Pilde Ortodoxe (2)
( Aici este partea intai a pildelor ortodoxe)
Pilda Nr. 1:
„Un creştin l‑a întrebat pe duhovnicul său:
– Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întai, ce este cel mai important ?
– O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepti să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?
– Nu, părinte, trebuie să le ud …- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari si frumoase ?
– Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni …
– Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele sa crească ?
– În nici un caz, părinte, atunci toata munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte
niciodată.
– Acum ai inţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunatatea, cumpătarea, omenia … Noi, insă, trebuie să avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Ce trebuie sa facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădacini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibăreasca în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu sa‑l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n‑ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?! Ei, poti tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grija de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta. Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le‑a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.” Doamne ajută. “Toate lucrurile ne-au fost încredințate nouă și noi acestora.”
Pilda Nr. 2:
Mărturisirea adevărului ne scapă de primejdii și zidește și pe aproapele. Un mare bărbat creștin ne istorisește că din mica lui copilărie a fost instruit de mama sa: o creștină bună, a mărturisi adevărul. Odată, când se făcuse mai mărișor, văzând că mulți creștini aleargă cu dragoste pe la locurile Sfinte, a rugat pe mama lui să‑i dea voie să se ducă și el acolo. “Mama mea” – povestește el, nu mă lăsa, dar văzând că nu mă poate îndupleca a rămâne, a luat dintr‑o ladă din casa 80 de monede de aur și mi‑a zis: “Dragul mamei copilaș, tu știi bine că au mai rămas de la tatăl tău acesti 80 de galbeni. Dar pentru că mai ai un frate, numai jumatate din această sumă este partea ta de avere. “M‑a pus de i‑am făgăduit înaintea SF. Icoane a MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ȘI A MAICII DOMNULUI când mi i‑a dat, că niciodată cât voi trăi să nu mințesc. După aceea m‑a sărutat și mi‑a zis: “Pleacă, fiul meu, sănătos. Te încredintez DUMNEZEULUI NOSTRU cel SLĂVIT în SFÂNTA TREIME: TATĂL, FIUL ȘI SFÂNTUL DUH ȘI RUGĂCIUNILOR MAICII DOMNULUI. Se poate întâmpla să nu ne mai vedem în lumea această până în ziua judecății, la a doua venire, când UNIVERSUL JUDECĂTOR, VA JUDECA VIII ȘI MORȚII. Mergi înainte cu ajutorul lui DUMNEZEU”. Am pornit la drum cu bine și am ajuns aproape de hotarele țării; aici caravana noastră a fost întâmpinată de 6 bandiți călare. Aceia începură îndata a ne dezbrăca de tot ce aveam asupra noastră. Unul din bandiți s‑a năpustit asupra mea și m‑a întrebat: Tu, băiete, ce ai asupra ta?
– patruzeci monede de aur, i‑am răspuns eu, care sunt cusute în tivul cămășii mele. Banditul se strâmbă la mine crezând că‑l iau în râs. Tot așa m‑au întrebat și ceilalți bandiți cărora le-am dat același răspuns. Pe când bandiții își împărțeau prada, m‑a chemat șeful lor sus pe o movilă unde ședeau. Ajungând în mijlocul lor m‑a întrebat: Dar tu, copile, ce ai asupra-ți? Am mărturisit adevărul mai înainte la câțiva tovarăși de ai dvs, că am 40 de monede de aur, cusute la tivul cămășii mele, i‑am răspuns eu. Șeful bandei a poruncit îndată să-mi descoase tivul cămășii, unde au găsit, după cum mărturisisem eu, cele 40 de monede de aur.
Cum – îmi zise uimit șeful bandiților
– cum te-ai hotărât să mărturisești atât de ușor adevărul că ai acești bani, când ei erau așa de bine păstrați? Nu vreau să amăgesc pe mama, i‑am răspuns eu, căreia, i‑am făgăduit înaintea DOMNULUI că nu voi minți niciodată‑n viața mea. Tu, micuțule băiețaș, tocmai tu ai atâta bărbăție, atâta curaj și atâta hotărâre sfântă a‑ți împlini datoria către mama ta? Atunci cum pot eu să mai fiu simțire către DUMNEZEU la vârsta mea?!!! Dă-mi mâna ta, nevinovat copil, ca să mă jur pe ea căindu-mă. Acestea zicând, mi‑a luat mâna dreaptă în dreapta lui și a făcut un legământ sfânt înaintea lui DUMNEZEU ca‑n viitor își va îndrepta viața după voia lui DUMNEZEU. Ceilalți bandiți, colegi ai lui, văzând aceasta au rămas înmărmuriți. Ne-ai fost șef în banditism, au zis ei după ce s‑au desmeticit, către șeful lor, tot tu să ne conduci de azi înainte și pe calea virtuților creștinești, în restul vieții noastre.Toți bandiții au dat îndată înapoi, după porunca căpitanului lor, tot ce au luat de la toți cei de drum și au jurat căință pe mâna mea.
Pilda Nr. 3:
Într-un sat trăia un cioban, pe care îl chema NIȚU. Avea o turmă frumoasă de oi, pe care le îngrijea și care, pășteau pe un deal de la marginea satului. Harnic cioban e NIȚU, ziceau sătenii. Păcat numai că e c‑am mincinos. Într-una din zile, pe când era cu turma pe deal, NIȚU se gândi cum să-și bată joc de săteni și să‑i păcălească. Își puse mâinile la gură și începu să strige din toate puterile: ‑Vine lupu! Săriți oameni buni! Ajutor! Auzind aceasta, oameni din sat, luând ce găseau la îndemană, topoare, furci, sape, veniră‑n grabă pe deal ca să‑l scape pe cioban de lup. Dar când au ajuns acolo sus, unde era turma lui NIȚU, au văzut că oile pășteau liniștite și nici urmă de lup. Iar NIȚU râdea, să se prăpădească, bucuros de păcăleala ce le‑a tras‑o sătenilor. Dar iată într‑o zi lupul veni într-adevăr la oi. Degeaba striga acum NIȚU după ajutor, că nimeni din sat nu mai venea să‑l scape, crezând că iar o fi vreo minciună de‑a ciobanului, ca să‑i pacalească și să-și bată joc de ei. Și așa lupul făcu mare pagubă‑n turmă și‑l umplu de spaima pe NIȚU cel mincinos, care astfel s‑a vindecat de obiceiul lui cel rău de a minți… VEDEȚI ce urât și ce rău obicei și păcat este minciuna și ce pățește până la urmă cel care minte și nu spune adevărul. Căci mai târziu adevărul tot se descoperă și mincinosul rămâne și de pagubă și de rușine. Minciuna este o faptă rea și rușinoasă. Prin porunca a noua DUMNEZEU ne învață să nu mințim, ci să spunem mereu adevărul, căci dacă cineva ascunde adevărul prin minciună, o face pentru cei din jur, dar față de DUMNEZEU nu‑l poate ascunde niciodată.
Pilda Nr. 4:
Cartea Macabeilor și istoricul IOSIF FLAVIUS ne povestește moartea curajoasă pentru credința stramoșească a celor șapte frați. Ei erau tineri și dintr‑o familie distinsă și pretutindeni a fost lăudată virtutea și pietatea lor. Antioh crezu că tinerețile lor vor ceda puterii sale, ca el îi va sili să aducă jertfe idolilor și că exemplul lor va fi imitat de Iudeii care rămăsesera încă credincioși. Ei au fost aduși înaintea lui, dar cu toate ademenirile și amenințările sale, ei declară că prefera moartea decât să-și schimbe religia strămoșească. Regele întărâtat de statornicia nestrămutată a acestor tineri și sperând că va împuțina credința lor prin asprimea torturilor, porunci călăilor de a‑i ucide unul după altul, în prezența nefericitei lor mame. Ei începură a le tăia limba, extremitățile mâinilor și picioarelor și când nu ramase dintr-înșii decât un trunchi inform, au fost aruncați în niște cazane înroșite în foc, spre a‑și găsi acolo sfârșitul existenței lor. Dar nici unul din ei nu a cedat tiranului. În mijlocul acestor schingiuri ei binecuvântară pe DUMNEZEU, zicând lui Antioh: Și tu, o rege, vei da odată seama de faptele tale înaintea tribunalului ceresc. Când veni rândul celui mai tânăr, chiar Grecii au fost cuprinși de milă. Unul din ei aruncă inelul înaintea băiatului și‑l ruga să‑l ridice pentru a face pe cei prezenți să creadă că s‑a plecat în fața idolului. Copilul însă refuză. Antioh, văzând că cruzimea lui îi va aduce mai multa pagubă decât folos, dacă, nici unul din tineri nu se va supune autorității sale, părea a se îmblânzi un moment în favoarea celui mai mic. El îl îmbrățișa, îl mângâie și‑i zise: Dacă te vei supune voinței mele, îți jur că vei deveni cel dintâi demnitar al statului meu. Tânărul însă refuză cu dispreț propunerea tiranului. Atunci el invita pe mama sa spre a‑l sfătui să se supuna, ca să poata scapa cu viață. Dar această femeie virtuoasă, dând pilda de o mare tărie de SUFLET, în loc de a îndemna pe fiul ei să-și scape viața, ea îi recomanda de a se arăta demn de frații săi și‑l împiedica de a renunța la gloria lui prin lașitate. Abia înceta de a vorbi și tânărul martir exclamă: NICIODATĂ nu voi călca “LEGEA DIVINĂ”. Și adresându-se către Antioh, îi zise profund emoționat: Mania DUMNEZEIASCĂ ce atârna asupra poporului IUDEU va fi îmblânzită prin sângele meu și al fraților mei; iar tu, tirane, tu vei primi pedeapsa meritată. Tu însuți vei mărturisi în dureri teribile, în zvârcoliri groaznice sfâșiat, zdrobit de remușcările conștiinței, că DOMNUL este singur DUMNEZEU CEL DREPT. Când regele auzi aceasta, s‑a înfuriat și mai tare, ordonând ca să se muncească acest copil mai aspru însă, decât pe ceilalți. În momentul când era să fie predat călăului, mama lui îl lua în brațe și ceru să fie ea mai întâi omorâtă. Cererea însă îi fu respinsă și cel mai mic dintre fiii ei își dete SUFLETUL în mijlocul celei mai grozave schingiuri. Mama acestor martiri, care fusese de față la tortura fiilor ei, strigă: “Spuneți TATĂLUI CERESC: Avraam a vrut să ofere ca jertfa numai un fiu, eu i‑am oferit șapte”! Apoi curajoasa ANA se aruncă disperată pe cadavrele fiilor ei, suferind cu statornicie aceleași cruzimi ca și dânșii.…
Pilda Nr. 5:
Era o tristă zi de iarnă. Un băiețaș de 7–8 ani, singur și tremurând de frig, sta pe‑o bancă, în gradină unui oraș. I‑o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzișoarele îi erau vinete și față slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea și din când în când privea spre CERUL acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră mulți inși fără să le pese de el. Într‑o vreme, un domn bătrân se apropie de el și‑i spuse părintește: Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva? Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe DUMNEZEU, să vină să mă caute. Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi c‑ai să mori? Nu, dar anul trecut, EL a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele cel mic al meu, ca să‑i aiba în casa LUI, în CER. Iar ieri, la spital mama mi‑a spus așa, că și ea pleacă tot acolo și că DUMNEZEU nu mă va părăsi în nici un fel. Acum – adaugă el în lacrimi, n‑am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la CER, să văd, dacă vine DUMNEZEU, dar nu văd nimic. Totuși, DUMNEZEU va veni desigur, dacă‑l mai aștept nițel. Nu e așa, domnule? Da, copile dragă, zise domnul, podidindu‑l lacrimile. Nimeni n‑așteaptă‑n zadar pe DUMNEZEU, EL m‑a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic. Ochii copilașului străluciră de bucurie. Și pe fața lui fu ca un fulger de biruință. Știam bine, zise el, ca DUMNEZEU va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n‑a spus minciuni. Dar cât a‑ți întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!
Pilda Nr. 6:
A întrebat odată ucenicul pe Avva Aminna: Avva, dă-mi un sfat pentru mântuire. Atunci Avva Aminna i‑a răspuns: Precum melcul după ce a trecut pe o frunză lasă o urmă strălucitoare în urma lui așa și creștinul – faptele bune și de o sfințenie a vieții lui să rămână după el.
Pilda Nr. 7:
Un om, care se consideră fără de păcat, la judecata de apoi, i‑a spus CREATORULUI: DOAMNE, AM PĂZIT LEGEA TA, n‑am făcut nici un rău, nici o nedreptate. Privește mâinile mele, sunt curate! Fără îndoială că sunt curate, dar sunt goale!
Pilda Nr. 8:
Un preot de la țară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălindu-și rufele în râu și apropiindu-se de ea a întrebat‑o: ‑Duminica la slujbă am văzut că nu m‑au ascultat toți cu atenție. Poate c‑am vorbit lucruri prea savante și mă gândesc, duminica asta să vorbesc mai pe înțelesul oamenilor. Spune-mi dumneata ce-ai înțeles din ce-am spus eu la predică? Părinte, i‑a răspuns cu smerenie femeia, eu nu am multă carte, dar, aș vrea să vă întreb și eu ceva. Vedeți pânzele ce le spăl eu acum? Apa trece prin ele și le curăță. Credeți că au ele habar de cum le‑a curățat apa? Și cu toate astea devin albe și frumoase. Nu înțeleg eu în BISERICĂ tot cuvântul Sfinției tale, dar simt în suflet căldura DUHULUI SFÂNT CARE mă curățește de păcat așa cum apa aceasta curăță pânzele mele. Tare mulțumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci și cu sufletul.
Pilda Nr. 9:
Într‑o zi, un om simplu, cunoscut ptr. viața sa curată, a fost întrebat de un vecin:
‑Cum faci tu de ești totdeauna atât de mulțumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
Foarte simplu ‑a răspuns celălalt. În fiecare dimineață, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Așa îmi aduc aminte de DUMNEZEU, de mila și bunătate. Apoi, privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte și de JUDECATA DE APOI. În cele din urmă privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezește în fiecare dimineață. Așa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputințe, de cei ce au o viață mai grea decât a mea și pe care i‑aș putea ajuta. În felul acesta mă bucur ptr ceea ce sunt și ptr ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna liniște și mulțumire, atât în sufletul celui care primește cât și în sufletul celui care dăruiește cu dragoste.
Pilda Nr. 10:
O tânără domnișoară s‑a întors acasă într‑o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme și acum era obosită și supărată. Mama ei, femeie în vârstă s‑a grăbit să‑i iasă în întâmpinare. S‑au așezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat să o liniștească.
‑Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi, că toate se pot rezolva așa , cu una cu două? Nici nu știi despre ce‑i vorba.
-Dar îmi poți povesti, i‑a răspuns cu răbdare mama. Poate te-aș putea ajuta…
Cu ce să mă ajuti, cu sfaturi? M‑am săturat de atâtea întrebări și sfaturi. Lasă-mă în pace! ‑a mai strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa. Spre seară, când s‑a mai liniștit, când și‑a dat seama de greșeala ei, de supărarea pe care i‑o pricinuise, cu siguranță mamei, s‑a întors. Acasa, însă și‑a găsit mama așteptând în fotoliul din fața ferestrei, cu capul in piept, parcă ar fi adormit. Dar ea murise. Murise de inima chiar în după-amiaza aceea. Zădarnice au fost lacrimile ce au urmat, zădarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise și ultimile cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: \“LASĂ-MĂ ÎN PACE!\” Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să‑i fi spus, de fapt, cât de mult o iubește, câtă nevoie are de prezența ei, de sfaturile ei, de dragostea ei-dragostea de mamă. După DUMNEZEU, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.
( Aici este partea intai a pildelor ortodoxe)
Lasã un Rãspuns: