ORTODOXISM.COM

 


Viata Sf. mucenic Haralambie

Mãri­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare | Nor­mal

 

 

 

 
Sf mucenic Haralambie
Sfân­tul Hara­lam­bie a trăit în vea­cul al II – lea după Hris­tos. S-a năs­cut într-o cetate din Asia Mică, Mag­ni­sia, care nu este foarte departe de mult-regretata Smirna. Cre­ş­ti­nii cetă­ţii îl preţu­iau pe Sfân­tul Hara­lam­bie pen­tru carac­te­rul lui curat, pen­tru marea lui cre­dinţă şi l-au ales preot.

Lumea astăzi aude cuvân­tul „preot” şi nu-i dă nicio impor­tanţă. „Popă”, spune altul şi copiii auzindu-i pe cei mari vor­bind des­pre pre­oţi cu dis­preţ nu vor să devină pre­oţi când se fac mari.

Şi pre­o­tul peste câţiva ani va fi ceva rar. Des­pre această dis­preţu­ire faţă de pre­o­ţie sunt vino­vaţi, desi­gur, şi câţiva pre­oţi nevred­nici, care nu-şi cin­stesc sfânta misiune. Dar Sfân­tul Hara­lam­bie nu a fost unul din pre­o­ţii obi­ş­nuiţi; a fost preot care avea conş­ti­inţa misiu­nii sale. Litur­ghi­sea şi plân­gea de emoţie.

Pro­po­vă­duia cuvân­tul lui Dum­ne­zeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi să se emoţio­neze şi să-L iubească pe Hris­tos. Îi iubea pe săraci şi pe bol­navi şi vizita casele cre­ş­ti­ni­lor şi îi sfă­tuia pe toţi, mici şi mari, să rămână cre­din­cioşi lui Hristos.

Pe pre­o­tul Hara­lam­bie îl iubeau şi îl preţu­iau toţi. Prin cuvin­tele şi prin viaţa lui era o puter­nică lumină, care lumina nu doar pe cre­ş­ti­nii cetă­ţii Mag­ni­sia, ci stră­lu­ci­rea lui ajun­gea chiar până foarte departe. Dar lumina aceasta nu era mulţu­mi­toare pen­tru oame­nii care tră­iau în ruşi­noasa închi­nare la idoli. Şi ido­la­trii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul.

În acea epocă deve­nise împă­rat unul care îi ura pe cre­ş­tini şi hotă­râse să-i pri­go­nească cu toată pute­rea de care dis­pu­nea. Se numea Sep­ti­miu Sever. Repre­zen­tant al împă­ra­tu­lui în părţile Asiei Mici, ca şi cum am spune pre­fect, era unul ce se numea Lucian. Şi acesta era un săl­ba­tic pri­go­ni­tor al cre­ş­ti­ni­lor, ca şi împă­ra­tul. Acesta a dat dis­po­zi­ţie să-l ares­teze pe sfânt şi să-l aducă îna­in­tea sa. Sfân­tul Hara­lam­bie era de acum foarte bătrân.

Avea 113 ani. Şi totuşi, în ciuda adân­cii lui bătrâ­neţi, nu înceta să litur­ghi­sească şi să slu­jească popo­ru­lui. Vedeţi, atunci nu era în vigoare în Bise­rică legea de astăzi a sta­tu­lui, care-l obligă pe preot să se retragă din slu­jire la 75 de ani. Asta nu este con­form cu Sfin­tele Canoane. Pre­o­tul, atâta vreme cât se simte bine, tre­buie să rămână la locul său până la adânci bătrâ­neţi. Un preot bătrân cu părul alb este în parohia lui foarte res­pec­tat, iar cuvin­tele sale sunt ascul­tate cu mare atenţie, ca un glas care vine din veşnicie.

Bătrân de 113 ani era Sfân­tul Hara­lam­bie, dar în acest trup bătrân exista o inimă care nu îmbă­trâ­nise de timp, o inimă care era pururi tânără. Aşa este: cel care crede în Hris­tos, chiar şi atunci când îmbă­trâ­neşte, nu-şi pierde entu­zi­as­mul. Este întot­dea­una tânăr.

Tira­nul Lucian a cre­zut că un om bătrân este uşor de îndu­ple­cat să se lepede de Hris­tos şi să se închine la idoli. Bătrâ­nii iubesc mult viaţa şi tre­mură în faţa morţi şi fac orice ca să mai ada­uge la viaţa lor câteva zile. Dar Sfân­tul Hara­lam­bie nu se temea de moarte. În cre­dinţă era stâncă. Nimic nu putea să-l cla­tine. Cuvin­tele pe care i le spu­nea tira­nul ca să se lepede de Hris­tos, l-au făcut pe Sfân­tul Hara­lam­bie mai hotă­rât şi mai viteaz. Neli­ni­ş­tea cre­ş­tea înă­un­trul său. Răs­pun­dea cu îndrăz­ne­ală. Eu, zicea tira­nu­lui, de atâţia ani Îl slu­jesc pe Hris­tos şi nu m-am lepă­dat de El nici­o­dată. Şi acum la bătrâ­neţile mele, când din clipă în clipă aştept moar­tea, să mă lepăd de El? Nici­o­dată! Moar­tea mă va duce lângă Hristos.

Tira­nul s-a mâniat din cale afară de ero­ica împo­tri­vire a sfân­tu­lui şi a porun­cit groaz­nic mar­ti­riu; a porun­cit să-l jupoaie pe Sfân­tul Hara­lam­bie de viu. Auzind cineva de un ast­fel de mar­ti­riu i se ridică părul. Sfân­tul nu s-a îngro­zit. Inima lui era închi­nată lui Hris­tos şi Hris­tos i-a dat putere să învingă această ispită şi să tri­um­feze. Ime­diat ce sol­da­ţii au înce­put groaz­ni­cul mar­ti­riu, sfân­tul prin calda lui rugă­ciune a făcut o minune şi mâi­nile sol­da­ţi­lor au înţe­pe­nit, iar tira­nul s-a înfri­coşat şi sfân­tul a ieşit din acest mar­ti­riu mai stră­lu­cit şi cu mai mare putere pro­po­vă­duia pe Hris­tos. Faima lui se întin­dea pre­tu­tin­deni. O, ce poate să facă un preot sfânt ca Sfân­tul Haralambie!

Faima sfân­tu­lui a ajuns până la pala­tele împă­ră­teşti, iar când împă­ra­tul a stră­bă­tut Răsă­ri­tul şi s-a dus în Anti­ohia, a porun­cit să-l aducă îna­in­tea lui pe sfânt. Pen­tru a doua oară Sfân­tul Hara­lam­bie este jude­cat. Este jude­cat de însuşi împă­ra­tul. Dar şi a doua oară îşi măr­tu­ri­seşte cre­dinţa. Împă­ra­tul se săl­bă­ti­ceşte şi porun­ceşte să-l chi­nu­iască şi în sfârşit să-l deca­pi­teze. Sfân­tul a ară­tat atâta răb­dare în muce­ni­cia sa, încât trei sol­daţi din călăii săi, necre­din­cioşi până în acea clipă, au refu­zat să aducă la înde­pli­nire dis­po­zi­ţia împă­ra­tu­lui şi au stri­gat: Şi noi sun­tem cre­ş­tini! Dar până şi fiica lui Galina, văzând minu­nea sfân­tu­lui, a cre­zut în Hris­tos. Încă şi alţii, închi­nă­tori la idoli, băr­baţi şi femei, împre­ună cu fiica împă­ra­tu­lui au măr­tu­ri­sit cre­dinţa lor şi au pri­mit muce­ni­cia împre­ună cu sfântul.

***

Iubi­ţii mei! Toţi câţi citesc Vieţile Sfinţi­lor şi văd chi­nu­rile pe care le-au sufe­rit pen­tru Hris­tos nu se pri­cep de unde aflau această putere. Dar la această nedu­me­rire răs­punde Evan­ghe­lia. Ne isto­ri­seşte că o copilă, care era demo­n­i­zată şi nicio putere nu era în stare să o vin­dece, deo­dată s-a făcut bine. Cum? Mama ei L-a rugat pe Hris­tos să o facă bine pe copila ei. L-a rugat cu cre­dinţă mare şi Hris­tos a ascul­tat rugă­min­tea mamei şi o putere nevă­zută, pute­rea lui Hris­tos, a izgo­nit din sufle­tul copi­lei toţi demonii.

Această cre­dinţă în Hris­tos este cea care a dat putere Sfân­tu­lui Hara­lam­bie să izgo­nească demo­nii, să vin­dece pe cei bol­navi, să facă minuni şi, ceea ce e cel mai impor­tant, să sufere toate înfri­coşa­tele chi­nuri şi până la ultima lui suflare să-şi măr­tu­ri­sească cre­dinţa. Această cre­dinţă dă putere celor care cred până astăzi, ca să biru­iască ispi­tele, pri­goa­nele şi chi­nu­rile şi cu îndrăz­ne­ală să măr­tu­ri­sească Orto­do­xia pretutindeni.

Fie­că­ruia din aceşti muce­nici, bătrâni şi tineri, se potri­veşte cuvân­tul pe care l-a spus Hris­tos către femeie: „O, femeie, mare este cre­dinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28).

O, muce­ni­ci­lor, mare e cre­dinţa voas­tră! Vă rugăm, rugaţi-vă Dom­nu­lui să ne dăru­iască şi nouă cre­dinţa voastră.


Comentarii:

Adaugã Comentariu:



Copyright © 2014 - † Ortodoxism.com Toate drepturile rezervate.
Credo.ro crestinism ortodox
Pagina de Contact