Evangelia zilei:

Biblia Refacutã – Facere: 171–11 (partea 1)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

BIBLIA

sau

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Biblia Ortodoxă

EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTISTPATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

 

 

VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI

 

 

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

 

 

REEDITATĂ CU SCRIS MARE ŞI ADAPTATĂ PE ÎNŢELESUL CITITORILOR DE PREOT PROF. GHEORGHE-RADU SĂLĂGIAN – PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BERCU NOU ŞI ŞCOALA GIMNAZIALĂ „AVRAM IANCU’’ SATU-MARE

 

 

 

 

CUVÂNT LĂMURITOR

ASUPRA SFINTEI SCRIPTURI ŞI

NOTE EXPLICATIVE

Pre­fa­ţă scurtă.

Mă numesc Ghe­or­ghe-Radu Sălă­gian şi sunt pre­ot orto­dox, paroh al unei parohii nou-înfi­inţa­te, cu un număr mic de cre­din­cioşi (sub 140), cu mulţi sec­tari, Ber­cu Nou, jud. Satu-Mare, Pro­to­ie­ria Satu-Mare, Epi­sco­pia Orto­do­xă a Mara­mu­reşu­lui şi Săt­ma­ru­lui şi pro­fe­sor titu­lar de Reli­gie Orto­do­xă cu gra­dul didac­tic I la Şcoa­la Gim­na­zi­a­lă „Avram Ian­cu’’ din Satu-Mare, absol­vent al Facul­tă­ţii de Teo­lo­gie Orto­do­xă din Cluj-Napo­ca, Uni­ver­si­ta­tea Babeş Bolyai. 

Având în vede­re fap­tul că Biblia sau Sfân­ta Scrip­tu­ră, pe bună drep­ta­te fiind numi­tă şi Car­tea Cărţi­lor, este foar­te grea şi mai ales greu de înţe­les, m‑am hotă­rât, ca folo­sin­du-mă de Edi­ţia Jubi­li­a­ră a Sfân­tu­lui Sinod, redac­ta­tă şi adno­ta­tă de Î.P.S. părin­te Bar­to­lo­meu, Arhi­e­pi­scop al Arhi­e­pi­sco­pi­ei Vadu­lui, Felea­cu­lui şi Clu­ju­lui, mai târ­ziu, Mitro­po­lit al Clu­ju­lui, Albei, Mara­mu­reşu­lui şi Săla­ju­lui – din 25 mar­tie 2006, să public pe inter­net şi când voi avea oca­zia şi de tipă­rit BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ EXPLICATĂ – care să conţi­nă mai mul­te expli­ca­ţii şi care să cuprin­dă în expli­ca­rea ei şi cunoa­ş­te­rea altor dis­ci­pli­ne teo­lo­gi­ce şi cer­ce­tări şti­inţi­fi­ce ulte­ri­oa­re la care citi­to­rul de rând nu prea are acces, care vor fi tre­cu­te la Bibli­o­gra­fia de la sfârşit, iar pen­tru a fi mai uşor de citit, am folo­sit şi carac­te­re­le lite­re­lor mai mari. Nădăj­du­iesc, pe aceas­tă cale, căci cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu, în timp înde­lun­gat, voi putea fi de folos citi­to­ru­lui biblic.
Dum­ne­zeu să ne ajute! 

Pro­log.Biblia e Car­tea care cuprin­de cărţi­le. Biblia, aşa­dar, e Bibli­o­te­ca prin exce­lenţă, sin­gu­ră şi sin­gu­la­ră în dum­ne­ze­ias­ca ei ome­ni­ta­te. Ori­ce bibli­o­te­că din lume poa­te avea cuvin­te des­pre Dum­ne­zeu; Biblia e însă­şi ros­ti­rea lui Dum­ne­zeu, anu­me pen­tru oameni şi prin oameni. Inspi­ra­tă [1] de Duhul Sfânt, ea e Car­tea deve­ni­tă cărţi [2].

[1] Întrea­ga Scrip­tu­ră este o ope­ră inspi­ra­tă de Duhul Sfânt. Inspi­ra­ţia sau insu­fla­rea Duhu­lui Sfânt este acţiu­nea dum­ne­ze­ias­că asu­pra unui autor sfânt, prin care Dum­ne­zeu îi lumi­nea­ză min­tea aces­tu­ia spre a înţe­le­ge cele des­co­pe­ri­te, îl îndeam­nă să scrie şi îl fereş­te de greşeli în decur­sul scri­su­lui. Aceas­tă acţiu­ne nu tre­bu­ie înţe­lea­să ca o inspi­ra­ţie ver­ba­lă, în sen­sul că Duhul Sfânt i‑a dic­tat auto­ru­lui sfânt cuvânt de cuvânt cele pe care aces­ta le‑a scris – aşa cum au cre­zut Filon, Ius­tin Mar­ti­rul, Ate­na­go­ra, Teo­fil din Anti­ohia, Ipo­lit, sau cum cred astăzi în gene­ral neo­pro­tes­tanţii – ci numai că aces­ta a pri­mit de la Dum­ne­zeu conţi­nu­tul de idei al Reve­la­ţi­ei (Des­co­pe­ri­rii) dum­ne­ze­ieşti, dar nu i‑a fost anu­la­tă voinţa ori felul în care el a redat cele descoperite.

[2] Ea e Car­tea deve­ni­tă cărţi, deo­a­re­ce cuprin­de în total 80 de cărţi.

Cu omul adamic, Cre­a­to­rul vor­bea într-un sin­gur lim­baj; omul căzut n‑a mai înţe­les gra­i­ul înge­ri­lor, şi-ntru târ­ziu s‑a pome­nit Moi­se că toc­mai pe el, bâl­bâi­tul, îl tri­mi­te Dum­ne­zeu să le gră­i­as­că oame­ni­lor cuvin­te­le Sale, ast­fel: „Atunci Moi­se a zis către Dom­nul: „Iar­tă-mă Doam­ne, dar eu nu‑s făcut pen­tru vor­bă – şi asta nu de ieri sau de-alal­tă­ieri, nici de când ai prins Tu să gră­ieşti cu robul Tău –; gura mi‑i gân­ga­vă, lim­ba mi‑i încâl­ci­tă…’’. Dum­ne­zeu însă a zis către Moi­se: „Cine i‑a dat omu­lui gură? Şi cine‑l face mut sau surd, văză­tor sau nevă­ză­tor? Oare nu Eu, Dum­ne­zeu? Şi acum, du-te: Eu sunt Cel ce-ţi voi des­chi­de gura şi te voi învă­ţa ce să gră­ieşti’’. Zis‑a Moi­se: „Rogu-mă, Doam­ne: ale­ge pe un altul, care să poa­tă şi pe care să‑l tri­mi­ţi!’’ Atunci s‑a aprins mânia Dom­nu­lui asu­pra lui Moi­se; şi i‑a zis: „Oare nu‑i pe lume Aaron, fra­te­le tău, levi­tul? Eu ştiu că el cu grai va grăi în locul tău. Iată el va ieşi în întâm­pi­na­re; şi când te va vedea, bucu­ra-se-va el în ini­ma sa; iar tu vei grăi către el şi‑i vei pune în gură cuvin­te­le Mele, iar Eu voi des­chi­de gura ta şi voi des­chi­de gura lui şi vă voi învă­ţa ce să faceţi. El e cel ce va grăi către popor în locul tău, aşa că el va fi gura ta, iar tu vei fi pen­tru ele ceea ce e pen­tru tine Dum­ne­zeu. Cât des­pre toia­gul aces­ta care se prefăcuse‑n şar­pe [3], ia‑l în mână; prin el se vor face sem­ne­le’’ ’’ [4].

[3] Pre­ci­zarea „care se prefăcuse‑n şar­pe’’, lip­seş­te din Tex­tul Ebraic. După o tra­di­ţie rabi­ni­că (rabi­nii fiind învă­ţă­to­rii popo­ru­lui ales), n‑ar fi vor­ba de toia­gul de la IEŞIRE 4,2, ci de un alt toiag dat anu­me de Dum­ne­zeu lui Moi­se, ca să‑i scoa­tă pe evrei din robia egipteană. 

[4] [IEŞIRE 4,10–17].
Şi el (Moi­se) a scris totul într‑o car­te [5].

[5] Este pen­tru pri­ma dată când Moi­se e menţio­nat ca autor al cărţi­lor lui; chiar dacă nu putem şti de care car­te e vor­ba aici, fap­tul rămâ­ne semnificativ.
De aici înce­pe lun­ga şi dra­ma­ti­ca isto­rie a tex­tu­lui biblic, cu autori sacri 

[6]şi pro­fani

[7], cu lim­bi ori­gi­na­le şi deri­va­te, cu gra­iuri uita­te sau stâlcite 

[8], cu tra­du­ceri bune sau mai puţin bune, cu copi­şti atenţi sau oste­ni­ţi, cu tomuri 

[9], codici

[10] şi cole­cţii vrăfuite 

[11], cu stu­dii şi cer­ce­tări savan­te, cu eva­luări semantice 

[12] şi edi­ţii cri­ti­ce…, totul, în ulti­mă instanţă, menit să‑i redea filo­lo­gi­ei trans­pa­renţa teo­lo­gi­că prin care cuvin­te­le rede­vin Cuvânt.

[6]Autori sacri = autori sfinţi. 

[7] Autori pro­fani = aici, în înţe­le­sul de autori nei­ni­ţi­a­ţi în domu­e­ni­ul religios. 

[8] Gra­iuri stâl­ci­te = aici în înţe­le­sul de gra­iuri deformate. 

[9] Tomuri = părţi ale unei ope­re de pro­porţii mai întin­se, for­mând ade­sea o uni­ta­te inde­pen­den­tă şi pur­tând număr de ordine. 

[10] Codici = un fel de coduri. 

[11] Cole­cţii vră­fu­i­te = cole­cţii îngrămădite. 

[12] Eva­luări seman­ti­ce = eva­luări care ara­tă sen­sul cuvin­te­lor în propoziţii.
Aşa stă Biblia în faţa citi­to­ru­lui: ca o pres­cu­ră care poa­te să rămâ­nă pâi­ne dos­pi­tă, poa­te deve­ni anafură 

[13] sau se poa­te trans­fi­gu­ra în Trup euha­ris­tic. Aceas­ta înseam­nă: trep­te de pătrun­de­re – trep­te de cunoa­ş­te­re; trep­te de cunoa­ş­te­re – trep­te de ini­ţi­e­re; trep­te de ini­ţi­e­re – trep­te de sfinţe­nie, după cum zice Sfân­tul Apos­tol Pavel: „Aşa­dar, de acum îna­in­te noi pe nimeni nu‑l mai cunoa­ş­tem după trup; chiar dacă L‑am cunos­cut pe Hris­tos după trup, acum nu‑L mai cunoa­ş­tem astfel
[14].

[13] Ana­fu­ra este pres­cu­ra răma­să de la pro­sco­mi­die; ea este pâi­ne bine­cu­vân­ta­tă, dar nu este Tru­pul lui Iisus Hristos. 

[14] [2 CORINTENI 5,16].

Prin urma­re, citi­to­rul, dacă va des­chi­de Car­tea din sim­plă curi­o­zi­ta­te sau deprin­de­re, spre a‑şi împlini nevo­ia de a şti, şi dacă a străbătut‑o ca pe un sim­plu act de cul­tu­ră, să fie sigur că n‑o va uita. Dacă va zăbovi asupră‑i cu un oare­ca­re inte­res ling­vis­tic, va fi aflat că în ebrai­că şi în gre­a­ca veche sunt semă­na­te cuvin­te, fra­ze şi denu­mi­ri ete­ro­ge­ne [15], împru­mu­ta­te din cul­tu­ri­le cu care auto­rii biblici s‑au înve­ci­nat sau din alte­le pe care nici ei nici părinţii lor nu le-au şti­ut. Dacă ar citi‑o numai ca pe o ope­ră lite­ra­ră, ar gus­ta din ea belşug de genuri şi spe­cii, poe­zie liri­că [16] şi epi­că [17], isto­ri­o­gra­fie [18], legi­sla­ţie, imnuri sacre şi sapienţi­a­le [19], pagini pro­fe­ti­ce şi apo­ca­lip­ti­ce, pro­ze scur­te şi nuclee de roman, sce­na­rii dra­ma­ti­ce şi ese­uri filo­so­fi­ce [20], sen­tinţe afo­ris­ti­ce [21] incan­ta­ţii [22] pro­zo­di­ce [23]. Dacă citi­to­rul cer­ce­tea­ză Biblia cu un ochi cri­tic necru­ţă­tor, va des­co­peri şi ceea ce în fapt, cău­ta: nai­vi­tă­ţi, ina­d­ver­tenţe [24], lacu­ne, supra­pu­neri… şi mul­te alte meteh­ne care îl vor smin­ti în măsu­ra în care se va opri aici. 

[15]Eterogen = dife­rit, felu­rit, deo­se­bit; întreg com­pus din ele­men­te dife­ri­te; cu ori­gi­ne sau pro­ve­nienţă deosebită. 

[16]Poezie liri­că = care expri­mă direct stări afec­ti­ve per­so­na­le, sen­ti­men­te intime. 

[17]Poezie epi­că = care expri­mă în for­mă de nara­ţiu­ne, idei, sen­ti­men­te, acţiuni ale eroilor. 

[18]Istoriografia este o şti­inţă auxi­li­a­ră isto­ri­ei care se ocu­pă cu stu­di­ul evo­lu­ţi­ei şi a con­ce­pţi­i­lor ope­re­lor isto­ri­ce; tota­li­ta­tea scri­e­ri­lor isto­ri­ce dintr‑o ţară şi dintr‑o anu­mi­tă peri­oa­dă de timp, cu pri­vi­re la o anu­mi­tă problemă. 

[19]Imnuri sapienţi­a­le = imnuri refe­ri­toa­re la înţelepciune. 

[20]Eseuri filo­so­fi­ce = stu­dii de pro­porţii asu­pra unor teme filosofice. 

[21]Cuvântul „afo­ris­tic’’ pro­vi­ne de la „afo­ris­me’’, care sunt niş­te cuge­tări enu­nţa­te într‑o for­mă concisă. 

[22]Incantaţie = încân­ta­re, for­mu­lă magi­că cân­ta­tă sau reci­ta­tă pen­tru a obţi­ne un efect supranatural. 

[23]Prozodic = de la pro­zo­die = par­te a poe­ti­cii care stu­di­a­ză ver­si­fi­ca­ţia şi nor­me­le ei sub rapor­tul struc­tu­rii ver­su­ri­lor, al numă­ru­lui accen­te­lor sau al lun­gi­mii sila­be­lor sau versurilor. 

[24]Inadvertenţe = greşeli comi­se din neatenţie.
Dacă pen­tru nevo­ia de a înţe­le­ge, citi­to­rul o va cer­ce­ta a doua şi a tre­ia oară, mai cu dea­mă­nu­n­tul, cu înce­ti­neli şi reve­niri, dacă-şi va pune gân­dul pe tex­tul din faţă şi pe tex­te­le para­le­le, atunci cuge­tul său va fi în sta­re să pipă­ie înţe­le­su­ri­le din spa­te­le cuvin­te­lor, să pătrun­dă în lumi­ni­şu­ri­le ale­gori­ce [25] ale eve­ni­men­te­lor, să deslu­şeas­că de ce jert­fa lui Avra­am, de pil­dă, s‑a petre­cut ca fapt isto­ric la vre­mea ei [26], dar „şi‑n pre­fi­gu­ra­re’’ [27] pen­tru vre­mi­le din urmă. În ace­la­şi timp, reli­e­fu­ri­le noi­lor sale lec­turi îi vor des­chi­de calea de acces către întrea­ga cul­tu­ră euro­pea­nă, în tot ce are ea mai îna­lt şi mai fru­mos de‑a lun­gul ulti­mu­lui mileniu. 

[25] Ale­go­ria este un pro­ce­deu artis­tic con­stând în expri­ma­rea unei idei abs­trac­te prin mij­loa­ce con­cre­te; ope­ră lite­ra­ră sau plas­ti­că folo­sind aceas­tă for­mă de expre­sie (fabu­la, parabola). 

[26] [FACERE 22,1–18].

[27] [EVREI 11,19].

Dacă pen­tru nevo­ia de a cunoa­ş­te, citi­to­rul se va deprin­de s‑o citeas­că nu atât pe dina­fa­ră, cât mai ales pe din­lă­un­tru, dacă sufle­tul i se va aprin­de în văpa­ia celor ce se întra­ri­pea­ză cu dum­ne­ze­ies­cul dor, atunci dorul aces­ta îl va des­co­peri că, de vre­me ce toa­te cărţi­le aces­tei Cărţi au fost scri­se de dra­gul unui per­so­naj, Iisus Hris­tos, prevestindu‑L şi vestindu‑L, şi de vre­me ce Iisus Hris­tos a venit în lume de dra­gul unei sin­gu­re făp­turi, omul, înseam­nă că toa­tă Car­tea se îndreap­tă spre o sin­gu­ră fiinţă, care este citi­to­rul. Dacă o oco­lea, ar fi fost să trea­că pe ală­tu­ri de pro­pria via­ţă; dar fiind­că şi‑a asumat‑o, a fost să se des­co­pe­re pe sine însu­şi. Acum, aju­tat de Sfinţii Părinţi ai Bise­ri­cii şi, la nevo­ie de însem­nă­ri­le late­ra­le, va pătrun­de în ade­vă­ru­ri­le de cre­dinţă şi în sen­su­ri­le adânci ale Scrip­tu­rii, adi­că în lumi­na lec­tu­rii ei duhov­ni­ceşti, sin­gu­ra care îl va ridi­ca dea­su­pra lui a şti şi dea­su­pra lui a înţe­le­ge, anu­me în văz­du­hul lui a cunoa­ş­te, aco­lo unde cuvin­te­le rede­vin Cuvânt şi eter­ni­ta­tea te îmbie la Via­ţă; căci „via­ţa veş­ni­că aceas­ta este: să Te cunoas­că pe Tine, sin­gu­rul Dum­ne­zeu, şi pe Iisus Hris­tos pe Care L‑ai tri­mis’’ [28].

[28] [IOAN 17,3].
Oda­tă ajuns aici, citi­to­ru­lui nu‑i mai rămâ­ne decât Bucuria.
Cano­nul biblic. Biblia în între­gul ei, este alcă­tu­i­tă din două mari secţiuni: Vechiul Tes­ta­ment, care cuprin­de isto­ria nea­mu­lui ome­nesc de la face­rea lumii până spre seco­lul al II-lea î.Hr. [29]; Noul Tes­ta­ment care cuprin­de via­ţa şi învă­ţă­tu­ra Mân­tu­i­to­ru­lui Iisus Hris­tos, isto­ria pri­me­lor şase dece­nii ale cre­ş­ti­nis­mu­lui şi isto­ria mân­tu­i­rii uni­ver­sa­le în per­spec­ti­vă esha­to­lo­gi­că [30].

[29] î.Hr. înseam­nă „îna­in­te de Hristos’’. 

[30] „Esha­to­lo­gi­că’’ pro­vi­ne de la ESHATOLOGIE. Esha­to­lo­gia cuprin­de învă­ţă­tu­ra Bise­ri­cii nu numai des­pre sfârşi­tul indi­vi­du­al, ci şi des­pre eve­ni­men­te­le care se vor petre­ce la sfârşi­tul lumii aces­te­ia şi anu­me: sfârşi­tul chi­pu­lui lumii aces­te­ia şi noua ei for­mă desă­vârşi­tă, când va avea loc a doua veni­re a Dom­nu­lui sau Paru­sia, învi­e­rea morţi­lor, schim­ba­rea tru­pu­ri­lor celor vii şi Jude­ca­ta Uni­ver­sa­lă, după care va înce­pe via­ţa veş­ni­că a oame­ni­lor în sta­re de feri­ci­re sau nefericire.
Tota­li­ta­tea cărţi­lor cuprin­se în Sfân­ta Scrip­tu­ră con­sti­tu­ie „cano­nul’’ biblic. Cuvân­tul vine de la gre­ces­cul kanon, care înseam­nă „nor­mă’’, „regu­lă’’, „prin­ci­piu direc­tor’’. Aşa­dar, o car­te cano­ni­că este inves­ti­tă cu o auto­ri­ta­te nor­ma­ti­vă în mate­rie de cre­dinţă; conţi­nu­tul ei dog­ma­tic [31] devi­ne obli­ga­to­riu. Aceas­tă aso­ci­e­re între cuvân­tul „canon’’ şi Sfân­ta Scrip­tu­ră ca teza­ur al cre­dinţei a fost făcu­tă mai întâi de Ori­gen (sec. al III-lea d.Hr) [32] şi dusă mai depar­te de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. 

[31] „Dog­ma­tic’’ pro­vi­ne de la DOGMATICĂ. Dog­ma­ti­ca este expu­ne­rea sis­te­ma­ti­că a dog­me­lor. Dog­me­le, pe scurt, sunt ade­vă­ruri de cre­dinţă obli­ga­to­rii pen­tru mân­tu­i­re. Ele sunt ade­vă­ruri reve­la­te sau des­co­pe­ri­te, sigu­re şi neschim­bă­toa­re, întru­cât sunt de la Dumnezeu. 

[32] d.Hr. înseam­nă „după Hris­tos’’, sau „după Naş­te­rea lui Iisus Hristos.

Pe de altă par­te, cuvân­tul „Biblie’’ vine de la gre­ces­cul bibli­on (cu geni­ti­vul bibli­ou), care la înce­put a însem­nat „hâr­tie’’ sau ori­ce mate­ri­al de scris, apoi şi‑a gene­ra­li­zat înţe­le­sul de „car­te’’. Lim­ba lati­nă însă a pre­lu­at plu­ra­lul sub­stan­ti­vu­lui: biblia şi a făcut din el sin­gu­la­rul biblia (cu geni­ti­vul bibli­ae), mutând şi accen­tul pe pri­ma sila­bă. Aceas­ta s‑a petre­cut tot pe vre­mea lui Ori­gen, dar a deve­nit un bun comun în seco­lul urmă­tor, mai ales de când Sfân­tul Ioan Gură de Aur a afir­mat că „Biblia este o adu­na­re de mul­te cărţi care, toa­te la un loc, alcă­tu­iesc una sin­gu­ră’’. Să nu se cre­a­dă însă că cir­cu­la­ţia aces­tui cuvânt a înce­put oda­tă cu Ori­gen. Cu nouă seco­le îna­in­te, pro­fe­tul Daniel vor­bea de „cărţi­le’’ pro­fe­ti­ce de dina­in­tea lui, ast­fel: „Eu, Daniel, am înţe­les din Cărţi [33] numă­rul ani­lor des­pre care a fost cuvân­tul Dom­nu­lui către pro­fe­tul Iere­mia: şap­te­zeci de ani până la pus­ti­i­rea Ieru­sa­li­mu­lui va fi împli­ni­tă [34]’’. De ase­me­nea în pri­ma Car­te a Maca­be­i­lor de face pome­ni­rea de „cărţi­le cele sfin­te’’ pe care isra­e­li­ţii le aveau la îndemâ­nă şi cu care se mân­gâiau la vre­me de necaz, ast­fel: „Iar noi – fără să avem nea­pă­ra­tă tre­bu­inţă, căci avem mân­gâi­e­rea din Cărţi­le Sfin­te [35] din mâi­ni­le noastre…’’. 

[33] Aici este vor­ba de Cărţi­le Sfin­te ale evre­i­lor, care cir­cu­lau prin­tre deportaţi. 

[34] [DANIEL 9,21]. Din acest ver­set reie­se că apo­ge­ul dez­as­tru­lui înseam­nă, de fapt, înce­pu­tul eli­bă­ră­rii evre­i­lor şi al res­ta­u­ră­rii. Cei şap­te­zeci de ani de cap­ti­vi­ta­te babi­lo­ni­că fuse­se­ră pre­ves­ti­ţi la IEREMIA 25,11–12, dar numă­ră­toa­rea lor s‑a făcut nu de la depor­ta­rea ordo­na­tă de Nabu­co­do­no­sor în anul 587 î.Hr., ci de la pri­ma depor­ta­re, cea din anul 609 (coin­ci­den­tă cu moar­tea rege­lui Iosia) până la edic­tul lui Cirus din anul 538, care le per­mi­tea evre­i­lor întoar­ce­rea aca­să. Desi­gur, nu tre­bu­ie negli­jat sim­bo­lis­mul numă­ru­lui 70 ca cifră rot­un­dă a profeţiei. 

[35] [1 MACABEI 12,9]. Aici e pri­ma menţiu­ne bibli­că asu­pra „Cărţi­lor Sfin­te’’, expre­sie prin care se înţe­le­geau şi alte ope­re pe lân­gă Legea lui Moi­se (Tora), ceea ce deno­tă că, la acea vre­me, cano­nul Vechiu­lui Tes­ta­ment se afla în plin pro­ces de constituire.
Para­lel cu ter­me­nul „Biblie’’ a cir­cu­lat şi ace­la de „Scrip­turi’’ sau „Scrip­tu­ră’’. Epo­ca Vechiu­lui Tes­ta­ment cunoş­tea trei cate­go­rii de cărţi sfinte:

  • a. „Legea’’ (Tora), care desem­na „Pen­ta­te­u­hul’’ sau Cele cinci cărţi ale lui Moi­se; denu­mi­rea venea de la Legea pe care Dum­ne­zeu i‑a dat‑o lui Moi­se, prin cele două table, pe mun­te­le Sinai şi care con­sti­tu­ia nucle­ul între­gii ope­re [36]; i se mai spa­u­nea „Legea lui Moi­se’’ sau, mai târ­ziu chiar după nume­le auto­ru­lui: „Moi­se’’ [37];
  • b. „Pro­feţii’’, prin care se înţe­le­geau cărţi­le profetice;
  • c. „Scrip­tu­ri­le’’, denu­mi­re pen­tru cele­lal­te cate­go­rii de scri­eri ale Vechiu­lui Tes­ta­ment: isto­ri­ce, poe­ti­ce şi sapienţi­a­le [38].

[36] [IEŞIRE 20,2–17].

[37] [LUCA 16,29].

[38] Aces­tea conţin sen­tinţe sau prin­ci­pii morale.
Cu toa­te aces­tea, împă­rţi­rea avea un carac­ter gene­ral, una şi ace­ea­şi refe­rinţă putând tri­mi­te la o cate­go­rie sau alta; deli­mi­tări mai lim­pezi s‑au făcut de‑a lun­gul vre­mii, pe măsu­ră ce se alcă­tu­ia cano­nul. În Noul Tes­ta­ment, cărţi­le celui Vechi (care nu s‑au numit aşa decât în fun­cţie de cel Nou) sunt întâl­ni­te sub nume­le de „Scrip­tu­ră’’ [39], (deşi cita­tul este din car­tea pro­fe­tu­lui Isa­ia), „Scrip­tu­ri­le’’ [40], sau „Sfin­te­le Scrip­turi’’ [41]. În timp, cuvin­te­le gre­ceşti „gra­ma’’ şi „gra­fe’’ = „scri­e­re’’ au fost pre­lu­a­te de lim­ba lati­nă prin ter­me­nul „scrip­tu­ra’’ = „scri­e­re’’, dar cu ace­la­şi înţe­les gene­ric ca al lui „biblia’’, ceea ce înseam­nă că e corect să se spu­nă Biblia sau Sfân­ta Scriptură.

[39] [LUCA 4,21].

[40] [MATEI 21,42].

[41] [ROMANI 1,2; 2 TIMOTEI 3,15].

Reve­nind la cano­nul biblic, e evi­dent că a inves­ti sau a nu inves­ti o car­te cu auto­ri­ta­te nor­ma­ti­vă este un act în par­te ome­nesc, dar el pre­su­pu­ne mai întâi exis­tenţa cărţii, res­pec­tiv a cărţi­lor. Aces­tea însă, în foar­te mul­te cazuri, au fost pre­ce­da­te de o lite­ra­tu­ră ora­lă pe care ele au preluat‑o selec­tiv şi au consemnat‑o în genuri dis­tinc­te sau ames­te­ca­te. E sigur că Moi­se, întâi­ul autor biblic, a rela­tat eve­ni­men­te­le de dina­in­tea sa nu numai pe baza unor docu­men­te scri­se, ci şi pe ace­ea a unor tra­di­ţii ora­le, care se trans­mi­teau din gene­ra­ţie în gene­ra­ţie. Tot atât de sigur este că Sfinţii Evan­ghe­li­şti [42] şi-au alcă­tu­it scri­e­ri­le pre­lu­ând isto­ri­si­ri­le care cir­cu­lau prin viu grai [43]. Ora­li­ta­tea însă pre­su­pu­ne sacra­li­ta­te, ceea ce făcea ca aces­te scri­eri să aibă o des­cen­denţă foar­te rigu­roa­să, con­tro­la­tă de sen­ti­men­tul şi cer­ti­tu­di­nea că ele nu rela­tea­ză sim­ple fap­te ome­neşti, ci dim­po­tri­vă, eve­ni­men­te pe care Dum­ne­zeu le‑a pro­vo­cat sau în care S‑a impli­cat direct şi per­so­nal. Ele erau reci­ta­te public în împre­ju­rări solem­ne şi dese­ori se con­sti­tu­iau în imnuri litur­gi­ce. Aşa­dar, în momen­tul în care auto­rii sacri le con­sem­nau în scris, ele aveau deja inves­ti­rea unor tex­te reve­la­te care se inte­grau în struc­tu­ra unei scri­eri de inspi­ra­ţie dum­ne­ze­ias­că. Asis­tenţa divi­nă aco­pe­rea ast­fel atât frag­men­te­le vechi-ora­le cât şi pe cele nou-scri­se, ceea ce înseam­nă că atât Sfân­ta Tra­di­ţie cât şi Sfân­ta Scrip­tu­ră poar­tă în ele atri­bu­te­le insu­flă­rii supra­na­tu­ra­le, a ace­lei înrâu­riri de dea­su­pra care‑l făcea pe autor să ascul­te de che­ma­rea lui Dum­ne­zeu, să selec­te­ze ceea ce era de selec­tat din pre­da­nia ora­lă, să-şi redac­te­ze tex­tul în con­cor­danţă cu Reve­la­ţia dum­ne­ze­ias­că – dar şi cu natu­ra pro­pri­ei sale per­so­na­li­tă­ţi – şi să fie sigur că în tot ceea ce scrie nu greşeş­te. Din acest punct de vede­re „toa­tă Scrip­tu­ra este insu­fla­tă de Dum­ne­zeu’’ [44], dar ter­me­nul de refe­rinţă „toa­tă’’ nu a avut întot­dea­u­na ace­la­şi conţi­nut. A fost nevo­ie de seco­le până când auto­ri­ta­tea rabi­ni­că – mai întâi şi auto­ri­ta­tea Bise­ri­cii – mai târ­ziu, să deci­dă care anu­me din cărţi­le Vechiu­lui şi Nou­lui Tes­ta­ment poar­tă în ele atri­bu­tul inspi­ra­ţi­ei dum­ne­ze­ieşti şi pot fi inclu­se în ceea ce se chea­mă „cano­nul biblic’’.
[42] Aici este vor­ba mai ales de cei ce nu au fost uce­nici dire­cţi ai Mân­tu­i­to­ru­lui, cum sunt Mar­cu şi Luca.

[43] De aici putem dedu­ce ceea ce ne înva­ţă Dog­ma­ti­ca Orto­do­xă, căci al doi­lea izvor al Reve­la­ţi­ei sau Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti supra­na­tu­ra­le, pe lân­gă Sfân­ta Scrip­tu­ră, este SFÂNTA TRADIŢIE – izvor atât de impor­tant, încât con­sta­tăm că din el se inspi­ră şi unii autori biblici. Pe de altă par­te este atât de trist când vedem că cei din cul­te­le neo­pro­tes­tan­te nea­gă în tota­li­ta­te SFÂNTA TRADIŢIE. 

[44] [2 TIMOTEI 3,16].
La capă­tul tutu­ror aces­tor cer­neri şi dis­cer­neri s‑a putut sta­bili că Vechiul Tes­ta­ment conţi­ne 39 de cărţi cano­ni­ce, recu­nos­cu­te ca ata­re de către tra­di­ţia iudai­că, pe de o par­te şi de către Bise­ri­ca Orto­do­xă pe de alta [45]. Aces­to­ra li se ada­u­gă alte 14 cărţi, pe care ambe­le tra­di­ţii le con­si­de­ră doar „bune de citit’’, adi­că zidi­toa­re de suflet, conţi­nu­tul lor nefi­ind obli­ga­to­riu pen­tru actul de cre­dinţă în sine [46].

[45] Cărţi­le cano­ni­ce ale Vechiu­lui Tes­ta­ment sunt: 1. Face­rea; 2. Ieşi­rea; 3. Levi­tic; 4. Nume­re­le; 5. Deu­te­ro­nom; 6. Car­tea Iosua; 7. Car­tea Jude­că­to­ri­lor; 8. Car­tea Rut; 9. Car­tea I‑a a Regi­lor; 10. Car­tea a II‑a a Regi­lor; 11. Car­tea a III‑a a Regi­lor; 12. Car­tea a IV‑a a Regi­lor; 13. Car­tea I Para­li­po­me­na; 14. Car­tea a II‑a Para­li­po­me­na; 15. Car­tea lui Ezdra; 16. Car­tea lui Nee­mia (a II‑a Ezdra); 17. Este­ra; 18. Iov; 19. Psal­mii; 20. Pro­ver­be­le lui Solo­mon; 21. Eccle­si­as­tul; 22. Cân­ta­rea Cân­tă­ri­lor; 23. Isa­ia; 24. Iere­mia; 25. Plân­ge­ri­le lui Iere­mia; 26. Ieze­chiel; 27. Daniel; 28. Osea; 29. Amos;30. Mihe­ia; 31. Ioil; 32 Avdia; 33. Iona; 34. Naum; 35. Ava­cum; 36. Sofo­nie; 37. Agheu; 38.Zaharia; 39. Maleahi.

[46] Cărţi­le bune de citit ale Vechiu­lui Tes­ta­ment se mai numesc şi ANAGHINOSCOMENA şi sunt: 1. Car­tea lui Tobit; 2. Car­tea Iudi­tei; 3. Car­tea Baruh; 4. Epis­to­la lui Iere­mia; 5. Cân­ta­rea celor trei tineri; 6. Car­tea a tre­ia a lui Ezdra; 7. Car­tea Înţe­lep­ciu­nii lui Solo­mon; 8. Car­tea Înţe­lep­ciu­nii lui Iisus, fiul lui Sirah (Eccle­si­as­ti­cul); 9. Isto­ria Susa­nei; 10. Bel şi Bala­u­rul; 11. Car­tea I‑a a Maca­be­i­lor; 12. Car­tea a II‑a a Maca­be­i­lor; 13. Car­tea a III‑a a Maca­be­i­lor; 14. Rugă­ciu­nea rege­lui Manase.

De reţi­nut este şi fap­tul că Bise­ri­ca Roma­no-Cato­li­că recu­noa­ş­te în Vechiul Tes­ta­ment 56 de cărţi cano­ni­ce, adi­că pe cele 39 cano­ni­ce şi pe cele 14 bune de citit ale Bise­ri­cii Orto­do­xe, căro­ra le ada­u­gă încă trei titluri. Deta­li­i­le aces­tei pro­ble­me rămân, desi­gur, pe sea­ma spe­cia­li­ş­ti­lor, dar se cuvi­ne menţio­na­tă nuanţa că teo­lo­gii roma­no-cato­lici le numesc PROTOCANONICE pe cele 39, ca pri­mi­te de la înce­put în canon (în sec. al IV-lea) şi DEUTEROCANONICE pe cele­lal­te, ca accep­ta­te în canon mult mai târ­ziu, prin Con­ci­li­ul Tri­den­tin (în sec. al XVI-lea).
La rân­dul lor, pro­tes­tanţii le recu­nosc pe cele 39 drept cano­ni­ce, dar pe cele „bune de citit’’ le numesc APOCRIFE, denu­mi­re sub care orto­do­cşii cata­lo­ghea­ză numai ace­le scri­eri pse­u­do-bibli­ce pe care Bise­ri­ca le‑a res­pins con­stant din struc­tu­ra cano­nu­lui biblic.
Cât des­pre Noul Tes­ta­ment, el cuprin­de 27 de cărţi cano­ni­ce [47], recu­nos­cu­te ca ata­re încă din seco­lul al IV-lea prin Sino­dul local din Lao­di­ce­ea din anul 360 şi seco­lul al VIII-lea prin Sino­dul al VII-lea Ecu­me­nic din anul 787 şi răma­se ast­fel în conş­ti­inţa şi prac­ti­ca Bise­ri­cii Orto­do­xe şi a celei Romano-Catolice. 

Cărţi­le Nou­lui Tes­ta­ment sunt: 1. Sfân­ta Evan­ghe­lie după Matei; 2. Sfân­ta Evan­ghe­lie după Mar­cu; 3. Sfân­ta Evan­ghe­lie după Luca; 4. Sfân­ta Evan­ghe­lie după Ioan; 5. Fap­te­le Sfinţi­lor Apos­toli; 6. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Romani; 7. Epis­to­la I‑a a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Corin­te­ni; 8. Epis­to­la a II‑a a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Corin­te­ni; 9. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Gala­te­ni; 10. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Efe­seni; 11. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Fili­peni; 12. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Colo­seni; 13. Epis­to­la I‑a a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Tesa­lo­ni­ceni; 14. Epis­to­la a II‑a a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Tesa­lo­ni­ceni; 15. Epis­to­la I‑a a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Timo­tei; 16. Epis­to­la a II‑a a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Timotei;17. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Tit; 18. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Fili­mon; 19. Epis­to­la Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel către Evrei; 20. Epis­to­la Sobor­ni­ceas­că a Sfân­tu­lui Apos­tol Iacov; 21. Epis­to­la I‑a Sobor­ni­ceas­că a Sfân­tu­lui Apos­tol Petru; 22. Epis­to­la a II‑a Sobor­ni­ceas­că a Sfân­tu­lui Apos­tol Petru; 23. Epis­to­la I‑a Sobor­ni­ceas­că a Sfân­tu­lui Apos­tol Ioan; 24. Epis­to­la a II‑a Sobor­ni­ceas­că a Sfân­tu­lui Apos­tol Ioan; 25. Epis­to­la a III‑a Sobor­ni­ceas­că a Sfân­tu­lui Apos­tol Ioan; 26. Epis­to­la Sobor­ni­ceas­că a Sfân­tu­lui Apos­tol Iuda; 27. Apo­ca­lip­sa Sfân­tu­lui Ioan Teologul.
Isto­ria tex­tu­lui biblic. Dacă sub­li­ni­em că toţi auto­rii Bibli­ei au fost teo­logi = „cuvân­tă­tori de Dum­ne­zeu’’, e bine de amin­tit fap­tul că, prin ros­ti­re, teologia 

[48]lor a deve­nit filologie 

[49]. De aici, ane­vo­io­sul nos­tru drum, prin seco­le şi mile­nii, de a stră­ba­te stra­tu­ri­le filo­lo­gi­ce spre a ajun­ge din nou la teo­lo­gie. Aceas­ta este mun­ca înde­o­se­bi a teo­lo­gi­lor bibli­şti, cei ce cau­tă, des­co­pe­ră şi stu­di­a­ză manu­scri­se, cei ce le alcă­tu­iesc în edi­ţii cri­ti­ce, cei ce tra­duc sau revi­zu­iesc, cei ce com­pa­ră şi comen­tea­ză. E dru­mul pe care citi­to­rul obi­ş­nu­it al Bibli­ei, cu cartea‑n mână pe de‑a gata, nu‑l cunoaşte.
[48] TEOLOGIA înseam­nă CUVÂNT sau ŞTIINŢĂ des­pre Dumnezeu.
[49] FILOLOGIA este şti­inţa care se ocu­pă cu stu­di­ul cul­tu­rii scri­se a popoa­re­lor, în spe­cial cu stu­di­ul tex­te­lor vechi şi al ope­re­lor lite­ra­re din punc­tul de vede­re al lim­bii, al influ­enţe­lor sufe­ri­te, al modu­lui în care s‑au trans­mis şi al auten­ti­ci­tă­ţii, pre­cum şi cu edi­ta­rea lor.
Dacă Noul Tes­ta­ment nu ridi­că pro­ble­me tex­tu­a­le majo­re, tex­tul Vechiu­lui Tes­ta­ment, în schimb, e şi atăzi obiec­tul unor dife­renţe de opi­nii şi opţiuni, con­tu­ra­te de‑a lun­gul tim­pu­lui şi răs­pân­di­te pe arii foar­te largi, în fun­cţie mai ales de apar­te­nenţe­le con­fe­sio­na­le. Cu foar­te puţi­ne exce­pţii, cărţi­le Vechiu­lui Tes­ta­ment au fost scri­se în lim­ba ebrai­că, pe dura­ta a două­spre­ze­ce seco­le [50]. Cărţi­le au fost scri­se, desi­gur, pen­tru Evrei. Aceş­tia însă s‑au dis­per­sat în timp, marea lor majo­ri­ta­te alcă­tu­ind ceea ce se numeş­te „dias­po­ra’’ [51]. Fatal­men­te, cei din dias­po­ra şi-au pier­dut lim­ba mater­nă; dar nu numai ei; oda­tă cu întoar­ce­rea din cap­ti­vi­ta­tea sau robia babi­lo­ni­a­nă [52], nici chiar cei din Pales­ti­na nu mai vor­beau ebrai­ca, aceas­ta fiind înlo­cu­i­tă cu dia­lec­tul ara­maic [53]. Pe de altă par­te, vas­tul impe­riu al lui Ale­xan­dru cel Mare a inau­gu­rat epo­ca ele­nis­ti­că, în care gre­a­ca deve­ni­se lim­ba cul­tă a ori­că­rui cetăţean. 

[50] Se esti­mea­ză că anul 1250 î.Hr. este ace­la în care Moi­se a pri­mit Table­le Legii pe Mun­te­le Sinai. 

[51] „Dias­po­ra’’ înseam­nă „împră­ş­ti­e­re’’. Este vor­ba aici de răs­pân­di­rea evre­i­lor în alte ţări decât ţara lor de origine. 

[52] 538 î.Hr.

[53] În acest dia­lect vor­bea şi Mântuitorul.
Aşa se face că în cea de‑a doua jumă­ta­te a seco­lu­lui al III-lea î.Hr., Pto­lo­meu al II-lea Fila­del­ful a patro­nat şi finanţat tra­du­ce­rea Bibli­ei în lim­ba grea­că. Aceas­ta a fost făcu­tă în ora­şul Ale­xan­dria de către 72 de învă­ţa­ţi evrei [54], adu­şi din Pales­ti­na (câte şase din fie­ca­re trib), fapt pen­tru care noua ver­siu­ne a fost numi­tă Sep­tu­a­gin­ta. După tra­di­ţie, cei 72 au lucrat sepa­rat sub asis­tenţa Duhu­lui Sfânt, ver­siu­ni­le lor fiind iden­ti­ce. Sep­tu­a­gin­ta a căpă­tat ast­fel o mare auto­ri­ta­te, fiind con­si­de­ra­tă ca al doi­lea ori­gi­nal al Vechiu­lui Tes­ta­ment; deşi Sfinţii Evan­ghe­li­şti şi Sfân­tul Apos­tol Pavel cunoş­teau ebrai­ca, au pre­fe­rat să cite­ze din Sep­tu­a­gin­ta; pe baza ei s‑a răs­pân­dit cre­ş­ti­nis­mul pri­me­lor seco­le în Asia Mică şi în toa­tă aria Medi­te­ra­nei. Nu e mira­re că Sep­ti­a­gin­ta a deve­nit tex­tus recep­tus = tex­tul reve­lat al între­gu­lui Răsă­rit euro­pean, defi­nit mai târ­ziu ca ORTODOXIE

[54] Cea mai veche tra­du­ce­re a Bibli­ei este SEPTUAGINTA, o tra­du­ce­re gre­ceas­că a Vechiu­lui Tes­ta­ment. De aceas­tă tra­du­ce­re sun­tem infor­ma­ţi de scri­soa­rea lui Aris­te­ea, coman­dan­tul găr­zii lui Pto­lo­meu Fila­del­ful – farao­nul Egip­tu­lui, tri­mi­să fra­te­lui său Filo­crat. Din scri­soa­re aflăm că bibli­o­te­ca­rul din Ale­xan­dria l‑a sfă­tu­it pe faraon să tri­mi­tă un dele­gat la Mare­le Arhi­e­reu evreu şi să obţi­nă un exem­plat din THORA NEVIIM UCHETUVIM – adi­că din Vechiul Tes­ta­ment şi să‑l tra­du­că în lim­ba grea­că şi apoi să‑l adu­că la Bibli­o­te­că. Pto­lo­meu l‑a tri­mis pe Aris­te­ea. Mare­le Arhi­e­reu a fost încân­tat de fap­tul că păgâ­nii vor să cunoas­că Legea Dom­nu­lui, de ace­ea a tri­mis cu Aris­te­ea în Egipt 72 de băr­ba­ţi ce cunoş­teau lim­ba grea­că cu 72 de exem­pla­re pen­tru Pto­lo­meu. Erau şase băr­ba­ţi din fie­ca­re seminţie (6 x 12 = 72). Pto­lo­meu i‑a pri­mit în Ale­xan­dria reţinân­du-le un palat şi îi izo­lea­ză pe fie­ca­re într‑o came­ră pen­tru a tra­du­ce. În chip minu­nat, cei 72 de băr­ba­ţi au tra­dus iden­tic în 72 de zile tot Vechiul Tes­ta­ment din lim­ba ebrai­că şi ara­mai­că în lim­ba grea­că. Aceas­tă tra­du­ce­re a fost făcu­tă în seco­le­le III-II î.Hr. la cere­rea nu numai a lui Pto­lo­meu, ci a tutu­ror evre­i­lor din Egipt, care în tim­pul exi­lu­lui babi­lo­nian s‑au refu­gi­at în Egipt, între ei fiind şi pro­o­ro­cul Iere­mia, care a veghe­at la păs­tra­rea cre­dinţei stră­bu­ne la evre­ii din Egipt. Prin­tre ce 72 de băr­ba­ţi se afla şi Drep­tul Sime­on. Aces­ta tra­du­când tex­tul de la ISAIA 7,14: „Iată fecioa­ra va lua în pân­te­ce…’’, el a scris „feme­ia’’, iar pe dimi­nea­ţă a aflat în manu­scris, căci era scris „fecioa­ra’’. Acest eve­ni­ment s‑a petre­cut de trei ori, cre­zând că vre­un rău­fă­că­tor i‑a umblat noap­tea la manu­scris, însă a tre­ia zi i s‑a ară­tat înge­rul Dom­nu­lui şi i‑a zis: „Nu vei muri până ce nu‑L vei lua în bra­ţe pe Cel Năs­cut din Fecioa­ra’’; ast­fel a ajuns să tră­i­as­că până când Fecioa­ra Maria cu Drep­tul Iosif L‑au adus pe Iisus la Tem­plu la 40 de zile. Sime­on, care înseam­nă „semn’’ pri­vind spre Fecioa­ra şi pe Prun­cul Iisus şi cunos­când cu duhul că Ace­la este Mesia, a luat Prun­cul în bra­ţe şi a ros­tit cele­bre­le cuvin­te: „Acum slobozeşte‑n pace pe robul Tău…’’ [LUCA 2,29–32].
Cu pes­te şase sute de ani mai târ­ziu, în seco­lul al IV-lea d.Hr., Feri­ci­tul Iero­nim avea să tra­du­că Biblia în lim­ba lati­nă pen­tru cre­ş­ti­nă­ta­tea occi­den­ta­lă, ver­siu­ne cunos­cu­tă sub nume­le de Vul­ga­ta. Cele mai mul­te din cărţi­le Vechiu­lui Tes­ta­ment (înce­pând cu Psal­mii) au fost tra­du­se mai întâi după Sep­tu­a­gin­ta, apoi după Tex­tul Ebraic. Con­tro­ver­sa­tă, chiar de la înce­put de către con­tem­po­ra­nii lui Iero­nim (prin­tre care şi Feri­ci­tul Augus­tin), Vul­ga­tei i‑au tre­bu­it nu mai puţin de două­spre­ze­ce seco­le până să devi­nă tex­tus recep­tus al Bise­ri­cii Cato­li­ce, decre­ta­tă ast­fel de către papa Cle­ment al VIII-lea în 1592 şi răma­să ca ata­re până astăzi.
Ce s‑a întâm­plat cu Ver­siu­nea Ebrai­că? Ea a con­ti­nu­at să fie citi­tă în sina­go­gă, dar a rămas mai mult pe sea­ma rabi­ni­lor şi a altor învă­ţa­ţi, cir­cu­la­ţia ei fiind tot mai res­trân­să. A mai inter­ve­nit o difi­cul­ta­te: După cum se ştie, alfa­be­tul ebraic era alcă­tu­it numai din con­soa­ne. Pen­tru pro­nu­nţa­rea corec­tă a unui cuvânt, voca­le­le erau inter­ca­la­te de citi­to­rul însu­şi, iar aceas­ta se făcea prin tra­di­ţia ora­lă trans­mi­să de la das­căl la învă­ţă­cel. Cu vre­mea însă, aceas­tă tra­di­ţie s‑a tot subţi­at, aşa încât noi­le gene­ra­ţii nu mai erau sigu­re, de pil­dă, dacă cuvân­tul zkhr din DEUTERONOM 25,19 tre­bu­ie citit zekher = „amin­ti­re’’, „pome­ni­re’’, sau zakhar = „băr­bat’’ [55]. Încă din seco­lul al IV-lea Feri­ci­tul Iero­nim nota că dacă cele trei con­soa­ne dbr se citesc dabar, ele înseam­nă „cuvânt’’, dar dacă se citesc deber, înseam­nă „ciu­mă’’ [56]. Ast­fel s‑a năs­cut nevo­ia de a se inven­ta sem­ne­le voca­li­ce care să fie inter­ca­la­te în sis­te­mul con­so­nan­tic, ope­ră intre­prin­să de către maso­reţi [57] în seco­le­le VIII‑X d.Hr.; ulti­ma ver­siu­ne, rea­li­za­tă în jurul anu­lui 900 de către Ben Aşer şi Ben Neftali, a pri­mit apro­ba­rea auto­ri­tă­ţi­lor rabi­ni­ce şi s‑a con­sti­tu­it în ceea ce se chea­mă până astăzi, Tex­tul Maso­re­tic al Vechiu­lui Tes­ta­ment. El stă la baza tra­du­ce­ri­lor moder­ne, deve­nind ast­fel echi­va­len­tul unui tex­tus recep­tus pen­tru cre­ş­ti­nă­ta­tea pro­tes­tan­tă; dar nu numai pen­tru ea; supu­să unor înde­lun­ga­te şi seve­re exa­me­ne cri­ti­ce, Vul­ga­ta şi‑a pier­dut mult din auto­ri­ta­tea ini­ţi­a­lă, aşa încât chiar tra­du­că­to­rii cato­lici, unii din ei foar­te valo­roşi, s‑au înte­me­iat pe Tex­tul Masoretic. 

[55] [DEUTERONOM 25,19]: „Şi va fi că atunci când Dom­nul, Dum­ne­ze­ul tău, te va odihni din­spre par­tea tutu­ror vră­ş­ma­şi­lor tăi de prim­pre­ju­ru-ţi, în ţara pe care Dom­nul, Dum­ne­ze­ul tău, ţi‑o dă s‑o moş­te­neşti, nume­le lui Ama­lec să‑l stingi de sub cer. Să nu uiţi!’’ – dacă zkhr se citeş­te zekher = „amin­ti­re’’, „pome­ni­re’’ sau chiar „nume’’. Dacă zkhr se citeş­te zakhar = „băr­bat’’, atunci tra­du­ce­rea ar fi: „Şi va fi că atunci când Dom­nul, Dum­ne­ze­ul tău, te va odihni din­spre par­tea tutu­ror vră­ş­ma­şi­lor tăi de prim­pre­ju­ru-ţi, în ţara pe care Dom­nul, Dum­ne­ze­ul tău, ţi‑o dă s‑o moş­te­neşti, băr­ba­tul (în loc de nume­le) lui Ama­lec să‑l stingi de sub cer’’. 

[56] Spre exem­pli­fi­ca­re, aso­ci­e­rea voca­le­lor cu con­soa­ne­le crt ar da în lim­ba româ­nă vari­an­te pre­cum: cart, car­tă, car­te, cur­te, cear­tă, cort, a cer­ta, cir­tă, cerut, etc. 

[57] Cuvân­tul „maso­reţi’’ pro­vi­ne din ebrai­cul „maso­ra’’ care înseam­nă „tra­di­ţie’’.
Desi­gur, dis­pu­ta din­tre ebrai­şti şi ele­ni­şti nu se va ispră­vi nici­o­da­tă, fie­ca­re tabă­ră având argu­men­te prin care să demon­stre­ze că lim­ba cul­ti­va­tă de ea este cea mai boga­tă, mai nuanţa­tă, mai capa­bi­lă să expri­me Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu. Ca de obi­cei, ade­vă­rul e pe unde­va pe la mij­loc, dar nu aceas­ta e pro­ble­ma cea mai impor­tan­tă, ci ace­ea a dife­renţe­lor de text. Dacă cele două prin­ci­pa­le ver­siuni bibli­ce s‑au pro­dus în Răsărit
[58], tot aici, în Răsă­rit, s‑au pro­dus şi con­frun­tă­ri­le, iar aces­tea s‑au con­su­mat în con­tex­tul mai larg al con­frun­tă­ri­lor din­tre iudaism şi cre­ş­ti­nism. Cre­ş­ti­nii au băgat de sea­mă că tex­te­le maso­re­ti­ce pre­zin­tă une­le deo­se­biri, mai ales în tex­te­le pro­feţi­i­lor mesi­a­ni­ce, care nu puteau fi puse doar pe sea­ma unor raţiuni filo­lo­gi­ce [59]. E uşor de înţe­les, aşa­dar, de ce cre­ş­ti­nii, mai ales cei din Răsă­rit, au deve­nit cir­cum­spe­cţi [60] faţă de Ver­siu­nea Maso­re­ti­că, întă­rin­du-şi opţiu­nea pen­tru Sep­tu­a­gin­ta; dar nu numai ei; încă din seco­lul al IV-lea, după ce Iero­nim a înce­put să tra­du­că Vul­ga­ta din ebrai­că, Feri­ci­tul Augus­tin îl sus­pec­ta că nu cre­de în carac­te­rul reve­lat al Sep­tu­a­gin­tei. În zile­le noas­tre inter­vi­ne şi isto­ria însă­şi a tex­tu­lui: faţă de Ver­siu­nea Maso­re­ti­că (înce­pu­tul seco­lu­lui al X‑lea d.Hr.), Sep­tu­a­gin­ta (a doua jumă­ta­te a seco­lu­lui al III-lea î.Hr.) e mai veche cu aproa­pe 12 seco­le; tex­tul Sep­tu­a­gin­tei a fost sta­bi­lit de învă­ţa­ţi evrei cu mult îna­in­tea ivi­rii cre­ş­ti­nis­mu­lui, deci fără putinţa unor par­ti­za­na­te pole­mi­ce; actu­a­le­le tra­du­ceri occi­den­ta­le au la bază manu­scri­se­le maso­re­ti­ce din seco­le­le VIII‑X, pe când cei mai vechi codici ai Sep­tu­a­gin­tei datea­ză din seco­lul al IV-lea [61] şi chiar din seco­lul al III-lea [62], deci la o dis­tanţă de cel puţin o jumă­ta­te de mile­niu. Dacă s‑a con­sta­tat că maso­reţii, din raţiuni de teo­lo­gie iudai­că, au ope­rat inter­venţii deli­be­ra­te într‑o sea­mă de tex­te, nu e mai puţin ade­vă­rat că dife­renţe­le – mai puţin nota­bi­le între cele două ver­siuni se extind pe arii în care ori­ce inter­venţie pole­mi­că este exclu­să. Se pare că în aceas­tă pri­vinţă, des­co­pe­ri­rea în 1947 şi stu­di­e­rea manu­scri­se­lor de la Qumran ofe­ră nou­tă­ţi mai mult decât sur­prin­ză­toa­re. Cer­ce­tă­ri­le recen­te ale unor bibli­şti occi­den­tali – atât cato­lici cât şi pro­tes­tanţi – ara­tă că tex­te vechi­tes­ta­men­ta­re con­tem­po­ra­ne cu Ver­siu­nea Ale­xan­dri­nă (sec. III î.Hr) sunt mult mai apro­pi­a­te de aceas­ta decât Ver­siu­nea Maso­re­ti­că, ceea ce acre­di­tea­ză ide­ea că Sep­tu­a­gin­ta a fost tra­du­să după un ori­gi­nal ebraic care s‑a pier­dut şi pe care maso­reţii nu l‑au avut sub ochi. Aceas­ta ar însem­na: 1. maso­reţii sunt mult mai puţin cul­pa­bili decât s‑a cre­zut; 2. în fapt auto­rii nou­tes­ta­men­tari citau nu după tex­tul gre­cesc al Sep­tu­a­gin­tei, ci după ori­gi­na­lul care stă­tea la baza aces­te­ia; 3. auto­ri­ta­tea Sep­tu­a­gin­tei intră în actu­a­li­ta­te. De alt­fel, încă din vechi­me, auto­ri­ta­tea ei era ates­ta­tă şi de medi­i­le inte­lec­tu­a­le necreş­ti­ne: în dece­ni­i­le seco­lu­lui I d.Hr., atât filo­so­ful Filon de Ale­xan­dria cât şi isto­ri­cul Iosif Fla­viu, învă­ţa­ţi evrei care cunoş­teau bine lim­ba ebrai­că, pre­fe­rau să cite­ze din Sep­tu­a­gin­ta, ver­siu­ne pen­tru care aveau o preţu­i­re atât de îna­l­tă, încât decla­rau [63] că aceas­ta este ver­siu­nea inspi­ra­tă a Sfin­tei Scripturi. 

[58] Sep­tu­a­gin­ta s‑a pro­dus în Ale­xan­dria Egip­tu­lui, iar Tex­tul Maso­re­tic, în Tibe­ri­a­da Palestinei. 

[59] Iată un sin­gur exem­plu, extras din DEUTERONOM 8,3: SEPTUAGINTA: „Nu numai cu pâi­ne va trăi omul, ci cu tot cuvân­tul care iese din gura lui Dum­ne­zeu’’; TEXTUL MASORETIC: „Nu mai cu pâi­ne tră­ieş­te omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dum­ne­zeu’’. Deşi, apa­rent, cele două ver­siuni sunt foar­te apro­pi­a­te şi pot gene­ra exe­ge­ze ase­mă­nă­toa­re, totu­şi e les­ne de obser­vat că din Tex­tul Maso­re­tic lip­seş­te ter­me­nul „cuvân­tul’’ (în gre­ceş­te rhe­ma = „cuvânt’’ ca mij­loc de comu­ni­ca­re, înru­dit seman­tic cu logos = „cuvânt’’ ca raţiu­ne divi­nă şi ros­ti­re cre­a­toa­re). Or, pre­zenţa aces­tui ter­men poa­te duce mai uşor la sui­ta : rhe­ma – logos – Logo­sul Întru­pat – Iisus Hris­tos, ceea ce înseam­nă o exe­ge­ză hris­to­lo­gi­că foar­te cla­ră. Acum e cazul să reţi­nem că tex­tul e folo­sit de Iisus Hris­tos în dia­lo­gul Său cu dia­vo­lul [MATEI 4,4] şi că Dom­nul îl citea­ză după Septuaginta. 

[60] Cir­cum­spe­cţi înseam­nă „pru­denţi’’, „rezer­va­ţi’’.

[61] Codex Vaticanus. 

[62] Codex Freer. 

[63] Mai ales Filon de Alexandria.
Ca par­te a lumii orto­do­xe, popo­rul român şi‑a avut Biblia tra­du­să tot după Sep­tu­a­gin­ta [64].

[64] Aici le cităm pe cele mai importante:
– Biblia lui Şer­ban Can­ta­cu­zi­no – Bucu­reşti, 1688;
– Biblia de la Buzău – 1854–1856;
– Biblia lui Andrei Şagu­na – Sibiu, 1856–1858;
Biblia lui Bob – Blaj, 1795, pen­tru uzul greco-catolicilor.
Ulti­ma edi­ţie din marea fili­a­ţie a apă­rut la Bucu­reşti în 1914, sin­gu­ra edi­ţie a Sfân­tu­lui Sinod.
Marea rup­tu­ră s‑a pro­dus în anul 1936, oda­tă cu apa­ri­ţia Bibli­ei tra­du­se după Tex­tul Maso­re­tic de către Gala Galac­tion, Vasi­le Radu şi Nico­dim Mun­tea­nu. Aceas­tă opţiu­ne a fost moti­va­tă de Gala Galac­tion prin tre­bu­inţa ca şi noi orto­do­cşii, să avem tex­tul folo­sit de sec­te­le neo­pro­tes­tan­te, spre a le com­ba­te mai uşor. E de mira­re, acum cu câtă uşu­rinţă a fost accep­ta­tă (sau tre­cu­tă cu vede­rea) aceas­tă moti­va­ţie, deşi patri­ar­hul Nico­dim Mun­tea­nu îşi îngă­du­i­se, în 1944, un sem­nal de alar­mă. Aşa se face că toa­te ver­siu­ni­le româ­neşti ale Vechiu­lui Tes­ta­ment apă­ru­te după edi­ţia Bibli­ei din 1936 nu sunt decât reluări ale aces­te­ia, cu revi­zu­iri mai mult sau mai puţin con­tro­la­te. Timp de opt dece­nii, Bise­ri­ca Oro­t­o­do­xă Româ­nă nu a mai avut o ver­siu­ne vechi­tes­ta­men­ta­ră după Sep­tu­a­gin­ta; e moti­vul pen­tru care atât părin­te­le Dumi­tru Stă­ni­loae cât şi părin­te­le Dumi­tru Fecio­ru, marii noş­tri tra­du­că­tori din Sfinţii Părinţi şi din lite­ra­tu­ra filo­ca­li­că, au fost nevo­iţi să-şi extra­gă cita­te­le bibli­ce din edi­ţia din 1914. Aceas­ta însă nu înseam­nă că Ver­siu­nea Ebrai­că se cere dis­preţu­i­tă sau igno­ra­tă; dim­po­tri­vă, o redac­ta­re corec­tă a tex­tu­lui biblic e de necon­ce­put fără con­sul­ta­rea şi folo­si­rea ei, atât pen­tru reli­e­fa­rea unor nuanţe de lim­baj, cât mai ales pen­tru transcri­e­rea nume­lor pro­prii ebrai­ce atât de patro­ni­mi­ce [65], cât şi tomo­ni­mi­ce [66], nume pe care Sep­tu­a­gin­ta le redă, în cele mai mul­te cazuri, prin tra­du­ce­rea înţe­le­su­lui lor [67]. Mai mult, pen­tru o ima­gi­ne cât mai com­ple­tă a mesa­ju­lui biblic, deo­se­bi­ri­le din­tre Sep­tu­a­gin­ta şi Tex­tul Maso­re­tic vor fi menţio­na­te la expli­ca­rea ver­se­tu­lui biblic, sau cu alte oca­zii, Ver­siu­nea Ebrai­că fiin­du-ne acce­si­bi­lă prin cele mai bune tra­du­ceri occidentale:

  • La Bible de Jeru­sa­lem [68];
  • La Bible tra­du­i­te par Emil Osty [69];
  • King James Ver­sion [70],care însă a folo­sit şi Septuaginta;
  • Revi­sed Stan­dard Ver­sion [71];
  • Today’s English Ver­sion [72];
  • Tra­duc­tion Oecu­me­ni­que de la Bible [73];
  • şi prin edi­ţi­i­le româ­neşti din 1936 şi 1938.

[65] Patro­ni­mi­ce înseamnă:
– nume care îl poar­tă după tată toţi mem­brii familiei;
– la une­le popoa­re, nume dat mem­bri­lor unei fami­lii şi for­mat de la nume­le tată­lui cu aju­to­rul unui sufix; aici în cazul popo­ru­lui Isra­el – isra­e­li­ţi, israelitean.

[66] Topo­ni­mi­ce înseam­nă nume pro­prii de ora­şe, sta­te, ape, munţi, etc. 

[67] De exem­plu la FACERE 21,31: „Beer-Şeba’’ = „Fân­tâ­na Jurământului’’. 

[68] BJ.

[69] OSTY.

[70] HJV.

[71] RSV.

[72] TEV.

[73] TOB.
În ceea ce pri­veş­te Noul Tes­ta­ment, cele 27 de cărţi ale aces­tu­ia au fost scri­se în lim­ba grea­că, cu exce­pţia Evan­ghe­li­ei după Matei, care a fost redac­ta­tă mai întâi în ara­mai­că [74] şi rescri­să, de către ace­la­şi autor în gre­ceş­te. Dată fiind iuţe­a­la cu care se răs­pân­dea cre­ş­ti­nis­mul, e les­ne de ima­gi­nat şi repe­zi­ciu­nea cu care manu­scri­se­le auto­gra­fe erau copi­a­te în zeci şi sute de exem­pla­re pen­tru aria, din ce în ce mai lar­gă, a comu­ni­tă­ţi­lor cre­ş­ti­ne. Aşa se expli­că fap­tul că o bună par­te din ele au înfrun­tat seco­le­le şi că până în zile­le noas­tre au ajuns nu mai puţin de 2500 de manu­scri­se, din­tre care 167 cuprind Noul Tes­ta­ment în între­gi­me. Desi­gur, ori­gi­na­le­le nu ni s‑au mai păs­trat, numai codici [75], care se con­sti­tu­ie în tot atâ­tea măr­tu­rii asu­pra vechi­mii tex­te­lor nou­tes­ta­men­ta­re. De aici, şi imen­se­le posi­bi­li­tă­ţi ale filo­lo­gi­lor biblici de a alcă­tui edi­ţii cri­ti­ce tot mai bune şi mai uti­le pe care le pun la îndemâ­na tra­du­că­to­ri­lor. Evo­lu­ţia aces­tor edi­ţii, pe de o par­te, şi evo­lu­ţia fie­că­rei lim­bi naţio­na­le, pe de alta, sunt prin­ci­pa­le­le raţiuni pen­tru care Biblia se cere tra­du­să – sau cel puţin revi­zu­i­tă – peri­o­dic, spre folo­sul şi desfă­ta­rea cititorilor. 

[74] Aceas­tă ver­siu­ne nu a ajuns până la noi. 

[75] Din­tre aceşti codici amin­tim: Sinai­ti­cus – sec. IV; Vati­ca­nus – sec. IV; Ale­xan­dri­nus – sec. V; Pari­sien­sis – sec. V; Fre­e­sia­nus – sec. IV‑V.
Sis­te­mul refe­renţi­al. Orien­ta­rea în tex­te­le Sfin­tei Scrip­turi, pre­cum şi cita­rea aces­to­ra se fac cu aju­to­rul sis­te­mu­lui refe­renţi­al, adi­că al cifre­lor care indi­vi­du­a­li­zea­ză o anu­mi­tă porţiu­ne de text şi o pun în legă­tu­ră cu cifre­le înru­di­te. Uni­tă­ţi­le aces­tui sis­tem sunt capi­to­lul şi ver­se­tul; cifre­le de refe­rinţă se mai numesc şi „tri­mi­teri’’. El a luat naş­te­re în pri­me­le patru dece­nii ale seco­lu­lui al XIII-lea, prin car­di­na­lul Şte­fan Lan­gton care, pe la 1205, a înce­put împă­rţi­rea tex­tu­lui Vul­ga­tei în capi­to­le; ope­ra sa a fost ispră­vi­tă în jurul anu­lui 1240 de către călu­gă­rul domi­ni­can Hugu­es de Saint Glef.Împărţirea în ver­se­te a fost făcu­tă de tipo­gra­ful pari­zian Robert Şte­fan; tex­tul a apă­rut ast­fel, pen­tru pri­ma oară, în edi­ţia gre­co-lati­nă din 1551 a Nou­lui Tes­ta­ment, iar pen­tru a doua oară, în edi­ţia din 1555 a Bibli­ei lati­ne inte­gra­le [76].

[76] Cade-se a se reţi­ne însă că ver­se­tul, ca şi capi­to­lul de alt­fel e doar o uni­ta­te con­venţio­na­lă, iar nu o uni­ta­te dog­ma­ti­că în sine; el nu se con­sti­tu­ie într-un uni­vers închis, ci, dim­po­tri­vă, cu foar­te mul­te feres­tre către mare­le uni­vers al Sfin­tei Scrip­turi. Ade­vă­ra­ta lec­tu­ră şi dreap­ta tâl­cu­i­re se fac numai prin rela­ţia text-con­text, adi­că citind şi gân­dind tex­tul (ver­se­tul) în fun­cţie de ceea ce se spu­ne îna­in­te şi după el, ca şi în fun­cţie de legă­tu­ri­le lui cu tex­te ase­mă­nă­toa­re foar­te îde­păr­ta­te. Nici­o­da­tă par­tea nu poa­te fi des­pă­rţi­tă de întreg. Dacă un savant din zile­le noas­tre, de exem­plu, pre­tin­dea că ope­ra sa nu poa­te fi înţe­lea­să decât dacă e citi­tă inte­gral, cu atât mai mult – şi incom­pa­ra­bil mai mult – Biblia sau Sfân­ta Scriptură.

 

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: