Evangelia zilei:

Bogatul şi sãracul – Pãrintele Arsenie Boca

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Bogatul şi săracul - Părintele Arsenie BocaPrin pil­da boga­tu­lui ano­nim şi a săra­cu­lui anu­mit, Lazăr, Reve­la­ţia arun­că lumini deci­si­ve asu­pra soar­tei omu­lui pe pământ, pe pla­nul lumii, pre­cum şi asu­pra urmărilor,
cu nece­si­ta­te, pe pla­nul veşniciei.
Deo­cam­da­tă des­prin­dem câte­va probleme:
I. Situ­a­ţia în lumea aceasta:
1. Sla­va şi mize­ria exis­tând deo­da­tă, într-un con­flict surd: una în uşa celeilalte.
2. Slă­vi­tul bogă­ţi­ei e ano­nim; săra­cul e numit cu nume­le, e Lazăr; Lază­rii lumii la
porţi­le bogaţilor!
3. Boga­ţii nu înţe­leg nimic; înţe­le­ge­rea lor nu se întin­de nici până la porţi­le casei.
4. Câi­nii înţe­leg mai mult; „ini­ma de câi­ne” au dat‑o boga­tu­lui, iar ei se milos­ti­vesc şi
ling bube­le săracului.
II. Vine moar­tea. Moar­tea e un fac­tor „nepre­vă­zut”, care nu sim­pli­fi­că nici­de­cum, ci
com­pli­că toa­te pro­ble­me­le. Moar­tea, în pri­mul moment al ei, pune capăt la o sta­re de
lucruri: coseş­te şi sla­va deşar­tă şi mize­ria neînţe­lea­să. Cu moar­tea se ter­mi­nă timpul,
gâl­cea­va isto­ri­ei, dar înce­pe veş­ni­cia. Năpas­ta morţii e: că pe bogat îl tri­mi­te în văpaie
veş­ni­că şi pe Lazăr în feri­ci­re veş­ni­că. Dar e o acu­ză nedreap­tă pe soco­tea­la morţii: nu
ea face deo­se­bi­rea, nu moar­tea dă sentinţa.
Omul tre­ce prin moar­te ca printr‑o poar­tă. Dar din­co­lo de poar­tă are întin­să înainte,
aşteptându‑l, veş­ni­cia în care a tră­it vremelnicia.
Bogă­ţia l‑a făcut pe bogat ego­ist, mate­ria­list, nemi­los­tiv, înco­lă­cit de plă­ceri; nu s‑a
dezvol­tat sufle­teş­te, nu şi‑a for­mat chip nemu­ri­tor de a fi.
Pe Lazăr, bube­le şi sără­cia l‑au desfă­cut din înlă­nţu­i­rea cu via­ţa. El răb­da în nădejdea
că nu va fi tot aşa, în nădej­dea unei drep­tă­ţi a lui Dum­ne­zeu. Nu s‑a înşe­lat în credinţa
sa. Toa­tă sufe­rinţa şi medi­ta­ţia sa, medi­ta­ţie sim­pli­fi­ca­tă desi­gur, dar exis­tenţi­a­lă foarte
sigur, au rea­li­zat din Lazăr un cetă­ţean spi­ri­tu­al al Cerului.
Nici bogă­ţia în sine, pre­cum nici sără­cia în sine, n‑au cali­ta­tea de a te osân­di sau
ferici pe pla­nul veş­ni­ci­ei. Ati­tu­di­nea sufle­tu­lui faţă de ele e ace­ea care determină
veş­ni­ci­i­le. Pot fi boga­ţi care se mân­tu­iesc şi pot fi săraci care se osân­desc. Unul a lăsat
să i se scrie pe pia­tra mor­mân­tu­lui: „Ce-am dat, am câş­ti­gat; ce n‑am dat, am pierdut!”
Din­co­lo de cele văzu­te, în fon­dul lor, al răsfrân­ge­rii lor în suflet, e Rai­ul şi Iadul:
două posi­bi­li­tă­ţi ale liber­tă­ţii tale, două eter­ni­tă­ţi para­le­le, aici stân­du-ţi amân­do­uă la
îndemâ­nă, dar din­co­lo cu o pră­pas­tie de netre­cut între ele.
Unul din chi­nu­ri­le iadu­lui e şi aces­ta: că văd feri­ci­rea dre­pţi­lor. Văd, pri­cep, înţeleg
tot ceea ce erau îmbi­a­ţi să vadă, să pri­cea­pă, să cunoas­că şi să tră­i­as­că încă de pe când
erau pămân­te­ni – şi n‑au vrut. Îşi aduc amin­te de oameni, de alţi oameni, de Lazări,
– ceea ce nu făceau pe pământ. Nu mai dis­cu­tă dacă este sau nu este Dumnezeu.
Acum se roa­gă, dar e târ­ziu. Când boga­tul era pe pământ râdea de nădej­dea dreptului
şi de rugă­ciu­nea lui; acum râd dra­cii de rugă­ciu­nea sa.
Cea mai sfâşi­e­toa­re rugă­ciu­ne e aceas­ta: de‑a tri­mi­te Dum­ne­zeu, de pe ceea lume pe
asta, pe Lazăr să le spu­nă la cei cinci fra­ţi ai săi (Sfân­tul Maxim Măr­tu­ri­si­to­rul ar zice:
cele cinci simţuri): cum stau lucru­ri­le după moar­te, ca să nu vie şi ei în acest loc de
muncă.
Rugă­ciu­ne, alt­fel moti­va­tă în sine, dar refu­za­tă de Avra­am, zicând că au Legea şi au
Reve­la­ţia! Iată moti­va­rea divi­nă a refu­zu­lui: îi cunosc: „Dacă nu ascul­tă de Moi­se şi de
Pro­feţi (Legea şi Reve­la­ţia) chiar de va şi învia cine­va din morţi, tot nu vor crede”.
De fapt aşa a şi fost: Iisus a învi­at din morţi, şi, din vremi în vremi a împlinit
Dum­ne­zeu, în dife­ri­te for­me, aceas­tă rugă­ciu­ne bibli­că din adânc de genu­ne, dar cei
necre­din­cioşi tot ca ei au rămas: încre­me­ni­ţi în abso­lu­ta nepăsare.
Iată aceas­ta e o mare pri­mej­die: o pri­mej­die infi­ni­tă, din cau­za unui timp pierdut.
Umblând, am băgat de sea­mă că aproa­pe la toa­te porţi­le boga­ţi­lor a pus Dumnezeu
câte un Lazăr. Mul­to­ra li l‑am ară­tat şi le-am atras amin­te de ros­tul lui. Bube­le lui Lazăr şi toa­tă mize­ria lui cutre­mu­ră, fireş­te; dar fiori de groa­ză ne cuprind
când, sub stră­lu­ci­rea tru­peas­că a boga­tu­lui, vedem ascun­să nea­gra mize­rie a unui suflet
fără nici o vir­tu­te, un om decă­zut tutu­ror păca­te­lor, tutu­ror bube­lor spur­căciu­nii, pe care
nu i le lin­geau nici câi­nii. Pe aces­tea i le gâdi­lau doar dracii.
Înmor­mân­ta­rea încă a fost deosebita.
A boga­tu­lui: cu sur­le şi pri­e­te­ni, plâns de toţi.
Lazăr: dus de apro­zii ora­şu­lui, ca o mortăciune.
Pe unul îl aştep­tau dracii.
Pe Lazăr, Îngerii.
Două des­ti­ne deo­se­bi­te, ca de la Cer la Iad. Jus­ti­ţia divi­nă e oare nedreap­tă? – Nu.
Scrie des­pre ea că: „Jude­ca­ta e fără milă celor ce n‑au făcut milă!” Prin urma­re e cu
drep­ta­te: sin­gur te-ai scos din împă­ră­ţia milei, nea­vând gri­jă să intri, în vre­mea sortită
pen­tru aceas­ta pe pământ. Şi mai scrie: „Mila şi Ade­vă­rul ajung îna­in­tea Ta”. Prin
urma­re iubi­rea şi cunoa­ş­te­rea Ade­vă­ru­lui, împli­ni­rea iubi­rii şi măr­tu­ri­si­rea Adevărului
sunt cele ce ne cresc făp­tu­ra noas­tră până la măsu­ra de per­soa­ne ale Împă­ră­ţi­ei. – Şi:
„Dum­ne­zeu e Ade­vă­rul” şi „Dum­ne­zeu este iubire”…
*
A murit un pus­t­nic, mân­cat de fiare.
A murit şi un bogat, tiran, şi a fost îngro­pat cu cinste.
Un călu­găr, văzând aces­tea, s‑a între­bat întru sine pen­tru ce aceas­tă deo­se­bi­re, pe care
a îngăduit‑o Dum­ne­zeu, şi n‑o putea pri­ce­pe. Deci rugân­du-se el mult şi pos­tind, i‑a
des­co­pe­rit Dum­ne­zeu taina:
Pus­t­ni­cul, ca om pămân­tean, mai avea un păcat. Pen­tru cură­ţi­rea lui s‑a dat tru­pul său
la fia­re. Boga­tul făcu­se şi el un sin­gur bine, şi i s‑a răs­plătit lui cu cinstea
înmormântării…
O feme­ie rea se chi­nu­ia în mun­ci­le fără de sfârşit ale iadu­lui. Bles­temând pe
Dum­ne­zeu zise şi aceas­ta: Dum­ne­zeu e nedrept: numai eu n‑am făcut nici un bine,
Doamne?
Auzind Dum­ne­zeu aceas­ta tri­mi­te un înger să‑i cer­ce­te­ze fap­te­le în văzul ei. Şi a găsit
înge­rul că feme­ia arun­ca­se cu o cea­pă după un sărac. Săra­cul a luat‑o şi a mulţu­mit lui
Dum­ne­zeu de ea. „Deci am făcut nedrep­ta­te feme­ii” zise drep­tul Dum­ne­zeu. „Du-te,
atârnă‑i cea­pa dea­su­pra ei şi se va agă­ţa de rădă­ci­ni­le ei şi aşa adu‑o în Rai!”
Şi înge­rul făcu aşa. Dar de mâi­ni­le şi picioa­re­le feme­ii se mai agă­ţa­ră mulţi­me de
dez­nă­dăj­dui­ţi, iar de aceş­tia alţii şi iară­şi alţii. Înge­rul urca spre Cer un ciorchi­ne imens
de chi­nui­ţi. În lumi­na înge­ru­lui i‑a văzut feme­ia pe cei­la­lţi şi a înce­put să stri­ge la ei, să‑i
bles­te­me, zicând că numai pe ea a chemat‑o Dum­ne­zeu, nu şi pe ei, şi le făcea vânt cu
picioa­re­le, des­co­to­ro­sin­du-se de ei. Valuri-valuri de oameni cădeau iară­şi în întu­ne­ric şi
chin. Dar pe măsu­ră ce cădeau oame­nii, zvâr­li­ţi de rău­ta­tea feme­ii, înge­rul urca spre Cer
din ce în ce mai greu.
Când n‑a mai rămas agă­ţat decât unul sin­gur de mâna feme­ii, ea îşi desfă­cu mâna de
pe rădă­ci­nă să se des­co­to­ro­seas­că şi de aces­ta, dar, pe când ace­la cădea iară­şi în genuni,
i se rup­se rădă­ci­na de cea­pă de care se ţinu­se numai cu o mână şi căzu şi ea iară­şi în
adânc.
Pil­de­le aces­tea, des­co­ji­te de des­cri­e­rea pămân­teas­că, care nu merg pen­tru celălalt
tărâm al exis­tenţei, au tâl­cul lor. Nu‑i des­tul să faci fap­te bune: tre­bu­ie să te faci tu însuţi
bun. Numai fap­ta bună, săvârşi­tă ade­sea, te îmbu­nă­tă­teş­te. Fap­te­le bune, pe lân­gă rostul
real ce‑l au de‑a aju­ta pe Lază­rii lumii, mai au şi ros­tul ca să-ţi facă ţie bunătatea,
milos­ti­vi­rea, iubi­rea: a doua natu­ră. Şi îşi împli­nesc ros­tul aces­ta, al doi­lea, cu atât mai
degra­bă, cu cât nu se urmă­reş­te aces­ta. E bine a face bine­le ca pe-un lucru de la sine
înţe­les, sim­plu şi firesc, cum răsa­re soarele.
Cu o cea­pă zvâr­li­tă după un sărac, n‑ai făcut bună­ta­tea a doua ta natu­ră. Dar nu e
vor­ba de a doua natu­ră, e vor­ba de reve­ni­rea la natu­ra noas­tră primară,
natu­ra noas­tră de obârşie, la care ne rea­du­ce Iisus.
Dum­ne­zeu a făcut totul din par­tea Sa. Mai urmea­ză par­tea din par­tea noastră.
Deci­zi­i­le aces­tea sau nepă­sa­rea de ele, hotă­răsc sim­plu şi deci­siv de veş­ni­cia noastră.
Mai hotă­râ­tor nu se poa­te vorbi!

Pri­slop, dumi­ni­ca a XXII‑a dupa Rusalii
23.X.949 Luca 16,19–31.

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: