Viata şi minunile Sf. Dimitrie cel Nou – Ocrotitorul Bucureştilor (film documentar)

Sfân­tul Dimi­trie cel nou Basarabov

Tal­cu­i­rea vie­tii sale minunate

Via­ta Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, numit si Basa­ra­bov, e o via­ta minu­na­ta. Si aceas­ta nu numai prin chi­pul lumi­nat al tra­i­u­lui sau sfant, dar si prin Sfin­te­le Sale Moas­te. Si apoi, in totul lua­ta, ea e o via­ta impo­do­bi­ta cu mul­te minuni si cu adanci tal­cu­iri ale mul­tor tai­ne ale vie­tii noas­tre crestinesti.

Sfan­tul Dimi­trie s‑a nas­cut dintr‑o fami­lie nu de neam mare ca nume si ave­re, cu bla­zoa­ne si hri­soa­ve, cum soco­tesc cei multi mari­rea. Parin­tii sai au fost oameni saraci. Hra­na cea de toa­te zile­le si‑o sco­teau din mun­ca cam­pu­lui, la fel cu mul­ti­mea cea mare a ome­ni­rii de atunci si de ori­cand. Cu toa­te aces­tea, sti­ut-au ei sa-si cas­ti­ge un mare dar pen­tru via­ta lor: darul cre­din­tei in Dum­ne­zeu. Si aceas­ta i‑a inal­tat la o cin­ste deo­se­bit de mare, mai ales in fata Impa­ra­tu­lui tutu­ror vea­cu­ri­lor, ina­in­tea lui Dum­ne­zeu. Nume­le lor, ca si al cres­ti­ni­lor celor buni, au fost insem­na­te nu in car­tea de glo­rie a vre­u­nui popor, ci in Car­tea vie­tii, care se afla in Impa­ra­tia cea ves­ni­ca a cerurilor.

Satul de nas­te­re al Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, de ase­me­nea a fost un sat mic si nein­sem­nat, ca cele mai de pe urma ase­zari ome­ne­s­ti. Neba­gat in sea­ma de boie­rii popo­ru­lui si uitat chiar de oame­nii cu vaza in ochii lor, insa mereu pre­zent in pri­vi­ri­le cele ves­ni­ce ale lui Dum­ne­zeu, care in pul­be­rea ace­lor locuri vedea mar­ga­ri­ta­re de vieti sufle­tes­ti. Satul se che­ma Basa­ra­bov. Nume pe care l‑a facut ves­tit mai apoi tutu­ror popoa­re­lor cres­ti­ne Sfan­tul Dimitrie.

Cat pri­ves­te vea­cul de nas­te­re al aces­tui Sfant, nu se stie in chip sigur. Unii spun ca ar fi vea­cul al doi­spre­ze­ce­lea, iar altii dau ca sigur pe cel de al trei­spre­ze­ce­lea. Si anu­me in vre­mea impa­ra­ti­lor Roma­no-Bul­gari. Ori­cum, sti­in­ta buna avem ca pes­te cate­va sute de ani, sfin­te­le sale moas­te au fost gasi­te, in chip minu­nat in albia rau­lui Lom. Asa ca de e cu neba­ga­re de sea­ma omul si cro­ni­ce­le, Dum­ne­zeu nici­o­da­ta nu uita si nu neso­co­tes­te pe fiii Sai, ori­cat de neba­gati in sea­ma ar fi de catre mai marii unui popor.

Acest fiu de satean, si putem spu­ne inca, al celui mai sarac satean, isi petre­cu copi­la­ria intr-una din ascul­ta­ri­le de via­ta de care se face pome­ni­re in Biblie, cu pri­vi­re la multi oameni sla­vi­ti ina­in­tea lui Dum­ne­zeu. Si el a fost pas­tor de vite. Si in mij­lo­cul tur­me­lor pazi­te de dan­sul, mul­te lucruri bune izvo­ra­toa­re de inte­lep­ciu­ne a avut de inva­tat. Mai intai tace­rea si apoi rab­da­rea pe care ti le infa­ti­sea­za ca lec­tii minu­na­te aces­te ani­ma­le. Si in sfar­sit, ar fi sa pome­nim si de fap­tul, ca tot bine­le si raul lor atar­na mult de sta­pa­nul lor. Aces­tea si inca alte­le, l‑au facut pe micul pas­tor Dimi­trie, sa pri­veas­ca, sa gan­deas­ca si apoi sa vor­beas­ca chiar cu Pas­to­rul cel Mare al ome­ni­rii. Si un glas tai­nic poa­te, nemar­tu­ri­sit noua, ii rasu­na in sufle­tul sau nevi­no­vat. Si atunci, si el urmea­za pe Pas­to­rul cel Bun al ome­ni­rii. Lasa totul. Se duce in pus­tie, depar­te de ai sai si de toa­te cele ale lui. Si, intr‑o pes­te­ra, unde era o manas­ti­re, se calu­gari. Adi­ca isi inchi­na via­ta Dom­nu­lui si numai Dom­nu­lui, pen­tru care facu jura­mant sfant de a‑I implini numai voia Sa.

In aceas­ta sfan­ta ascul­ta­re, impli­ni­ta cu mul­ta dra­gos­te, Sfan­tul Dimi­trie se savar­si intru Dom­nul, nimic dorind pen­tru sine, ci totul pen­tru sla­va lui Dum­ne­zeu. El n‑a fost nici dia­con si nici pre­ot, ci sim­plu monah, care a sti­ut insa sa dea ata­ta stra­lu­ci­re cres­ti­na aces­tei vieti, incat cunu­na vie­tii celei nemu­ri­toa­re o pri­mi nu numai pe suflet, ci si pe tru­pul cel muri­tor… Si aceas­ta nu de la oameni, fie ei si impa­rati, ci de la Insu­si Dum­ne­zeu, Impa­ra­tul ceru­lui si al pamantului.

Iar intrea­ga Bise­ri­ca cres­ti­na orto­do­xa il pro­sla­ves­te cu ast­fel de can­tari: “Cuvi­oa­se Parin­te, in tot paman­tul a iesit ves­ti­rea ispra­vi­lor tale; pen­tru aceas­ta in ceruri ai aflat pla­ta oste­ne­li­lor tale; tabe­re­le dra­ces­ti ai pier­dut, cete­le inge­res­ti ai ajuns, a caro­ra via­ta fara de pri­ha­na ai urmat”…

Intr-ade­var, si in aceas­ta via­ta a Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, care a fost mic si nein­sem­nat si fara de inte­lep­ciu­nea cea de la oameni, vedem tal­cu­i­ta o mare tai­na a pute­rii de stra­lu­ci­re a ori­ca­rui bun cres­tin, cat de umil ar fi el, si des­pre care face pome­ni­re si Sfan­tul Apos­tol Pavel:“Caci pri­vi­ti, fra­ti­lor, la che­ma­rea voas­tra, ca nu sun­teti intre voi multi inte­lepti din fire, multi puter­nici, multi de neam ales. Dar Dum­ne­zeu a ales cele nebu­ne ale lumii, ca sa rusi­ne­ze pe cei inte­lepti, si cele sla­be ale lumii le‑a ales Dum­ne­zeu, ca sa rusi­ne­ze pe cele tari; cele de neam prost ale lumii, cele umi­li­te si cele ce nu sunt le‑a ales Dum­ne­zeu, ca sa desfi­in­te­ze pe cele ce sunt, ca nici un om sa nu se faleas­ca ina­in­tea lui Dum­ne­zeu… Ca pre­cum este scris: “Cel ce se lau­da in Dom­nul sa se lau­de”. (I. Cor. I 26–31).

Pri­vi­ti cum toa­te aces­tea s‑au impli­nit cu Sfan­tul Dimi­trie cel Nou. Mic si neba­gat in sea­ma de oameni, sarac si fara inte­lep­ciu­nea vea­cu­lui sau, si totu­si avand cu el numai comoa­ra cea cereas­ca a inva­ta­tu­rii sfin­te pe care a trait‑o, a fost inal­tat de Dum­ne­zeu la ata­ta cin­ste, iar acu­ma cres­ti­na­ta­tea drep­t­ma­ri­toa­re se inchi­na si se roa­ga Lui si sfin­te­lor Sale Moaste…

De ace­ea, ori­ci­ne ai fi tu citi­to­ru­le, cat de nelu­at in sea­ma de oameni, sau cat de marit vei fi ina­in­tea oame­ni­lor, cau­ta sa doban­des­ti mai intai si mai ales, cin­stea si sla­va lui Dum­ne­zeu. Si apoi, vei avea cu ade­va­rat nemu­ri­rea cea ves­ni­ca pen­tru tine ina­in­tea oame­ni­lor chiar, dar inde­o­se­bi in Impa­ra­tia cea ves­ni­ca a lui Dum­ne­zeu, catre care zi de zi pasim.

O alta tai­na a vie­tii cres­ti­ne, care se face lamu­ri­ta in chip deo­se­bit prin via­ta Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, e ace­ea a retra­ge­rii sale mai mult din cele ale lumii, si trai­rea mai ales cu cele ale cre­din­tei. Sfan­tul Dimi­trie, inca din copi­la­ria sa sim­tea aceas­ta dul­cea­ta a vie­tii sale, in a avea mereu pre­zent pe Dum­ne­zeu in sufle­tul sau. Si pen­tru a nu fi stin­ghe­rit cu ceva el, dar mai ales Sfin­te­nia lui Dum­ne­zeu, in sufle­tul sau, care ade­sea era inva­lu­it de patimi, se hotari sa se duca aco­lo unde ves­nic, zi si noap­te, e prea­ma­rit Dum­ne­zeu. S‑a dus el cu pla­ce­re intr‑o ceta­te care e numai si numai duhov­ni­ceas­ca, intr‑o manas­ti­re. Si aco­lo, de ase­me­nea, nu cu puti­ne oste­neli, in pri­ve­gheri si ruga­ciuni, a reu­sit ca in scurt timp sa-si sim­ta via­ta sa numai in voia lui Dumnezeu.

Ome­ne­ste jude­cand, cei multi spun ca un om care se duce la manas­ti­re, fuge de lume, dar nu ada­u­ga ca se duce sa tra­ias­ca numai pen­tru Dum­ne­zeu. Si mai spun inca multi, ca toti cei ce se fac monahi, sunt pier­duti pen­tru lume, ca ei nu se vor bucu­ra de sla­va oame­ni­lor. Pe cand acei cari raman in lume, vor impa­rati lumea…

Cata tai­na cuprin­de vii­to­rul uno­ra si alto­ra e nes­ti­ut, mai ales de cei ce jude­ca pe cei ce se duc sa tra­ias­ca cu deo­se­bi­re inva­ta­tu­ra cres­ti­na. Caci iata ce vedem noi lamu­rit din via­ta Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, care s‑a dus sa tra­ias­ca in pus­ti­e­tati numai si numai in pre­zen­ta lui Dum­ne­zeu. Astazi, si de mul­te vea­curi in tre­cut si foar­te mul­te in vii­tor, El si sfin­te­le Sale Moas­te se afla in cin­stea cea mai mare a ome­ni­rii. Si nu numai in tai­na cuge­te­lor oame­ni­lor, ci si in nenu­ma­ra­te case se afla sfan­ta Lui Icoa­na, iar sfin­te­le Sale Moas­te sunt in Capi­ta­la unei Tari, mari si fru­moa­se cum e Bucu­res­ti­ul si cum e Roma­nia… Si ceva mai mult, nu in ori­ce loc, ci in loca­sul cel mai sfant si mai maret al aces­tei Tari, in Bise­ri­ca cea Sfan­ta a lui Dum­ne­zeu, aco­lo unde tot cres­ti­nul vine sa inal­te ruga­ciuni sfin­te pen­tru izba­vi­rea lui si a Tarii.

Abia acu­ma, ne este par­ca si mai lamu­ri­ta tai­na, ca cine fuge de Dum­ne­zeu si se afun­da in lume, si inde­o­se­bi in paca­te­le ei pe care le urmea­za, unul ca ace­la chiar astazi, dar cu atat mai mult in vii­tor, nu impa­ra­tes­te in lume, ci se pier­de in noap­tea cea ves­ni­ca a uita­rii si a pedep­se­lor. Si unii din­tre aces­tia, care se falesc mai mult cu fara­de­le­gi­le lor, ajung in cele din urma, ca in via­ta fiind, sa fie sco­si in chip for­tat din mij­lo­cul soci­e­ta­tii, ca peri­cu­lo­si. Nu tot asa se intam­pla insa, cu acei care in via­ta aceas­ta se apro­pie mai mult sau chiar intru totul de Dum­ne­zeu… Caci mai tar­ziu, lumea intrea­ga alear­ga la aju­to­rul lor…

Calea ce a urmat‑o Sfan­tul Dimi­trie cel Nou, ca sa poa­ta ajun­ge pe aces­te culmi ale stra­lu­ci­rii celei ves­ni­ce, e iara­si o tai­na pe care a gasit‑o el in spu­se­le Man­tu­i­to­ru­lui: pos­tul si ruga­ciu­nea. Prin aces­te aju­toa­re de mare pret, mona­hul Dimi­trie a putut birui raul, si si‑a incu­nu­nat via­ta sa. Pri­vi­ghe­ri­le de zi si de noap­te, cu tim­pul, au ajuns sa fie usoa­re si pla­cu­te, nema­ia­vand sa odih­neas­ca un trup care, de e bine ingri­jit tre­bu­ies­te sa‑i dai cu pri­so­sin­ta odih­na si des­fa­tari. In aceas­ta pri­vin­ta, putem spu­ne, ca prin mul­te aju­nari, Sfan­tul ajun­se­se sa faca din tru­pul sau o pre­lun­gi­re a sufle­tu­lui sau, ves­nic treaz catre cele pla­cu­te Dom­nu­lui. Da, Sfan­tul Dimi­trie cel Nou a trait o via­ta de post si ruga­ciu­ne. De ace­ea si can­ta­rea bise­ri­ceas­ca ii prea­ma­res­te aces­te vir­tuti cu une­le ca aces­tea: “Ca un inger pre pamant, via­ta ta ti-ai savar­sit in post si ruga­ciuni, ziua si noap­tea petre­cand; ca sa infrangi por­ni­rea ispi­te­lor cu care te-ai lup­tat, ca un ostas ade­va­rat al Dom­nu­lui; a carui voie ai impli­nit din tine­re­te, Dimi­trie, si toa­te intru nimi­ca le-ai soco­tit; pen­tru aceas­ta si noi cu cre­din­ta te lau­dam si te preamarim”…

Si pe aceas­ta cale a pos­tu­lui si a ruga­ciu­nii, multi nes­ti­u­tori din lumea aceas­ta o hulesc. Soco­tind ei ca, din con­tra, prin laco­mie si prin somn mult sun­tem mai tari, mai nebi­ru­i­ti, ca cine-si are tru­pul cu mai mul­te buna­tati imbu­i­bat si apoi cu mai mul­te si mai scum­pe hai­ne inchin­gat, unul ca ace­la e incu­nu­nat si cu vic­to­rii in via­ta!… Dar, iata ca si aici, tai­na vie­tii cu ade­va­rat biru­i­toa­re o vedem la Sfan­tul Dimi­trie cel Nou, in calea pos­tu­lui si a ruga­ciu­nii pe care a urmat‑o. Pe cand cei lacomi, mai curand, si pen­tru tot­dea­u­na, mor, iar cei infra­nati, cei cum­pa­tati biru­iesc in via­ta aceas­ta vea­cu­ri­le, iar in cea vii­toa­re se incu­nu­nea­za cu feri­ciri ves­ni­ce. Va intreb pe voi: unde‑s tru­pu­ri­le celor lacomi si ale celor care in via­ta lor s‑au des­fa­tat in toa­te pla­ce­ri­le cele tru­pes­ti? Toa­te ace­le tru­puri au pie­rit, una cu paman­tul s‑au facut, nu la mul­te zile dupa moar­tea lor, pe cand, iata, pe acel ce cu totul a trait in post si ruga­ciu­ne, sfin­te­le sale ose­min­te, de vea­curi, le avem ca Sfin­te Moas­te, cin­sti­te de toti oame­nii, chiar si de pagani, caci la dansii nici­cand nu s‑a vazut asa ceva.

Toa­te aces­te tai­ne ale vie­tii celei ade­va­ra­te, si inca mul­te alte­le, le‑a aflat Sfan­tul Dimi­trie cel Nou de la Sta­pa­nul si Parin­te­le vie­tii sale si al nos­tru al tutu­ror. Meri­tul cel mare e ca a sti­ut sa-si cala­u­zeas­ca El pasii vie­tii Sale catre Dom­nul. Mai apoi, toa­te daru­ri­le cele boga­te ale lui Dum­ne­zeu, in chip firesc, s‑au revar­sat pes­te El. Caci iata ce spu­ne Insu­si Man­tu­i­to­rul: “Cel ce va bea din apa, pe care i‑o voi da Eu, se va face intr-insul izvor de apa, care cur­ge spre via­ta ves­ni­ca”. (Ioan IV 14). Caci “de cre­de cine­va in Mine, din­la­un­trul ace­lu­ia vor cur­ge rauri de apa vie”… (Ioan VII 38). Intr-ade­var, omul de la om si prin el insu­si, nu poa­te sa-si ada­va­seas­ca decat lucrul cel pie­ri­tor. Pe cand de la Dum­ne­zeu, pe lan­ga aces­tea, inde­o­se­bi doban­dim daruri ves­ni­ce atat pen­tru noi, cat si pen­tru altii. Ast­fel a fost cu Sfan­tul Dimi­trie cel Nou, care, apro­pi­in­du-se cu sfin­te­nie si fri­ca de aceas­ta vis­te­rie a Dum­ne­zei­rii, a ajuns ca El sa fie pen­tru noi izvo­ra­tor al vis­te­ri­ei celei ceres­ti. Mai intai, inta­rin­du-si si sfin­tin­du-si el via­ta si tru­pul cu doc­to­ria cea nemu­ri­toa­re de la Hris­tos, care s‑a cobo­rat asu­pra Lui prin har si inva­ta­tu­ra, s‑a pre­ga­tit pen­tru noi apoi, a fi doc­to­rie si tama­du­i­re in mul­te­le noas­tre neca­zuri si sufe­rin­te. Dupa cum si spu­ne can­ta­rea bise­ri­ceas­ca: “Cela ce esti osard­nic ruga­tor si al nos­tru mij­lo­ci­tor, fan­ta­na cur­ga­toa­re de tama­du­iri, prin darul lui Dum­ne­zeu, cu sar­gu­in­ta stri­gam catre tine, Sfin­te Dimi­trie, intam­pi­na de gra­ba ca sa ne izba­vim de nevoi, ca unul care ai indraz­ni­re catre Cel Ato­tpu­ter­nic”…, caci “Dom­nul cel ce prea­ma­res­te pe slu­gi­le Sale, te‑a des­co­pe­rit ca o comoa­ra izvo­ra­toa­re de tama­du­iri, tutu­ror celor ce patimesc”…

Intr-ade­var, desi ascuns fiind el in via­ta Sa si dupa moar­te, a fost des­co­pe­rit in chip minu­nat de Dum­ne­zeu. Mai ina­in­te de a‑si sfar­si cala­to­ria aces­tei vieti, avand Sfan­tul Dimi­trie sti­in­ta des­pre tim­pul cand va adormi intru Dom­nul, s‑a dus sin­gur fara sa stie nimeni de aceas­ta si s‑a ase­zat intr‑o tai­ni­ta de pia­tra de pe apa Lomu­lui, in care loc si‑a incre­din­tat sufle­tul Sau lui Dum­ne­zeu… Dupa ani si ani de zile, venind ca din intam­pla­re, zicem noi, ape­le Lomu­lui mari si furi­oa­se, au pra­va­lit si au atras in ele si pie­tre­le si tru­pul Sfan­tu­lui Dimi­trie. Si asa, in dosul unei pie­tre mai mari, au stat multi ani apoi ose­min­te­le Sfan­tu­lui, in apa Lomu­lui. Si ade­sea locu­i­to­rii din par­ti­le locu­lui, vedeau cum o fla­ca­ra vie stra­lu­cea pe cur­sul aces­tei ape, in apro­pi­e­rea unde se aflau Sfin­te­le Moas­te. Neba­nu­ind insa ce sa fie, poves­teau si ei la altii ara­ta­rea ace­lei lumini.
“Vro­ind insa Dum­ne­zeu sa‑l des­co­pe­re, s‑a ara­tat inge­rul Dom­nu­lui in vis la o copi­la a unei evla­vi­os cres­tin, ce pati­mea de duh necu­rat, zicandu‑i: “De ma vor scoa­te parin­tii tai din apa, eu te voiu tama­dui”. Si daca s‑a scu­lat copi­la dimi­ne­a­ta, a spus visul ce a vazut parin­ti­lor ei, si asa adu­nan­du-se pre­o­ti si oameni multi, s‑au dus la locul ace­la, unde de mul­te ori se ara­ta lumi­na, si cei ce vedeau, soco­teau a fi o comoa­ra, si au gasit pe Sfan­tul pre­cum a zis inge­rul, intreg si lumi­nat ca soa­re­le, si luandu‑l, l‑au dus in satul Basa­ra­bov (Vezi Mine­iul pe luna Octom­vrie). Si aco­lo, cu mare cin­ste l‑au ase­zat in bise­ri­ca Dom­nu­lui… pe care a zidit‑o cu mare dar­ni­cie, mai apoi, Domni­to­rul roman din Bucuresti.

Si de cand Bunul Dum­ne­zeu a des­co­pe­rit in chip minu­nat pe acest Sfant si pe aces­te Sfin­te Moar­te, mul­te si nenu­ma­ra­te minuni s‑au savar­sit cu ele intre cres­tini. Data fiind insa sla­bi­ciu­nea min­tii ome­ne­s­ti, astazi nu se face pome­ni­re decat de minu­ni­le cele mari facu­te de Sfin­te­le Moas­te ale Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, in vre­mu­ri­le de gre­le cum­pe­ne pen­tru via­ta Nea­mu­lui nos­tru roma­nesc, care cu deo­se­bi­re il are in cin­sti­re. Si asa, pute­rea Sa au simtit‑o cres­ti­nii in vre­muri de raz­bo­a­ie, de ciu­me, de cutre­mu­re si sece­te mari… Toa­te aces­tea ince­pand din anul 1774, Iulie 13, de cand sub domnia lui Mihai Sutu, au fost adu­se Sfin­te­le Moas­te si ase­za­te in Cate­dra­la Mitro­po­li­ei din Bucu­res­ti, in urma­toa­re­le impre­ju­rari: Fiind raz­boi mare intre Rusi si Turci, intre anii 1769–1774, Rusii au cuce­rit mul­te tinu­turi din dreap­ta Duna­rii; ast­fel ora­sul Rus­ciuc, satul Basa­ra­bov si alte­le. In bise­ri­ca din Basa­ra­bov, afland Moas­te­le Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, gene­ra­lul rus Petru Sal­ti­co­ff, hotari sa le ia si sa le duca in Rusia. Intam­plan­du-se sa fie insa, pe lan­ga acest gene­ral, un boier roman, Hagi Dimi­trie, aces­ta cu mul­te ruga­min­ti si recu­nos­tin­te l‑a indu­ple­cat, ca sa le lase inchi­na­to­ri­lor din aces­te parti. Si asa s‑a facut ca aces­te Sfin­te Moas­te au fost adu­se in Bucuresti.

Si ada­u­ga apoi cro­ni­ca­rul: “Deci pri­min­du-le tot popo­rul cu mare cin­ste si evla­vie, le‑a ase­zat in bise­ri­ca cea mare a Sfin­tei Mitro­po­lii a Ungro-Vla­hi­ei, in zile­le Preasfin­ti­tu­lui Mitro­po­lit al Tarii Gri­go­rie. Si inda­ta a sim­tit tot popo­rul ocro­ti­rea si spri­ji­ni­rea Sfan­tu­lui, caci nu numai a ince­tat raz­bo­i­ul din­tre mus­cali si turci, ci a con­te­nit si boa­la ciu­mei cea infri­co­sa­ta. Si mult aju­tor si mare folos cas­ti­ga toti ace­ia, care cu cre­din­ta nazu­iesc catre moas­te­le Sfantului”…

Des­pre o alta mare minu­ne a Sfin­te­lor Moas­te ale Sfan­tu­lui Dimi­trie, se face pome­ni­rea din tim­pul raz­bo­i­u­lui din 1916–1918, cand intr‑o noap­te de Febru­a­rie, in anul 1918, Bul­ga­rii au incer­cat sa fure aces­te Sfin­te Moas­te, si ast­fel sa lip­seas­ca popo­rul roman de spri­ji­nul cel mare din ace­le vre­muri gre­le si de ori­cand. Dar mare a fost minu­nea Sfan­tu­lui, caci in chip minu­nat, iara­si a fost intors de unde fuse­se luat. Cei ce fura­se­ra Sfin­te­le Moas­te, rata­cind dru­mul spre Giur­giu, au incon­ju­rat mai toa­ta noap­tea ora­sul Bucu­res­ti, iar spre ziua ajun­gand la dru­mul dorit de ei, au fost prin­si… Si tot ca o minu­ne a Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou, o vad cre­din­cio­sii si in fap­tul ca, in vara anu­lui 1941, venind necre­din­cio­sii bol­se­vici sa arun­ce bom­be asu­pra Cate­dra­lei Sfin­tei Patri­ar­hii, nici una n‑a cazut pe aceas­ta sfan­ta bise­ri­ca in care se afla Sfin­te­le Moas­te, ci toa­te in jurul ei, si ceva mai mult, ele au cazut nu pe case, ci pe locuri vira­ne, sau pe strazi…

Si in sfar­sit, nu pot sa nu fac pome­ni­re si de izba­vi­rea pe care a adus‑o in anul 1940 de cutre­mu­re­le care nu mai ince­tau si pen­tru care intrea­ga Capi­ta­la a Tarii a facut pro­ce­siu­ne mare cu Moas­te­le Sfan­tu­lui Dimi­trie, dupa care lumea s‑a linis­tit sufle­tes­te. Si mare a fost mila lui Dum­ne­zeu, ca a oprit si cutre­mu­re­le… Si asa mul­te si nenu­ma­ra­te minuni se fac zil­nic la Racla Sfin­te­lor Moas­te ale Sfan­tu­lui Dimi­trie, la care cre­din­cio­sii venind cu cre­din­ta, se roa­ga pen­tru izba­vi­rea de boli, de patimi, de pri­mej­dii si de toa­ta nevo­ia… Si aces­te impli­niri de cereri le simt cei care se roa­ga cu cre­din­ta si cu gan­dul cel bun, si o mar­tu­ri­sesc iara­si in tai­na pre­o­tii care inal­ta apoi tot pe ata­tea ruga­ciuni de mul­tu­mi­re catre Dum­ne­zeu si Sfan­tul Dimi­trie care le‑a impli­nit ruga.

Toa­te aces­tea sti­in­du-le noi, si acu­ma si tu citi­to­ru­le, gan­dul nos­tru de sla­vi­re a Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou – pe care‑l praz­nuim la 27 Octom­brie, nu poa­te fi altul, decat tot acel cuprins in ruga­ciu­nea sfan­ta de pro­sla­vi­re pe care o face Sfan­ta noas­tra Bise­ri­ca aces­tui Sfant.

“Jugul Dom­nu­lui cel usor cu tot sufle­tul pe ume­re luandu‑l, lui ai urmat Cuvi­oa­se, si valu­ri­le lumes­ti de tot arun­can­du-le, in pes­te­ra, feri­ci­te, cu osar­die te-ai nevo­it si pre toa­te mar­gi­ni­le ca un soa­re ai stra­lu­cit. Pen­tru aceas­ta cu cre­din­ta stri­gam catre tine une­le ca acestea:
Bucu­ra-te, lau­da cea fru­moa­sa a Basarabovului!
Bucu­ra-te, lumi­na­to­rul cel stra­lu­cit al Daciei!
Bucu­ra-te, buna odra­sla a pesterii!
Bucu­ra-te, al calu­ga­ri­lor indrep­ta­tor si pravila!
Bucu­ra-te, man­ga­ie­rea cea gra­b­ni­ca a celor bolnavi!
Bucu­ra-te, rea­zi­mul cel necla­tit al celor sanatosi!
Bucu­ra-te, ca in ceruri cu inge­rii dantuiesti!
Bucu­ra-te, ca prin mul­ta rab­da­re si sme­re­nie te-ai facut vas ales al Sfan­tu­lui Duh!
Bucu­ra-te, pazi­to­rul dum­ne­ze­ies­ti­lor fap­te cu adevarat!
Bucu­ra-te, izba­vi­to­rul tutu­ror patimilor!
Bucu­ra-te, folo­si­to­rul nos­tru cel prea cald!
Bucu­ra-te, sca­pa­rea tutu­ror credinciosilor!
Bucu­ra-te, faca­to­ru­le de minuni Dimitrie”.

Pro­to­sin­ghel Dr. Vasi­le Vasilache

(Text scris si tipa­rit in anul 1941, repu­bli­cat in car­tea “Para­cli­sul si Aca­tis­tul Sfan­tu­lui Dimi­trie cel Nou Basa­ra­bov”, apa­ru­ta la Edi­tu­ra “Buci­um Orto­dox” – Bucu­res­ti, 1943).