, după cum măr­tu­ri­si­sem eu, cele 40 de mone­de de aur.
Cum – îmi zise uimit șeful ban­di­ți­lor
– cum te-ai hotă­rât să măr­tu­ri­sești atât de ușor ade­vă­rul că ai acești bani, când ei erau așa de bine păs­trați? Nu vreau să amă­gesc pe mama, i‑am răs­puns eu, căre­ia, i‑am făgă­du­it îna­in­tea DOMNULUI că nu voi minți niciodată‑n via­ța mea. Tu, micuțu­le băie­țaș, toc­mai tu ai atâ­ta băr­bă­ție, atâ­ta curaj și atâ­ta hotă­râre sfân­tă a‑ți împlini dato­ria către mama ta? Atunci cum pot eu să mai fiu sim­ți­re către DUMNEZEU la vâr­sta mea?!!! Dă-mi mâna ta, nevi­no­vat copil, ca să mă jur pe ea căin­du-mă. Aces­tea zicând, mi‑a luat mâna dreap­tă în dreap­ta lui și a făcut un legământ sfânt îna­in­tea lui DUMNEZEU ca‑n vii­tor își va îndrep­ta via­ța după voia lui DUMNEZEU. Cei­lalți ban­diți, colegi ai lui, văzând aceas­ta au rămas înmăr­mu­riți. Ne-ai fost șef în ban­di­tism, au zis ei după ce s‑au des­me­ti­cit, către șeful lor, tot tu să ne con­duci de azi îna­in­te și pe calea vir­tu­ți­lor creș­ti­nești, în res­tul vie­ții noastre.Toți ban­di­ții au dat înda­tă îna­poi, după porun­ca căpi­ta­nu­lui lor, tot ce au luat de la toți cei de drum și au jurat căin­ță pe mâna mea.

Pil­da Nr. 3:
Într-un sat tră­ia un cio­ban, pe care îl che­ma NIȚU. Avea o tur­mă fru­moa­să de oi, pe care le îngri­jea și care, păș­teau pe un deal de la mar­gi­nea satu­lui. Har­nic cio­ban e NIȚU, ziceau săte­nii. Păcat numai că e c‑am min­ci­nos. Într-una din zile, pe când era cu tur­ma pe deal, NIȚU se gân­di cum să-și bată joc de săte­ni și să‑i păcă­leas­că. Își puse mâi­ni­le la gură și înce­pu să stri­ge din toa­te pute­ri­le: ‑Vine lupu! Săriți oameni buni! Aju­tor! Auzind aceas­ta, oameni din sat, luând ce găseau la înde­ma­nă, topoa­re, furci, sape, veniră‑n gra­bă pe deal ca să‑l sca­pe pe cio­ban de lup. Dar când au ajuns aco­lo sus, unde era tur­ma lui NIȚU, au văzut că oile păș­teau liniș­ti­te și nici urmă de lup. Iar NIȚU râdea, să se pră­pă­deas­că, bucu­ros de păcă­lea­la ce le‑a tras‑o săte­ni­lor. Dar iată într‑o zi lupul veni într-ade­văr la oi. Degea­ba stri­ga acum NIȚU după aju­tor, că nimeni din sat nu mai venea să‑l sca­pe, cre­zând că iar o fi vreo min­ciu­nă de‑a cio­ba­nu­lui, ca să‑i paca­leas­că și să-și bată joc de ei. Și așa lupul făcu mare pagubă‑n tur­mă și‑l umplu de spai­ma pe NIȚU cel min­ci­nos, care ast­fel s‑a vin­de­cat de obi­ce­iul lui cel rău de a minți… VEDEȚI ce urât și ce rău obi­cei și păcat este min­ciu­na și ce pățeș­te până la urmă cel care min­te și nu spu­ne ade­vă­rul. Căci mai târ­ziu ade­vă­rul tot se des­co­pe­ră și min­ci­no­sul rămâ­ne și de pagu­bă și de ruși­ne. Min­ciu­na este o fap­tă rea și ruși­noa­să. Prin porun­ca a noua DUMNEZEU ne înva­ță să nu min­țim, ci să spu­nem mereu ade­vă­rul, căci dacă cine­va ascun­de ade­vă­rul prin min­ciu­nă, o face pen­tru cei din jur, dar față de DUMNEZEU nu‑l poa­te ascun­de nici­o­da­tă.

Pil­da Nr. 4:
Car­tea Maca­be­i­lor și isto­ri­cul IOSIF FLAVIUS ne poves­teș­te moar­tea cura­joa­să pen­tru cre­din­ța stra­mo­șeas­că a celor șap­te frați. Ei erau tineri și dintr‑o fami­lie dis­tin­să și pre­tu­tin­deni a fost lău­da­tă vir­tu­tea și pie­ta­tea lor. Anti­oh cre­zu că tine­re­ți­le lor vor ceda pute­rii sale, ca el îi va sili să adu­că jert­fe ido­li­lor și că exem­plul lor va fi imi­tat de Iude­ii care rămă­se­se­ra încă cre­din­cioși. Ei au fost aduși îna­in­tea lui, dar cu toa­te ade­me­ni­ri­le și ame­nin­ță­ri­le sale, ei decla­ră că pre­fe­ra moar­tea decât să-și schim­be reli­gia stră­mo­șeas­că. Rege­le întă­râ­tat de sta­tor­ni­cia nestră­mu­ta­tă a aces­tor tineri și spe­rând că va împu­ți­na cre­din­ța lor prin aspri­mea tor­tu­ri­lor, porunci călă­i­lor de a‑i uci­de unul după altul, în pre­zen­ța nefe­ri­ci­tei lor mame. Ei înce­pu­ră a le tăia lim­ba, extre­mi­tă­ți­le mâi­ni­lor și picioa­re­lor și când nu rama­se din­tr-înșii decât un trunchi inform, au fost arun­cați în niș­te caza­ne înro­și­te în foc, spre a‑și găsi aco­lo sfâr­și­tul exis­ten­ței lor. Dar nici unul din ei nu a cedat tira­nu­lui. În mij­lo­cul aces­tor schin­giuri ei bine­cu­vân­ta­ră pe DUMNEZEU, zicând lui Anti­oh: Și tu, o rege, vei da oda­tă sea­ma de fap­te­le tale îna­in­tea tri­bu­na­lu­lui ceresc. Când veni rân­dul celui mai tânăr, chiar Gre­cii au fost cuprinși de milă. Unul din ei arun­că ine­lul îna­in­tea băi­a­tu­lui și‑l ruga să‑l ridi­ce pen­tru a face pe cei pre­zenți să cre­a­dă că s‑a ple­cat în fața ido­lu­lui. Copi­lul însă refu­ză. Anti­oh, văzând că cru­zi­mea lui îi va adu­ce mai mul­ta pagu­bă decât folos, dacă, nici unul din tineri nu se va supu­ne auto­ri­tă­ții sale, părea a se îmblânzi un moment în favoa­rea celui mai mic. El îl îmbră­ți­șa, îl mân­gâie și‑i zise: Dacă te vei supu­ne voin­ței mele, îți jur că vei deve­ni cel din­tâi dem­ni­tar al sta­tu­lui meu. Tână­rul însă refu­ză cu dis­preț pro­pu­ne­rea tira­nu­lui. Atunci el invi­ta pe mama sa spre a‑l sfă­tui să se supu­na, ca să poa­ta sca­pa cu via­ță. Dar aceas­tă feme­ie vir­tu­oa­să, dând pil­da de o mare tărie de SUFLET, în loc de a îndem­na pe fiul ei să-și sca­pe via­ța, ea îi reco­man­da de a se ară­ta demn de fra­ții săi și‑l împie­di­ca de a renun­ța la glo­ria lui prin lași­ta­te. Abia înce­ta de a vor­bi și tână­rul mar­tir excla­mă: NICIODATĂ nu voi căl­ca “LEGEA DIVINĂ”. Și adresân­du-se către Anti­oh, îi zise pro­fund emo­țio­nat: Mania DUMNEZEIASCĂ ce atâr­na asu­pra popo­ru­lui IUDEU va fi îmblân­zi­tă prin sân­ge­le meu și al fra­ți­lor mei; iar tu, tira­ne, tu vei pri­mi pedeap­sa meri­ta­tă. Tu însuți vei măr­tu­ri­si în dureri teri­bi­le, în zvâr­co­liri groaz­ni­ce sfâși­at, zdro­bit de remu­ș­că­ri­le con­ști­in­ței, că DOMNUL este sin­gur DUMNEZEU CEL DREPT. Când rege­le auzi aceas­ta, s‑a înfu­ri­at și mai tare, ordonând ca să se mun­ceas­că acest copil mai aspru însă, decât pe cei­lalți. În momen­tul când era să fie pre­dat călă­u­lui, mama lui îl lua în bra­țe și ceru să fie ea mai întâi omorâ­tă. Cere­rea însă îi fu res­pin­să și cel mai mic din­tre fiii ei își dete SUFLETUL în mij­lo­cul celei mai gro­za­ve schin­giuri. Mama aces­tor mar­tiri, care fuse­se de față la tor­tu­ra fii­lor ei, stri­gă: “Spu­neți TATĂLUI CERESC: Avra­am a vrut să ofe­re ca jert­fa numai un fiu, eu i‑am ofe­rit șap­te”! Apoi cura­joa­sa ANA se arun­că dis­pe­ra­tă pe cada­vre­le fii­lor ei, sufe­rind cu sta­tor­ni­cie ace­leași cru­zimi ca și dân­șii.…

Pil­da Nr. 5:
Era o tris­tă zi de iar­nă. Un băie­țaș de 7–8 ani, sin­gur și tre­mu­rând de frig, sta pe‑o ban­că, în gra­di­nă unui oraș. I‑o fi fost tare frig, căci hăi­nu­ța de pe el era sub­ți­ri­că, iar pan­ta­lo­na­șii aveau două găuri mari la genunchi! Buzi­șoa­re­le îi erau vine­te și față sla­bă era gal­be­nă ca cea­ra. Poa­te o fi avut o supă­ra­re mare, căci plân­gea și din când în când pri­vea spre CERUL aco­pe­rit de nori. Pe lân­gă el tre­cu­se­ră mulți inși fără să le pese de el. Într‑o vre­me, un domn bătrân se apro­pie de el și‑i spu­se părin­teș­te: Ce faci aco­lo, micuțu­le? Aștepți pe cine­va? Da, dom­nu­le, îi răs­pun­se copi­la­șul. Aștept pe DUMNEZEU, să vină să mă cau­te. Ce vrei să spui, dră­gu­țu­le! Ești bol­nă­vi­or? Crezi c‑ai să mori? Nu, dar anul tre­cut, EL a tri­mis să cau­te pe tatăl meu și pe fra­te­le cel mic al meu, ca să‑i aiba în casa LUI, în CER. Iar ieri, la spi­tal mama mi‑a spus așa, că și ea plea­că tot aco­lo și că DUMNEZEU nu mă va pără­si în nici un fel. Acum – ada­u­gă el în lacri­mi, n‑am pe nimeni care să mă îmbră­ți­șe­ze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâ­ta vre­me de când mă uit în sus la CER, să văd, dacă vine DUMNEZEU, dar nu văd nimic. Totuși, DUMNEZEU va veni desi­gur, dacă‑l mai aștept nițel. Nu e așa, dom­nu­le? Da, copi­le dra­gă, zise dom­nul, podidindu‑l lacri­mi­le. Nimeni n‑așteaptă‑n zadar pe DUMNEZEU, EL m‑a tri­mis să port gri­jă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lip­să de nimic. Ochii copi­la­șu­lui stră­lu­ci­ră de bucu­rie. Și pe fața lui fu ca un ful­ger de biru­in­ță. Ști­am bine, zise el, ca DUMNEZEU va veni, sau va tri­mi­te pe cine­va, căci mama nici­o­da­tă n‑a spus min­ciuni. Dar cât a‑ți întâr­zi­at pe drum și cât a tre­bu­it să vă aștept!

Pil­da Nr. 6:
A între­bat oda­tă uce­ni­cul pe Avva Amin­na: Avva, dă-mi un sfat pen­tru mân­tu­i­re. Atunci Avva Amin­na i‑a răs­puns: Pre­cum mel­cul după ce a tre­cut pe o frun­ză lasă o urmă stră­lu­ci­toa­re în urma lui așa și creș­ti­nul – fap­te­le bune și de o sfin­țe­nie a vie­ții lui să rămâ­nă după el.

Pil­da Nr. 7:
Un om, care se con­si­de­ră fără de păcat, la jude­ca­ta de apoi, i‑a spus CREATORULUI: DOAMNE, AM PĂZIT LEGEA TA, n‑am făcut nici un rău, nici o nedrep­ta­te. Pri­veș­te mâi­ni­le mele, sunt cura­te! Fără îndo­ia­lă că sunt cura­te, dar sunt goa­le!

Pil­da Nr. 8:
Un pre­ot de la țară, mer­gând cu tre­buri spre satul vecin, a văzut o feme­ie din parohia sa spă­lin­du-și rufe­le în râu și apro­pi­in­du-se de ea a întrebat‑o: ‑Dumi­ni­ca la slu­j­bă am văzut că nu m‑au ascul­tat toți cu aten­ție. Poa­te c‑am vor­bit lucruri prea savan­te și mă gân­desc, dumi­ni­ca asta să vor­besc mai pe înțe­le­sul oame­ni­lor. Spu­ne-mi dum­ne­a­ta ce-ai înțe­les din ce-am spus eu la pre­di­că? Părin­te, i‑a răs­puns cu sme­re­nie feme­ia, eu nu am mul­tă car­te, dar, aș vrea să vă întreb și eu ceva. Vedeți pân­ze­le ce le spăl eu acum? Apa tre­ce prin ele și le cură­ță. Cre­deți că au ele habar de cum le‑a cură­țat apa? Și cu toa­te astea devin albe și fru­moa­se. Nu înțe­leg eu în BISERICĂ tot cuvân­tul Sfin­ți­ei tale, dar simt în suflet căl­du­ra DUHULUI SFÂNT CARE mă cură­țeș­te de păcat așa cum apa aceas­ta cură­ță pân­ze­le mele. Tare mul­țu­mit a ple­cat pre­o­tul văzând un om care nu e doar cu gân­dul la cele sfin­te, ci și cu sufle­tul.

Pil­da Nr. 9:
Într‑o zi, un om sim­plu, cunos­cut ptr. via­ța sa cura­tă, a fost între­bat de un vecin:
‑Cum faci tu de ești tot­dea­u­na atât de mul­țu­mit? Nici­o­da­tă nu te-am văzut supă­rat.

Foar­te sim­plu ‑a răs­puns celă­lalt. În fie­ca­re dimi­nea­ță, când mă tre­zesc, pri­vesc întâi cerul. Așa îmi aduc amin­te de DUMNEZEU, de mila și bună­ta­te. Apoi, pri­vesc pămân­tul. Ast­fel îmi amin­tesc de moar­te și de JUDECATA DE APOI. În cele din urmă pri­vesc în jurul meu, lumea întrea­gă ce se tre­zeș­te în fie­ca­re dimi­nea­ță. Așa mi-aduc amin­te de seme­nii mei, de cei care sufe­ră de boli sau nepu­tin­țe, de cei ce au o via­ță mai grea decât a mea și pe care i‑aș putea aju­ta. În felul aces­ta mă bucur ptr ceea ce sunt și ptr ceea ce pot face. Bună­ta­tea izvorâ­tă din dra­gos­te adu­ce tot­dea­u­na liniș­te și mul­țu­mi­re, atât în sufle­tul celui care pri­meș­te cât și în sufle­tul celui care dăru­ieș­te cu dra­gos­te.

Pil­da Nr. 10:
O tână­ră domni­șoa­ră s‑a întors aca­să într‑o după-ami­a­ză. Avu­se­se o zi grea, cu mul­te pro­ble­me și acum era obo­si­tă și supă­ra­tă. Mama ei, feme­ie în vâr­stă s‑a gră­bit să‑i iasă în întâm­pi­na­re. S‑au așe­zat împre­u­nă la masă, dar, ca ori­ce mamă, a văzut de înda­tă tris­te­țea din sufle­tul fetei și a cău­tat să o liniș­teas­că.
‑Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi, că toa­te se pot rezol­va așa , cu una cu două? Nici nu știi des­pre ce‑i vor­ba.

-Dar îmi poți poves­ti, i‑a răs­puns cu răb­da­re mama. Poa­te te-aș putea aju­ta…

Cu ce să mă ajuti, cu sfa­turi? M‑am sătu­rat de atâ­tea între­bări și sfa­turi. Lasă-mă în pace! ‑a mai stri­gat tână­ra fată și a ple­cat în gra­bă, trân­tind ușa. Spre sea­ră, când s‑a mai liniș­tit, când și‑a dat sea­ma de gre­șe­a­la ei, de supă­ra­rea pe care i‑o pri­ci­nu­i­se, cu sigu­ran­ță mamei, s‑a întors. Aca­sa, însă și‑a găsit mama aștep­tând în foto­li­ul din fața feres­trei, cu capul in piept, par­că ar fi ador­mit. Dar ea muri­se. Muri­se de ini­ma chiar în după-ami­a­za ace­ea. Zădar­ni­ce au fost lacri­mi­le ce au urmat, zădar­ni­că a fost toa­tă dure­rea fetei. Mama muri­se și ulti­mi­le cuvin­te pe care le auzi­se de la copi­lul ei fuse­se­ră: \“LASĂ-MĂ ÎN PACE!\” Acest lucru o durea cel mai tare pe tână­ra fată: mama muri­se fără ca ea să‑i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeș­te, câtă nevo­ie are de pre­zen­ța ei, de sfa­tu­ri­le ei, de dra­gos­tea ei-dra­gos­tea de mamă. După DUMNEZEU, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.

( Aici este par­tea intai a pil­de­lor orto­do­xe)

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: