Pilde Ortodoxe (1)

Via­ţa

Demult, a venit la un călu­găr, un om tare necă­jit şi l‑a întrebat:
Ce este rău cu mine ?
De ce nu îmi găsesc liniştea ?
De ce nu sunt mulţu­mit de via­ţa mea ?

Bătrâ­nul călu­găr a luat, atunci, o sti­clă şi, după ce a umplut‑o pe jumă­ta­te cu apă, a pus‑o în faţa omu­lui şi l‑a întrebat:
– Cum e aceas­tă sticlă ?
– Este pe jumă­ta­te goală!
– Vezi, i‑a mai spus călugărul –
eu o văd pe jumă­ta­te plină.

În via­ţă, tre­bu­ie să vezi par­tea fru­moa­să a lucru­ri­lor. Nu este greu, mai ales că în toa­te exis­tă ceva fru­mos. Dacă vom şti să pri­vim natu­ra, vom vedea fru­mu­seţe şi bogă­ţie. Dacă vom şti să‑l pri­vim pe om, în adân­cul lui, vom vedea bună­ta­te şi dragoste.

Pri­vind ast­fel via­ţa şi oame­nii, deve­nim noi înşi­ne mai fru­moşi, mai boga­ţi şi mai buni.

†
Fii tot­dea­u­na cu Dum­ne­zeu, dacă vrei ca Dum­ne­zeu să fie tot­dea­u­na cu tine!”
( Sfân­tul Ioan Gură de Aur )

- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vor­beş­te “lim­ba” lui Dum­ne­zeu ? Un cre­ş­tin spu­ne doar lucruri fru­moa­se şi folo­si­toa­re. De la omul rău, dim­po­tri­vă, nu auzi decât vor­be urâ­te, înju­ră­turi şi min­ciuni. Cum este sufle­tul omu­lui, aşa sunt şi vor­be­le sale.

Fii atent ce spui, fiind­că, mai devre­me sau mai târ­ziu, vei ajun­ge între cei a căror lim­bă o vor­beşti! Poţi ajun­ge între păcă­toşi şi dia­voli sau între îngeri şi sfinţi.

Omul este o cora­bie mică, în care se află lei şi bala­uri, otra­vă şi rău­ta­te, cărări bol­na­ve şi pră­păs­tii fără sfârşit. Dar, tot aco­lo este şi Dum­ne­zeu, sunt şi înge­rii, via­ţa şi Împă­ră­ţia Dom­nu­lui, lumi­na şi Apos­to­lii, cetă­ţi­le cereşti şi como­ri­le de har: aco­lo, în sufle­tul omu­lui, sunt toate.”
( Sfân­tul Macarie )

Fuga­rul, obo­sit după atâ­ta goa­nă, a văzut într‑o poia­nă, o lumi­ni­ţă la fereas­tra unei case. Desi­gur că aco­lo putea găsi ceva de mân­ca­re şi hai­ne. Cu dis­pe­ra­re, a năvă­lit în oda­ia mică, unde o ima­gi­ne cu totul nea­ş­tep­ta­tă îl ţin­tui în loc: o tână­ră feme­ie plân­gea lân­gă un copi­laş micuţ, care, de ase­me­nea, scân­cea. Pe masa goa­lă, un rest de lumâ­na­re lăsa în mica încă­pe­re o lumi­nă sla­bă, în care se vedea, totu­şi, chi­pul palid şi slă­bit al femeii.

Par­că tre­zit din­tr-un coş­mar, eva­da­tul o îndem­nă pe tână­ra mamă să nu se spe­rie, se aşe­ză ală­tu­ri şi o între­bă ce pro­ble­me o fac atât de nefe­ri­ci­tă. Aceas­ta, prin­tre lacri­mi, i‑a răs­puns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foa­me şi frig, copi­la­şul s‑a îmbolnăvit.

- Lasă feme­ie, îi spu­se puş­că­ri­a­şul, o să te ajut eu.

- Nu vreau să furi pen­tru mine şi nici să sufe­re cine­va nu doresc.
– Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i‑a răs­puns omul şi a luat‑o pe feme­ie cu el. Când au ajuns împre­u­nă în faţa poli­ţi­ei, aceas­ta l‑a între­bat mirată:
– Ce faci ?
– Lasă, ţi-am spus că n‑o să sufe­re nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clă­di­rea poli­ţi­ei, omul s‑a pre­dat, iar când şeful poli­ţi­ei a venit să vadă cu ochii lui dacă peri­cu­lo­sul puş­că­ri­aş este, în sfârşit, prins, aces­ta îi spuse:

- Feme­ia aceas­ta m‑a găsit în casa ei, când încer­cam să fur câte ceva şi m‑a adus aici. Dă‑i recom­pen­sa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacri­mi de recu­noş­tinţă în ochi, feme­ia n‑a mai spus nimic. Era o recom­pen­să foar­te mare, deo­a­re­ce puţini cre­deau că cine­va l‑ar putea prin­de şi pre­da pe cri­mi­nal. Bucu­ros că îl avea acum pri­zo­ni­er, şeful poli­ţi­ei a plătit ime­di­at feme­ii suma enor­mă, după care l‑a tri­mis pe fugar îna­poi la închi­soa­re, sub pază strictă.

După câte­va zile, feme­ia, cerând o audienţă la direc­to­rul puş­că­ri­ei, i‑a poves­tit aces­tu­ia totul, aşa cum se întâm­pla­se cu ade­vă­rat. Uimit de bună­ta­tea deţi­nu­tu­lui său, cu oca­zia Sfân­tu­lui Cră­ciun ce se apro­pia, direc­to­rul l‑a gra­ţi­at, căci era obi­ce­iul ca, o dată pe an, să fie eli­be­rat puş­că­ri­a­şul care s‑a pur­tat cel mai bine. Tim­pul a dove­dit că omul ace­la se schim­ba­se cu ade­vă­rat, căci nici­o­da­tă nu a mai făcut ceva rău.

Oame­nii tre­bu­ie să se aju­te unii pe alţii. Nu te aju­ţi pe tine decât ajutându‑i pe cei­la­lţi. Dum­ne­zeu vede cu ce preţ cau­ţi bine­le alto­ra şi nu pe al tău. Dacă un ase­me­nea om – cu lanţuri la mâini şi la picioa­re, obo­sit şi dor­nic de liber­ta­te, ce nu ducea cu sine decât o groa­ză de păca­te – a putut să o aju­te pe feme­ia ace­ea, cu atât mai mult noi îi putem aju­ta pe cei din jurul nos­tru. Să ne rugăm la Dum­ne­zeu să ne dea oca­zii de a face bine, fiind­că bine­le îl putem face cu sigu­ranţă. Şi nu e zi, fără să nu se iveas­că un ase­me­nea pri­lej. Nu tre­bu­ie decât să‑l vedem.

“Nu dărui celor­la­lţi după cum meri­tă, ci după cum au nevoie.”
( Sfân­tul Ioan de Kronstadt )

- De ce ai scris pe o vâslă “cre­dinţă” şi pe cea­lal­tă “fap­te bune” ?

- Fiind­că aces­tea două mă con­duc în via­ţă, răs­pun­se bătrânul.
– Nu cred că omul are nevo­ie de amân­do­uă, spu­se cu îndrăz­ne­a­lă tână­rul. Este de ajuns doar una după care să îţi călă­u­zeşti via­ţa: dacă faci “fap­te bune”, eşti de folos celor­la­lţi, dacă ai “cre­dinţă”, îţi eşti ţie însu­ţi de folos.

Bătrâ­nul nu a spus nimic, dar a înce­put să vâsleas­că cu o sin­gu­ră vâslă. Bar­ca nu a mai avan­sat nici un pic, învâr­tin­du-se în loc. În felul aces­ta a înţe­les tână­rul ce‑a vrut să spu­nă omul: că ace­la cu suflet curat, adi­că lumi­nat de cre­dinţă, va avea şi o via­ţă cura­tă, adi­că încăr­ca­tă de roa­de­le bună­tă­ţii şi milei cre­ş­ti­neşti. Cum este sufle­tul omu­lui, tot aşa îi este şi viaţa.

Cre­dinţa fără bună­ta­te nu este decât ipo­cri­zie. Cel cu ade­vă­rat cre­din­cios Îl iubeş­te pe Dum­ne­zeu, iubindu‑i pe oameni. Fap­te­le bune şi cre­dinţa sunt cele două aripi cu aju­to­rul căro­ra sufle­tul nos­tru se îna­lţă spre Dum­ne­zeu. Cu o sin­gu­ră ari­pă nu poţi zbura!

“În fap­te se ara­tă cre­dinţa. Cre­dinţa fără fap­te nu există.”
( Sfân­tul Sime­on Noul Teolog )

- Spu­ne-mi, ce-ai făcut cu pier­si­ca ta ?
– Ce să fac, tătu­că, am mâncat‑o şi-ţi mulţu­mesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâm­bu­re­le, l‑am plan­tat în spa­te­le casei, am udat locul şi nădăj­du­iesc să cre­as­că aco­lo un pier­sic fru­mos şi roditor.
– Bine ai făcut, băi­a­tul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gos­po­dar. Dar tu, îi zise celui de-al doi­lea, ce-ai făcut cu pier­si­ca ta ?
– Am mâncat‑o. A fost atât de bună, coap­tă şi fragedă …
– Şi apoi ?
– Păi, am arun­cat sâm­bu­re­le şi m‑am dus la mama să‑i mai cer câte­va, că tare bune erau.
– Fiu­le, zise atunci omul cu întris­ta­re în glas, ai gri­jă să nu ajungi un om lacom că “laco­mul mai mult pier­de şi leneşul mai mult alear­gă”. Dar ţie ţi‑a plă­cut pier­si­ca, a fost bună ? – l‑a între­bat ţăra­nul şi pe cel de-al tre­i­lea fiu al său.
– Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea ?
– Am vândut‑o. M‑am dus cu ea în târg şi am dat‑o cu zece bani. Uite‑i!
– Fiu­le, tu sigur o să ajungi mare negus­tor, dar ai gri­jă că nu toa­te sunt de vân­za­re în via­ţă; mai ales, nu ceea ce ai pri­mit de la părinţi.
În sfârşit, ţăra­nul l‑a între­bat şi pe ulti­mul băi­at, cel mai mic din­tre toţi.
– Dar ţie ţi‑a plă­cut piersica ?
– Nici eu nu ştiu, tătucă.
– Cum, şi tu ai vândut‑o ?
– Nu, tată. Eu m‑am dus în vizi­tă la pri­e­te­nul meu de pes­te drum, care e bol­nav, şi i‑am dus‑o lui. S‑a bucu­rat mult pen­tru ea şi mi‑a mulţu­mit din suflet.

Cu lacri­mi în ochi, tatăl şi‑a luat copi­la­şul pe genunchi şi i‑a spus:
– Nu ştiu ce te vei face tu în via­ţă, dar ştiu că, indi­fe­rent ce drum vei urma, vei fi un bun cre­ş­tin şi asta e tot ce contează.

“Lăsa­ţi copi­ii să vină la Mine!”
( Sfân­ta Scriptură )

“Pre­cum meş­te­rul arun­că aurul în topi­to­rie şi‑l lasă a se cer­ne şi a se cură­ţi prin foc până ce vede că stră­lu­ceş­te, tot aşa şi Dum­ne­zeu lasă sufle­te­le ome­neşti să fie cer­ce­ta­te de neca­zuri, până ce se cură­ţă şi se lămuresc.
De ace­ea, o ast­fel de cer­ce­ta­re a lui Dum­ne­zeu este o mare bin­e­fa­ce­re pen­tru suflet.”

( Sfân­tul Ioan Gură de Aur )

( Aici este par­tea a doua a pil­de­lor ortodoxe)