Evangelia zilei:
Cautã:

Pilde Ortodoxe (1)

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

Via­ţa
Pilde Ortodoxe
Demult, a venit la un călu­găr, un om tare necă­jit şi l‑a între­bat:
Ce este rău cu mine ?
De ce nu îmi găsesc lini­ş­tea ?
De ce nu sunt mulţu­mit de via­ţa mea ?

Bătrâ­nul călu­găr a luat, atunci, o sti­clă şi, după ce a umplut‑o pe jumă­ta­te cu apă, a pus‑o în faţa omu­lui şi l‑a între­bat:
– Cum e aceas­tă sti­clă ?
– Este pe jumă­ta­te goa­lă!
– Vezi, i‑a mai spus călu­gă­rul –
eu o văd pe jumă­ta­te pli­nă.

În via­ţă, tre­bu­ie să vezi par­tea fru­moa­să a lucru­ri­lor. Nu este greu, mai ales că în toa­te exis­tă ceva fru­mos. Dacă vom şti să pri­vim natu­ra, vom vedea fru­mu­seţe şi bogă­ţie. Dacă vom şti să‑l pri­vim pe om, în adân­cul lui, vom vedea bună­ta­te şi dra­gos­te.

Pri­vind ast­fel via­ţa şi oame­nii, deve­nim noi înşi­ne mai fru­moşi, mai boga­ţi şi mai buni.


Fii tot­dea­u­na cu Dum­ne­zeu, dacă vrei ca Dum­ne­zeu să fie tot­dea­u­na cu tine!”
( Sfân­tul Ioan Gură de Aur )

 

Copi­lul şi pre­o­tul
Mer­gând prin parohia sa, un pre­ot l‑a auzit pe un copil vor­bind urât cu pri­e­te­nii săi de joa­că şi înju­rând. Oprin­du-se, l‑a între­bat:
– Dacă cine­va ar vor­bi în lim­ba engle­ză, ce ai cre­de des­pre el ?
– Că este un englez, a răs­puns băieţe­lul.
– Dar dacă cine­va ar vor­bi în lim­ba spa­ni­o­lă ?
– Ar fi un spa­ni­ol, desi­gur.

- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vor­beş­te “lim­ba” lui Dum­ne­zeu ? Un cre­ş­tin spu­ne doar lucruri fru­moa­se şi folo­si­toa­re. De la omul rău, dim­po­tri­vă, nu auzi decât vor­be urâ­te, înju­ră­turi şi min­ciuni. Cum este sufle­tul omu­lui, aşa sunt şi vor­be­le sale.

Fii atent ce spui, fiind­că, mai devre­me sau mai târ­ziu, vei ajun­ge între cei a căror lim­bă o vor­beşti! Poţi ajun­ge între păcă­toşi şi dia­voli sau între îngeri şi sfinţi.

Omul este o cora­bie mică, în care se află lei şi bala­uri, otra­vă şi rău­ta­te, cărări bol­na­ve şi pră­păs­tii fără sfârşit. Dar, tot aco­lo este şi Dum­ne­zeu, sunt şi înge­rii, via­ţa şi Împă­ră­ţia Dom­nu­lui, lumi­na şi Apos­to­lii, cetă­ţi­le cereşti şi como­ri­le de har: aco­lo, în sufle­tul omu­lui, sunt toa­te.”
( Sfân­tul Maca­rie )

 

Cri­mi­na­lul
La înce­pu­tul pri­mu­lui răz­boi mondi­al, pe vâr­ful unui mun­te, se afla cea mai temu­tă închi­soa­re. Nimeni nu reu­şi­se să eva­de­ze vreo­da­tă de aco­lo. În gene­ral, cei tri­mi­şi aici erau fie con­dam­na­ţi la moar­te pen­tru cri­me sau jafuri deo­se­bit de gra­ve, fie ispă­şeau o pedeap­să foar­te mare. Deşi era atât de bine păzi­tă, într‑o sea­ră un cri­mi­nal a scă­pat. Toa­tă noap­tea gar­die­nii l‑au hăi­tu­it cu câini, însă, spre dimi­nea­ţă, i‑au pier­dut urma într‑o pădu­re.

Fuga­rul, obo­sit după atâ­ta goa­nă, a văzut într‑o poia­nă, o lumi­ni­ţă la fereas­tra unei case. Desi­gur că aco­lo putea găsi ceva de mân­ca­re şi hai­ne. Cu dis­pe­ra­re, a năvă­lit în oda­ia mică, unde o ima­gi­ne cu totul nea­ş­tep­ta­tă îl ţin­tui în loc: o tână­ră feme­ie plân­gea lân­gă un copi­laş micuţ, care, de ase­me­nea, scân­cea. Pe masa goa­lă, un rest de lumâ­na­re lăsa în mica încă­pe­re o lumi­nă sla­bă, în care se vedea, totu­şi, chi­pul palid şi slă­bit al feme­ii.

Par­că tre­zit din­tr-un coş­mar, eva­da­tul o îndem­nă pe tână­ra mamă să nu se spe­rie, se aşe­ză ală­tu­ri şi o între­bă ce pro­ble­me o fac atât de nefe­ri­ci­tă. Aceas­ta, prin­tre lacri­mi, i‑a răs­puns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foa­me şi frig, copi­la­şul s‑a îmbol­nă­vit.

- Lasă feme­ie, îi spu­se puş­că­ri­a­şul, o să te ajut eu.

- Nu vreau să furi pen­tru mine şi nici să sufe­re cine­va nu doresc.
– Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i‑a răs­puns omul şi a luat‑o pe feme­ie cu el. Când au ajuns împre­u­nă în faţa poli­ţi­ei, aceas­ta l‑a între­bat mira­tă:
– Ce faci ?
– Lasă, ţi-am spus că n‑o să sufe­re nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clă­di­rea poli­ţi­ei, omul s‑a pre­dat, iar când şeful poli­ţi­ei a venit să vadă cu ochii lui dacă peri­cu­lo­sul puş­că­ri­aş este, în sfârşit, prins, aces­ta îi spu­se:

- Feme­ia aceas­ta m‑a găsit în casa ei, când încer­cam să fur câte ceva şi m‑a adus aici. Dă‑i recom­pen­sa pusă pe capul meu, o meri­tă!
Cu lacri­mi de recu­noş­tinţă în ochi, feme­ia n‑a mai spus nimic. Era o recom­pen­să foar­te mare, deo­a­re­ce puţini cre­deau că cine­va l‑ar putea prin­de şi pre­da pe cri­mi­nal. Bucu­ros că îl avea acum pri­zo­ni­er, şeful poli­ţi­ei a plătit ime­di­at feme­ii suma enor­mă, după care l‑a tri­mis pe fugar îna­poi la închi­soa­re, sub pază stric­tă.

După câte­va zile, feme­ia, cerând o audienţă la direc­to­rul puş­că­ri­ei, i‑a poves­tit aces­tu­ia totul, aşa cum se întâm­pla­se cu ade­vă­rat. Uimit de bună­ta­tea deţi­nu­tu­lui său, cu oca­zia Sfân­tu­lui Cră­ciun ce se apro­pia, direc­to­rul l‑a gra­ţi­at, căci era obi­ce­iul ca, o dată pe an, să fie eli­be­rat puş­că­ri­a­şul care s‑a pur­tat cel mai bine. Tim­pul a dove­dit că omul ace­la se schim­ba­se cu ade­vă­rat, căci nici­o­da­tă nu a mai făcut ceva rău.

Oame­nii tre­bu­ie să se aju­te unii pe alţii. Nu te aju­ţi pe tine decât ajutându‑i pe cei­la­lţi. Dum­ne­zeu vede cu ce preţ cau­ţi bine­le alto­ra şi nu pe al tău. Dacă un ase­me­nea om – cu lanţuri la mâini şi la picioa­re, obo­sit şi dor­nic de liber­ta­te, ce nu ducea cu sine decât o groa­ză de păca­te – a putut să o aju­te pe feme­ia ace­ea, cu atât mai mult noi îi putem aju­ta pe cei din jurul nos­tru. Să ne rugăm la Dum­ne­zeu să ne dea oca­zii de a face bine, fiind­că bine­le îl putem face cu sigu­ranţă. Şi nu e zi, fără să nu se iveas­că un ase­me­nea pri­lej. Nu tre­bu­ie decât să‑l vedem.

Nu dărui celor­la­lţi după cum meri­tă, ci după cum au nevo­ie.”
( Sfân­tul Ioan de Kron­sta­dt )

 

Cele două vâsle
Demult, tră­ia un batrân, om cu fri­ca lui Dum­ne­zeu, ce-şi câş­ti­ga tra­i­ul tre­când călă­to­rii, cu bar­ca sa, de pe un mal pe celă­lalt al unui râu. Într‑o zi, în timp ce moşul îl tre­cea cu bar­ca pe un tânăr, aces­ta obser­vă că pe fie­ca­re vâslă este ceva scris şi între­bă:

- De ce ai scris pe o vâslă “cre­dinţă” şi pe cea­lal­tă “fap­te bune” ?

- Fiind­că aces­tea două mă con­duc în via­ţă, răs­pun­se bătrâ­nul.
– Nu cred că omul are nevo­ie de amân­do­uă, spu­se cu îndrăz­ne­a­lă tână­rul. Este de ajuns doar una după care să îţi călă­u­zeşti via­ţa: dacă faci “fap­te bune”, eşti de folos celor­la­lţi, dacă ai “cre­dinţă”, îţi eşti ţie însu­ţi de folos.

Bătrâ­nul nu a spus nimic, dar a înce­put să vâsleas­că cu o sin­gu­ră vâslă. Bar­ca nu a mai avan­sat nici un pic, învâr­tin­du-se în loc. În felul aces­ta a înţe­les tână­rul ce‑a vrut să spu­nă omul: că ace­la cu suflet curat, adi­că lumi­nat de cre­dinţă, va avea şi o via­ţă cura­tă, adi­că încăr­ca­tă de roa­de­le bună­tă­ţii şi milei cre­ş­ti­neşti. Cum este sufle­tul omu­lui, tot aşa îi este şi via­ţa.

Cre­dinţa fără bună­ta­te nu este decât ipo­cri­zie. Cel cu ade­vă­rat cre­din­cios Îl iubeş­te pe Dum­ne­zeu, iubindu‑i pe oameni. Fap­te­le bune şi cre­dinţa sunt cele două aripi cu aju­to­rul căro­ra sufle­tul nos­tru se îna­lţă spre Dum­ne­zeu. Cu o sin­gu­ră ari­pă nu poţi zbu­ra!

În fap­te se ara­tă cre­dinţa. Cre­dinţa fără fap­te nu exis­tă.”
( Sfân­tul Sime­on Noul Teo­log )

 

Cele patru pier­sici
Oda­tă, un ţăran a vrut să‑i încer­ce pe cei patru fii ai săi. I‑a che­mat dimi­nea­ţa la el şi i‑a dat fie­că­ru­ia câte o pier­si­că. A ple­cat apoi la câmp, lăsându‑i să-şi vadă de tre­buri şi să-şi împar­tă ziua cum cred ei de cuvi­inţă. Sea­ra însă, când s‑a întors, i‑a che­mat pe toţi patru în tin­dă şi l‑a între­bat pe cel mai mare:

- Spu­ne-mi, ce-ai făcut cu pier­si­ca ta ?
– Ce să fac, tătu­că, am mâncat‑o şi-ţi mulţu­mesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâm­bu­re­le, l‑am plan­tat în spa­te­le casei, am udat locul şi nădăj­du­iesc să cre­as­că aco­lo un pier­sic fru­mos şi rodi­tor.
– Bine ai făcut, băi­a­tul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gos­po­dar. Dar tu, îi zise celui de-al doi­lea, ce-ai făcut cu pier­si­ca ta ?
– Am mâncat‑o. A fost atât de bună, coap­tă şi fra­ge­dă …
– Şi apoi ?
– Păi, am arun­cat sâm­bu­re­le şi m‑am dus la mama să‑i mai cer câte­va, că tare bune erau.
– Fiu­le, zise atunci omul cu întris­ta­re în glas, ai gri­jă să nu ajungi un om lacom că “laco­mul mai mult pier­de şi leneşul mai mult alear­gă”. Dar ţie ţi‑a plă­cut pier­si­ca, a fost bună ? – l‑a între­bat ţăra­nul şi pe cel de-al tre­i­lea fiu al său.
– Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea ?
– Am vândut‑o. M‑am dus cu ea în târg şi am dat‑o cu zece bani. Uite‑i!
– Fiu­le, tu sigur o să ajungi mare negus­tor, dar ai gri­jă că nu toa­te sunt de vân­za­re în via­ţă; mai ales, nu ceea ce ai pri­mit de la părinţi.
În sfârşit, ţăra­nul l‑a între­bat şi pe ulti­mul băi­at, cel mai mic din­tre toţi.
– Dar ţie ţi‑a plă­cut pier­si­ca ?
– Nici eu nu ştiu, tătu­că.
– Cum, şi tu ai vândut‑o ?
– Nu, tată. Eu m‑am dus în vizi­tă la pri­e­te­nul meu de pes­te drum, care e bol­nav, şi i‑am dus‑o lui. S‑a bucu­rat mult pen­tru ea şi mi‑a mulţu­mit din suflet.

Cu lacri­mi în ochi, tatăl şi‑a luat copi­la­şul pe genunchi şi i‑a spus:
– Nu ştiu ce te vei face tu în via­ţă, dar ştiu că, indi­fe­rent ce drum vei urma, vei fi un bun cre­ş­tin şi asta e tot ce con­tea­ză.

Lăsa­ţi copi­ii să vină la Mine!”
( Sfân­ta Scrip­tu­ră )

 

Casa Dom­nu­lui
Într‑o sea­ră de iar­nă, o tână­ră fami­lie stă­tea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apă­sat de griji, iar mama plân­gea, ţinân­du-şi faţa în pal­me. Feti­ţa lor cea mică, mira­tă de aceas­tă situ­a­ţie, se apro­pie încet şi între­bă:
– Mamă, de ce plângi ?
– Fata mea, sunt zile gre­le, nu mai avem bani şi pen­tru a putea trăi am vân­dut şi casa aceas­ta fru­moa­să. Mâi­ne va tre­bui să ne mutăm într‑o casă mult mai mică. De ace­ea plâng, fiind­că ne este greu să ple­căm din aceast loc minu­nat, unde am tră­it în lini­ş­te atâţia ani, şi să ne mutăm într‑o casă sără­căcioa­să şi ca vai de ea …
– Dar, mamă, nu locu­ieş­te Dum­ne­zeu şi în casa ace­ea săra­că în care ne vom muta ?
Mira­ţi de cre­dinţa copi­lei şi de ade­vă­rul spus de aceas­ta, părinţii au înte­les că, în via­ţă, gre­u­tă­ţi­le şi neca­zu­ri­le de ori­ce fel înco­lţesc sufle­tul omu­lui, dar cre­dinţa şi spe­ranţa nu tre­bu­ie nici­o­da­tă uita­te, fiind­că doar cu ele în suflet dru­mul spi­nos al vieţii e stă­bă­tut mai uşor.

Pre­cum meş­te­rul arun­că aurul în topi­to­rie şi‑l lasă a se cer­ne şi a se cură­ţi prin foc până ce vede că stră­lu­ceş­te, tot aşa şi Dum­ne­zeu lasă sufle­te­le ome­neşti să fie cer­ce­ta­te de neca­zuri, până ce se cură­ţă şi se lămu­resc.
De ace­ea, o ast­fel de cer­ce­ta­re a lui Dum­ne­zeu este o mare bin­e­fa­ce­re pen­tru suflet.”

( Sfân­tul Ioan Gură de Aur )

( Aici este par­tea a doua a pil­de­lor orto­do­xe)

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Un rãspuns la Pilde Ortodoxe (1)

  • Gică spune:Sărumeena părin­te Leon­tie, Gică sunt. Vă mulţu­mesc pen­tru căci aţ aarp­ce­et cea‑m spus ieu aici­şa lu dom­nu Lăză­res­cu, dară mai bine mă ocă­raţ ca să nu me‑o iau een cap. Dară să mai ştiţ că nu ie dela mine eenţe­lep­ciu­nia care ziceţ, pen­tru căci vai de stea­oa mea den-ţelep­ciu­nea mea! Dar mia m‑ia plă­cut mult o car­te care am citi­to şi care o am şi chiar eu aca­să. Deci cum a fost. Deci ieram oda­tă la un dom­nu părin­te aca­să şi puneam eu gre­se aca­să la el. Şi avea el mul­te cărţi şi ieu ceend loam cee­teo pau­ză mai mă uitam prin ele, pen­tru căci aca­să la mine ieu nu pria citesc căci mă adoar­me căci seent rupt sea­ra, dară ceend fac trea­bă la om aca­să, la var sau la gre­se sau faeanţă, mai citesc căci fac cee­teo pau­ză. Şi deci am loat o car­te aşa mare care se chia­mă Pate­ric şi care are aşa pe scurt ca un fel de vor­be şi lucruri dea-le unor părinţi care au tră­it iei mai dede­mult, dar car­tea ie ade­vă­ra­tă pen­tru căci are la sfă­rşit niş­te poze cu cum era căsu­ţe­le la părinţii ace­ia een deşert. Deci aşa de mult mia plă­cut mia ce zicea părinţi ace­ia că am stat cam o oră să citesc şi na‑m mai pus gre­se. Şi deci la‑m rugat pe părin­te­le săm dea mie car­tia ace­ia căci nea‑m toc­mit şi ieu am mai lăsat la preţu de pus gre­se şi părin­te­le mea dat car­tea la schinb. Deci ieu am citi­to pe toa­tă şi am een­vă­ţat de aco­loşa mul­te lucruri şi cuvin­te care nu am mai auzit la bise­ri­că niceo­da­tă şi care am zis ieu că e chiar cuvin­te­le lu Dom­nul nos­tru Isus Hris­tos, pen­tru căci oame­ni­ii ace­ia călu­gări avea mul­tă milă şi iubi­rea şi erta­re ca Măn­tu­i­to­rul, care az nu mai e. Şi eu zic căci ie păcat mare, pen­tru căci cum eem zicea mie buni­ca mia Dum­ne­zeu so erte, poţ să mănănci Gică doa­ră urzici toa­tă vea­ţa şi să dormi pe pea­tră şi să scoţ dra­ci­ii din oameni, dară dacă na‑i milă şi ier­ta­re Gică nu te măn­tu­eşti. Deci een legă­tu­ră cu asta, şi Patri­cul a mai zis ceva care mia plă­cut mult şi ma‑m găn­dit ieu mult. A mai zis că dacă vria un om, el poa­te să ajun­gă sfănt pănă sea­ra. Şi ma‑m geen­dit mult la cum adi­că aşa repe­de să te faci sfe­ent? Căci alţi­ii s‑a chi­nu­it o vea­ţă şi tot nu sa făcut sfinţi. Dară răs­pun­su la aci­as­tă pro­ble­mă mea venit din­tro­da­tă geendindum‑ă tot la buni­ca mia şi cem‑i zicea ea mia, şi par­că am auzi­to din­tro­da­tă zice­end tare: mila şi erta­rea şi iubi­rea Gică, astea te face sfănt pănă seara.Dară vam ţinut pria mult de vor­bă aici­şa. Dar ieu sunt bucu­ros că maţ loat een sea­mă şi bucu­ros ca să mai vor­bim şi des­pre cele sfin­te. Măca­ră să vor­besc de iele, căci de făcut nu pria le fac.Deci nu ştiu ce vreţ să vor­biţ cu mine, poa­te aveţ de dat cu var sau de pus gre­se, căci ieu sunt mese­reaş bun şi nen-ţele­gem. Adre­sa mia de meil e .Săru mee­na şi Doam­nea-jută.

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: