ORTODOXISM.COM

 


Pilde Ortodoxe(1)

Viaţa
Pilde Ortodoxe 1
Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
Ce este rău cu mine ?
De ce nu îmi găsesc liniştea ?
De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea ?

Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
– Cum e această sticlă ?
– Este pe jumătate goală!
– Vezi, i-a mai spus călugărul –
eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.

Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.


Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!”
( Sfântul Ioan Gură de Aur )

 

Copilul şi preotul
Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:
– Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el ?
– Că este un englez, a răspuns băieţelul.
– Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă ?
– Ar fi un spaniol, desigur.

– Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte “limba” lui Dumnezeu ? Un creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.

Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.

Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.”
( Sfântul Macarie )

 

Criminalul
La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.

Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.

Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.

– Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.

– Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
– Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
– Ce faci ?
– Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:

– Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.

După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.

Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.

“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.”
( Sfântul Ioan de Kronstadt )

 

Cele două vâsle
Demult, trăia un batrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:

– De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune” ?

– Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
– Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci “fapte bune”, eşti de folos celorlalţi, dacă ai “credinţă”, îţi eşti ţie însuţi de folos.

Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.”
( Sfântul Simeon Noul Teolog )

 

Cele patru piersici
Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

– Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
– Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
– Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
– Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă …
– Şi apoi ?
– Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
– Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
– Nu ştiu.

– Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea ?
– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
– Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?
– Nici eu nu ştiu, tătucă.
– Cum, şi tu ai vândut-o ?
– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
– Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

“Lăsaţi copiii să vină la Mine!”
( Sfânta Scriptură )

 

Casa Domnului
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:
– Mamă, de ce plângi ?
– Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din aceast loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea …
– Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta ?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înteles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletul omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e stăbătut mai uşor.

“Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.
De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”

( Sfântul Ioan Gură de Aur )

( Aici este par­tea a doua a pil­de­lor ortodoxe)



Comentarii:

la “Pilde Ortodoxe(1)”


  • Gică spune:Sărumeena părinte Leontie, Gică sunt. Vă mulţumesc pentru căci aţ aarpceet cea-m spus ieu aicişa lu domnu Lăzărescu, dară mai bine mă ocăraţ ca să nu me-o iau een cap. Dară să mai ştiţ că nu ie dela mine eenţelepciunia care ziceţ, pentru căci vai de steaoa mea den-ţelepciunea mea! Dar mia m-ia plăcut mult o carte care am citito şi care o am şi chiar eu acasă. Deci cum a fost. Deci ieram odată la un domnu părinte acasă şi puneam eu grese acasă la el. Şi avea el multe cărţi şi ieu ceend loam ceeteo pauză mai mă uitam prin ele, pentru căci acasă la mine ieu nu pria citesc căci mă adoarme căci seent rupt seara, dară ceend fac treabă la om acasă, la var sau la grese sau faeanţă, mai citesc căci fac ceeteo pauză. Şi deci am loat o carte aşa mare care se chiamă Pateric şi care are aşa pe scurt ca un fel de vorbe şi lucruri dea-le unor părinţi care au trăit iei mai dedemult, dar cartea ie adevărată pentru căci are la sfărşit nişte poze cu cum era căsuţele la părinţii aceia een deşert. Deci aşa de mult mia plăcut mia ce zicea părinţi aceia că am stat cam o oră să citesc şi na-m mai pus grese. Şi deci la-m rugat pe părintele săm dea mie cartia aceia căci nea-m tocmit şi ieu am mai lăsat la preţu de pus grese şi părintele mea dat cartea la schinb. Deci ieu am citito pe toată şi am eenvăţat de acoloşa multe lucruri şi cuvinte care nu am mai auzit la biserică niceodată şi care am zis ieu că e chiar cuvintele lu Domnul nostru Isus Hristos, pentru căci oameniii aceia călugări avea multă milă şi iubirea şi ertare ca Măntuitorul, care az nu mai e. Şi eu zic căci ie păcat mare, pentru căci cum eem zicea mie bunica mia Dumnezeu so erte, poţ să mănănci Gică doară urzici toată veaţa şi să dormi pe peatră şi să scoţ draciii din oameni, dară dacă na-i milă şi iertare Gică nu te măntueşti. Deci een legătură cu asta, şi Patricul a mai zis ceva care mia plăcut mult şi ma-m găndit ieu mult. A mai zis că dacă vria un om, el poate să ajungă sfănt pănă seara. Şi ma-m geendit mult la cum adică aşa repede să te faci sfeent? Căci alţiii s-a chinuit o veaţă şi tot nu sa făcut sfinţi. Dară răspunsu la aciastă problemă mea venit dintrodată geendindum-ă tot la bunica mia şi cem-i zicea ea mia, şi parcă am auzito dintrodată ziceend tare: mila şi ertarea şi iubirea Gică, astea te face sfănt pănă seara.Dară vam ţinut pria mult de vorbă aicişa. Dar ieu sunt bucuros că maţ loat een seamă şi bucuros ca să mai vorbim şi despre cele sfinte. Măcară să vorbesc de iele, căci de făcut nu pria le fac.Deci nu ştiu ce vreţ să vorbiţ cu mine, poate aveţ de dat cu var sau de pus grese, căci ieu sunt mesereaş bun şi nen-ţelegem. Adresa mia de meil e .Săru meena şi Doamnea-jută.


Adaugã Comentariu:



Copyright © 2016 - † Ortodoxism.com Toate drepturile rezervate.
Credo.ro
Pagina de Contact