ORTODOXISM.COM

 


Pilde Ortodoxe(1)

Viaţa
Pilde Ortodoxe 1
Demult, a venit la un călu­găr, un om tare necă­jit şi l-a între­bat:
Ce este rău cu mine ?
De ce nu îmi găsesc lini­ş­tea ?
De ce nu sunt mulţu­mit de viaţa mea ?

Bătrâ­nul călu­găr a luat, atunci, o sti­clă şi, după ce a umplut-o pe jumă­tate cu apă, a pus-o în faţa omu­lui şi l-a între­bat:
– Cum e această sti­clă ?
– Este pe jumă­tate goală!
– Vezi, i-a mai spus călu­gă­rul –
eu o văd pe jumă­tate plină.

În viaţă, tre­buie să vezi par­tea fru­moasă a lucru­ri­lor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva fru­mos. Dacă vom şti să pri­vim natura, vom vedea fru­mu­seţe şi bogă­ţie. Dacă vom şti să-l pri­vim pe om, în adân­cul lui, vom vedea bună­tate şi dragoste.

Pri­vind ast­fel viaţa şi oame­nii, deve­nim noi înşine mai fru­moşi, mai bogaţi şi mai buni.


Fii tot­dea­una cu Dum­ne­zeu, dacă vrei ca Dum­ne­zeu să fie tot­dea­una cu tine!”
( Sfân­tul Ioan Gură de Aur )

 

Copi­lul şi pre­o­tul
Mer­gând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vor­bind urât cu pri­e­te­nii săi de joacă şi înju­rând. Oprindu-se, l-a între­bat:
— Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede des­pre el ?
— Că este un englez, a răs­puns băieţe­lul.
— Dar dacă cineva ar vorbi în limba spa­ni­olă ?
– Ar fi un spa­niol, desigur.

- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vor­beşte “limba” lui Dum­ne­zeu ? Un cre­ş­tin spune doar lucruri fru­moase şi folo­si­toare. De la omul rău, dim­po­trivă, nu auzi decât vorbe urâte, înju­ră­turi şi min­ciuni. Cum este sufle­tul omu­lui, aşa sunt şi vor­bele sale.

Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târ­ziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vor­beşti! Poţi ajunge între păcă­toşi şi dia­voli sau între îngeri şi sfinţi.

Omul este o cora­bie mică, în care se află lei şi bala­uri, otravă şi rău­tate, cărări bol­nave şi pră­păs­tii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dum­ne­zeu, sunt şi înge­rii, viaţa şi Împă­ră­ţia Dom­nu­lui, lumina şi Apos­to­lii, cetă­ţile cereşti şi como­rile de har: acolo, în sufle­tul omu­lui, sunt toate.”
( Sfân­tul Macarie )

 

Cri­mi­na­lul
La înce­pu­tul pri­mu­lui răz­boi mondial, pe vâr­ful unui munte, se afla cea mai temută închi­soare. Nimeni nu reu­şise să eva­deze vreo­dată de acolo. În gene­ral, cei tri­mişi aici erau fie con­dam­naţi la moarte pen­tru crime sau jafuri deo­se­bit de grave, fie ispă­şeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un cri­mi­nal a scă­pat. Toată noap­tea gar­die­nii l-au hăi­tuit cu câini, însă, spre dimi­neaţă, i-au pier­dut urma într-o pădure.

Fuga­rul, obo­sit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o lumi­niţă la fereas­tra unei case. Desi­gur că acolo putea găşi ceva de mân­care şi haine. Cu dis­pe­rare, a năvă­lit în odaia mică, unde o ima­gine cu totul nea­ş­tep­tată îl ţin­tui în loc: o tânără femeie plân­gea lângă un copi­laş micuţ, care, de ase­me­nea, scân­cea. Pe masa goală, un rest de lumâ­nare lăsa în mica încă­pere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chi­pul palid şi slă­bit al femeii.

Parcă tre­zit dintr-un coş­mar, eva­da­tul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se spe­rie, se aşeză ală­turi şi o întrebă ce pro­bleme o fac atât de nefe­ri­cită. Aceasta, prin­tre lacrimi, i-a răs­puns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copi­la­şul s-a îmbolnăvit.

- Lasă femeie, îi spuse puş­că­ri­a­şul, o să te ajut eu.

- Nu vreau să furi pen­tru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
– Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răs­puns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împre­ună în faţa poli­ţiei, aceasta l-a între­bat mirată:
– Ce faci ?
– Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clă­di­rea poli­ţiei, omul s-a pre­dat, iar când şeful poli­ţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă peri­cu­lo­sul puş­că­riaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:

- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încer­cam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recom­pensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recu­noş­tinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recom­pensă foarte mare, deo­a­rece puţini cre­deau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe cri­mi­nal. Bucu­ros că îl avea acum pri­zo­nier, şeful poli­ţiei a plătit ime­diat femeii suma enormă, după care l-a tri­mis pe fugar îna­poi la închi­soare, sub pază strictă.

După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la direc­to­rul puş­că­riei, i-a poves­tit aces­tuia totul, aşa cum se întâm­plase cu ade­vă­rat. Uimit de bună­ta­tea deţi­nu­tu­lui său, cu oca­zia Sfân­tu­lui Cră­ciun ce se apro­pia, direc­to­rul l-a gra­ţiat, căci era obi­ce­iul ca, o dată pe an, să fie eli­be­rat puş­că­ri­a­şul care s-a pur­tat cel mai bine. Tim­pul a dove­dit că omul acela se schim­base cu ade­vă­rat, căci nici­o­dată nu a mai făcut ceva rău.

Oame­nii tre­buie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe cei­la­lţi. Dum­ne­zeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un ase­me­nea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obo­sit şi dor­nic de liber­tate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nos­tru. Să ne rugăm la Dum­ne­zeu să ne dea oca­zii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu sigu­ranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un ase­me­nea pri­lej. Nu tre­buie decât să-l vedem.

Nu dărui celor­la­lţi după cum merită, ci după cum au nevoie.”
( Sfân­tul Ioan de Kronstadt )

 

Cele două vâsle
Demult, trăia un batrân, om cu frica lui Dum­ne­zeu, ce-şi câş­tiga tra­iul tre­când călă­to­rii, cu barca sa, de pe un mal pe celă­lalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl tre­cea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fie­care vâslă este ceva scris şi întrebă:

- De ce ai scris pe o vâslă “cre­dinţă” şi pe cea­laltă “fapte bune” ?

- Fiindcă aces­tea două mă con­duc în viaţă, răs­punse bătrâ­nul.
– Nu cred că omul are nevoie de amân­două, spuse cu îndrăz­ne­ală tână­rul. Este de ajuns doar una după care să îţi călă­u­zeşti viaţa: dacă faci “fapte bune”, eşti de folos celor­la­lţi, dacă ai “cre­dinţă”, îţi eşti ţie însuţi de folos.

Bătrâ­nul nu a spus nimic, dar a înce­put să vâslească cu o sin­gură vâslă. Barca nu a mai avan­sat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţe­les tână­rul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică lumi­nat de cre­dinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încăr­cată de roa­dele bună­tă­ţii şi milei cre­ş­ti­neşti. Cum este sufle­tul omu­lui, tot aşa îi este şi viaţa.

Cre­dinţa fără bună­tate nu este decât ipo­cri­zie. Cel cu ade­vă­rat cre­din­cios Îl iubeşte pe Dum­ne­zeu, iubindu-i pe oameni. Fap­tele bune şi cre­dinţa sunt cele două aripi cu aju­to­rul cărora sufle­tul nos­tru se îna­lţă spre Dum­ne­zeu. Cu o sin­gură aripă nu poţi zbura!

În fapte se arată cre­dinţa. Cre­dinţa fără fapte nu există.”
( Sfân­tul Simeon Noul Teolog )

 

Cele patru pier­sici
Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a che­mat dimi­neaţà la el şi i-a dat fie­că­ruia câte o pier­sică. A ple­cat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de tre­buri şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuvi­inţă. Seara însă, când s-a întors, i-a che­mat pe toţi patru în tindă şi l-a între­bat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu pier­sica ta ?
– Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţu­mesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâm­bu­rele, l-am plan­tat în spa­tele casei, am udat locul şi nădăj­du­iesc să cre­ască acolo un pier­sic fru­mos şi rodi­tor.
– Bine ai făcut, băi­a­tul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gos­po­dar. Dar tu, îi zise celui de-al doi­lea, ce-ai făcut cu pier­sica ta ?
– Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fra­gedă …
– Şi apoi ?
– Păi, am arun­cat sâm­bu­rele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
– Fiule, zise atunci omul cu întris­tare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “laco­mul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plă­cut pier­sica, a fost bună ? – l-a între­bat ţăra­nul şi pe cel de-al tre­i­lea fiu al său.
– Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea ?
– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negus­tor, dar ai grijă că nu toate sunt de vân­zare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai pri­mit de la părinţi.
În sfârşit, ţăra­nul l-a între­bat şi pe ulti­mul băiat, cel mai mic din­tre toţi.
– Dar ţie ţi-a plă­cut pier­sica ?
– Nici eu nu ştiu, tătucă.
– Cum, şi tu ai vândut-o ?
– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la pri­e­te­nul meu de peste drum, care e bol­nav, şi i-am dus-o lui. S-a bucu­rat mult pen­tru ea şi mi-a mulţu­mit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copi­la­şul pe genunchi şi i-a spus:
– Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indi­fe­rent ce drum vei urma, vei fi un bun cre­ş­tin şi asta e tot ce contează.

Lăsaţi copiii să vină la Mine!”
( Sfânta Scriptură )

 

Casa Dom­nu­lui
Într-o seară de iarnă, o tânără fami­lie stă­tea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apă­sat de griji, iar mama plân­gea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situ­a­ţie, se apro­pie încet şi întrebă:
— Mamă, de ce plângi ?
— Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pen­tru a putea trăi am vân­dut şi casa aceasta fru­moasă. Mâine va tre­bui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să ple­căm din aceast loc minu­nat, unde am trăit în lini­şte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sără­căcioasă şi ca vai de ea …
— Dar, mamă, nu locu­ieşte Dum­ne­zeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta ?
Miraţi de cre­dinţa copi­lei şi de ade­vă­rul spus de aceasta, părinţii au înte­les că, în viaţă, gre­u­tă­ţile şi neca­zu­rile de orice fel înco­lţesc sufle­tul omu­lui, dar cre­dinţa şi spe­ranţa nu tre­buie nici­o­dată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet dru­mul spi­nos al vieţii e stă­bă­tut mai uşor.

Pre­cum meş­te­rul aruncă aurul în topi­to­rie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că stră­lu­ceşte, tot aşa şi Dum­ne­zeu lasă sufle­tele ome­neşti să fie cer­ce­tate de neca­zuri, până ce se curăţă şi se lămu­resc.
De aceea, o ast­fel de cer­ce­tare a lui Dum­ne­zeu este o mare bin­e­fa­cere pen­tru suflet.”

( Sfân­tul Ioan Gură de Aur )

( Aici este par­tea a doua a pil­de­lor ortodoxe)


Comentarii:

la “Pilde Ortodoxe(1)”


  • Gică spune:Sărumeena părinte Leon­tie, Gică sunt. Vă mulţu­mesc pen­tru căci aţ aarp­ceet cea-m spus ieu aicişa lu domnu Lăză­rescu, dară mai bine mă ocă­raţ ca să nu me-o iau een cap. Dară să mai ştiţ că nu ie dela mine eenţe­lep­ciu­nia care ziceţ, pen­tru căci vai de steaoa mea den-ţelepciunea mea! Dar mia m-ia plă­cut mult o carte care am citito şi care o am şi chiar eu acasă. Deci cum a fost. Deci ieram odată la un domnu părinte acasă şi puneam eu grese acasă la el. Şi avea el multe cărţi şi ieu ceend loam cee­teo pauză mai mă uitam prin ele, pen­tru căci acasă la mine ieu nu pria citesc căci mă adoarme căci seent rupt seara, dară ceend fac treabă la om acasă, la var sau la grese sau faeanţă, mai citesc căci fac cee­teo pauză. Şi deci am loat o carte aşa mare care se chiamă Pate­ric şi care are aşa pe scurt ca un fel de vorbe şi lucruri dea-le unor părinţi care au trăit iei mai dede­mult, dar car­tea ie ade­vă­rată pen­tru căci are la sfă­rşit nişte poze cu cum era căsu­ţele la părinţii aceia een deşert. Deci aşa de mult mia plă­cut mia ce zicea părinţi aceia că am stat cam o oră să citesc şi na-m mai pus grese. Şi deci la-m rugat pe părin­tele săm dea mie car­tia aceia căci nea-m toc­mit şi ieu am mai lăsat la preţu de pus grese şi părin­tele mea dat car­tea la schinb. Deci ieu am citito pe toată şi am een­vă­ţat de aco­loşa multe lucruri şi cuvinte care nu am mai auzit la bise­rică niceo­dată şi care am zis ieu că e chiar cuvin­tele lu Dom­nul nos­tru Isus Hris­tos, pen­tru căci oame­niii aceia călu­gări avea multă milă şi iubi­rea şi ertare ca Măn­tu­i­to­rul, care az nu mai e. Şi eu zic căci ie păcat mare, pen­tru căci cum eem zicea mie bunica mia Dum­ne­zeu so erte, poţ să mănănci Gică doară urzici toată veaţa şi să dormi pe pea­tră şi să scoţ dra­ciii din oameni, dară dacă na-i milă şi ier­tare Gică nu te măn­tu­eşti. Deci een legă­tură cu asta, şi Patri­cul a mai zis ceva care mia plă­cut mult şi ma-m găn­dit ieu mult. A mai zis că dacă vria un om, el poate să ajungă sfănt pănă seara. Şi ma-m geen­dit mult la cum adică aşa repede să te faci sfe­ent? Căci alţiii s-a chi­nuit o veaţă şi tot nu sa făcut sfinţi. Dară răs­punsu la aci­astă pro­blemă mea venit din­tro­dată geendindum-ă tot la bunica mia şi cem-i zicea ea mia, şi parcă am auzito din­tro­dată zice­end tare: mila şi erta­rea şi iubi­rea Gică, astea te face sfănt pănă seara.Dară vam ţinut pria mult de vorbă aicişa. Dar ieu sunt bucu­ros că maţ loat een seamă şi bucu­ros ca să mai vor­bim şi des­pre cele sfinte. Măcară să vor­besc de iele, căci de făcut nu pria le fac.Deci nu ştiu ce vreţ să vor­biţ cu mine, poate aveţ de dat cu var sau de pus grese, căci ieu sunt mese­reaş bun şi nen-ţelegem. Adresa mia de meil e .Săru meena şi Doamnea-jută.


Adaugã Comentariu:



Copyright © 2014 - † Ortodoxism.com Toate drepturile rezervate.
Credo.ro crestinism ortodox
Pagina de Contact