ORTODOXISM.COM

 


Biblia Refacutã – Facere: 171-11 (partea 1)

BIBLIA

sau

SFÂNTA SCRIPTURĂ

biblia-ortodoxa-sfanta-scriptura

EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST – PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

 

 

VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI

 

 

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

 

 

REEDITATĂ CU SCRIS MARE ŞI ADAPTATĂ PE ÎNŢELESUL CITITORILOR DE PREOT PROF. GHEORGHE-RADU SĂLĂGIAN – PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BERCU NOU ŞI ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,AVRAM IANCU’’ SATU-MARE

 

 

 

 

CUVÂNT LĂMURITOR

ASUPRA SFINTEI SCRIPTURI ŞI

NOTE EXPLICATIVE

Prefaţă scurtă.

Mă numesc Gheorghe-Radu Sălăgian şi sunt preot ortodox, paroh al unei parohii nou-înfiinţate, cu un număr mic de credincioşi (sub 140), cu mulţi sectari,  Bercu Nou, jud. Satu-Mare, Protoieria Satu-Mare, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi profesor titular de Religie Ortodoxă cu gradul didactic I la Şcoala Gimnazială ,,Avram Iancu’’ din Satu-Mare, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Universitatea Babeş Bolyai.

Având în vedere faptul că Biblia sau Sfânta Scriptură, pe bună dreptate fiind numită şi Cartea Cărţilor, este foarte grea şi mai ales greu de înţeles, m-am hotărât, ca folosindu-mă de Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, redactată şi adnotată de  Î.P.S. părinte Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, mai târziu, Mitropolit al Clujului, Albei, Maramureşului şi Sălajului – din 25 martie 2006, să public pe internet şi când voi avea ocazia şi de tipărit BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ EXPLICATĂ – care să conţină mai multe explicaţii şi care să cuprindă în explicarea ei şi cunoaşterea altor discipline teologice şi cercetări ştiinţifice ulterioare la care cititorul de rând nu prea are acces, care vor fi trecute la Bibliografia de la sfârşit, iar pentru a fi mai uşor de citit, am folosit şi caracterele literelor mai mari. Nădăjduiesc, pe această cale, căci cu ajutorul lui Dumnezeu, în timp îndelungat, voi putea fi de folos cititorului biblic.
Dumnezeu să ne ajute!

Prolog.Biblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată  [1] de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi [2].

[1] Întreaga Scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt. Inspiraţia sau insuflarea Duhului Sfânt este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrisului. Această acţiune nu trebuie înţeleasă ca o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfânt i-a dictat autorului sfânt cuvânt de cuvânt cele pe care acesta le-a scris – aşa cum au crezut Filon, Iustin Martirul, Atenagora, Teofil din Antiohia, Ipolit, sau cum cred astăzi în general neoprotestanţii – ci numai că acesta a primit de la Dumnezeu conţinutul de idei al Revelaţiei (Descoperirii) dumnezeieşti, dar nu i-a fost anulată voinţa ori felul în care el a redat cele descoperite.

[2] Ea e Cartea devenită cărţi, deoarece cuprinde în total 80 de cărţi.

Cu omul adamic, Creatorul vorbea într-un singur limbaj; omul căzut n-a mai înţeles graiul îngerilor, şi-ntru târziu s-a pomenit Moise că tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu să le grăiască oamenilor cuvintele Sale, astfel: ,,Atunci Moise a zis către Domnul: ,,Iartă-mă Doamne, dar eu nu-s făcut pentru vorbă – şi asta nu de ieri sau de-alaltăieri, nici de când ai prins Tu să grăieşti cu robul Tău –; gura mi-i gângavă, limba mi-i încâlcită…’’. Dumnezeu însă a zis către Moise: ,,Cine i-a dat omului gură? Şi cine-l face mut sau surd, văzător sau nevăzător? Oare nu Eu, Dumnezeu? Şi acum, du-te: Eu sunt Cel ce-ţi voi deschide gura şi te voi învăţa ce să grăieşti’’. Zis-a Moise: ,,Rogu-mă, Doamne: alege pe un altul, care să poată şi pe care să-l trimiţi!’’  Atunci s-a aprins mânia Domnului asupra lui Moise; şi i-a zis: ,,Oare nu-i pe lume Aaron, fratele tău, levitul? Eu ştiu că el cu grai va grăi în locul tău. Iată el va ieşi în întâmpinare; şi când te va vedea, bucura-se-va el în inima sa; iar tu vei grăi către el şi-i vei pune în gură cuvintele Mele, iar Eu voi deschide gura ta şi voi deschide gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi. El e cel ce va grăi către popor în locul tău, aşa că el va fi gura ta, iar tu vei fi pentru ele ceea ce e pentru tine Dumnezeu. Cât despre toiagul acesta care se prefăcuse-n şarpe [3], ia-l în mână; prin el se vor face semnele’’ ’’ [4].

[3] Precizarea ,,care se prefăcuse-n şarpe’’, lipseşte din Textul Ebraic. După o tradiţie rabinică (rabinii fiind învăţătorii poporului ales), n-ar fi vorba de toiagul de la IEŞIRE 4,2, ci de un alt toiag dat anume de Dumnezeu lui Moise, ca să-i scoată pe evrei din robia egipteană.

[4] [IEŞIRE 4,10-17].
Şi el (Moise) a scris totul într-o carte [5].

[5] Este pentru prima dată când Moise e menţionat ca autor al cărţilor lui; chiar dacă nu putem şti de care carte e vorba aici, faptul rămâne semnificativ.
De aici începe lunga şi dramatica istorie a textului biblic, cu autori sacri

[6]şi profani

[7], cu limbi originale şi derivate, cu graiuri uitate sau stâlcite

[8], cu traduceri bune sau mai puţin bune, cu copişti atenţi sau osteniţi, cu tomuri

[9], codici

[10] şi colecţii vrăfuite

[11], cu studii şi cercetări savante, cu evaluări semantice

[12] şi ediţii critice…, totul, în ultimă instanţă, menit să-i redea filologiei transparenţa teologică prin care cuvintele redevin Cuvânt.

[6]Autori sacri = autori sfinţi.

[7] Autori profani = aici, în înţelesul de autori neiniţiaţi în domueniul religios.

[8] Graiuri stâlcite = aici în înţelesul de graiuri deformate.

[9] Tomuri = părţi ale unei opere de proporţii mai întinse, formând adesea o unitate independentă şi purtând număr de ordine.

[10] Codici = un fel de coduri.

[11] Colecţii vrăfuite = colecţii îngrămădite.

[12] Evaluări semantice = evaluări care arată sensul cuvintelor în propoziţii.
Aşa stă Biblia în faţa cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură

[13] sau se poate transfigura în Trup euharistic. Aceasta înseamnă: trepte de pătrundere – trepte de cunoaştere; trepte de cunoaştere – trepte de iniţiere; trepte de iniţiere – trepte de sfinţenie, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: ,,Aşadar, de acum înainte noi pe nimeni nu-l mai cunoaştem după trup; chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem astfel
[14].

[13] Anafura este prescura rămasă de la proscomidie; ea este pâine binecuvântată, dar nu este Trupul lui Iisus Hristos.

[14] [2 CORINTENI 5,16].

Prin urmare, cititorul, dacă va deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-şi împlini nevoia de a şti, şi dacă a străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, să fie sigur că n-o va uita. Dacă va zăbovi asupră-i cu un oarecare interes lingvistic, va fi aflat că în ebraică şi în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze şi denumiri eterogene [15], împrumutate din culturile cu care autorii biblici s-au învecinat sau din altele pe care nici ei nici părinţii lor nu le-au ştiut. Dacă ar citi-o numai ca pe o operă literară, ar gusta din ea belşug de genuri şi specii, poezie lirică [16] şi epică [17], istoriografie [18], legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale [19], pagini profetice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice [20], sentinţe aforistice [21] incantaţii [22] prozodice [23]. Dacă cititorul cercetează Biblia cu un ochi critic necruţător, va descoperi şi ceea ce în fapt, căuta: naivităţi, inadvertenţe [24], lacune, suprapuneri… şi multe alte metehne care îl vor sminti în măsura în care se va opri aici.

[15]Eterogen = diferit, felurit, deosebit; întreg compus din elemente diferite; cu origine sau provenienţă deosebită.

[16]Poezie lirică = care exprimă direct stări afective personale, sentimente intime.

[17]Poezie epică = care exprimă în formă de naraţiune, idei, sentimente, acţiuni ale eroilor.

[18]Istoriografia este o ştiinţă auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei şi a concepţiilor operelor istorice; totalitatea scrierilor istorice dintr-o ţară şi dintr-o anumită perioadă de timp, cu privire la o anumită problemă.

[19]Imnuri sapienţiale = imnuri referitoare la înţelepciune.

[20]Eseuri filosofice = studii de proporţii asupra unor teme filosofice.

[21]Cuvântul ,,aforistic’’ provine de la ,,aforisme’’, care sunt nişte cugetări enunţate într-o formă concisă.

[22]Incantaţie = încântare, formulă magică cântată sau recitată pentru a obţine un efect supranatural.

[23]Prozodic = de la prozodie = parte a poeticii care studiază versificaţia şi normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau al lungimii silabelor sau versurilor.

[24]Inadvertenţe = greşeli comise din neatenţie.
Dacă pentru nevoia de a înţelege, cititorul o va cerceta a doua şi a treia oară, mai cu deamănuntul, cu încetineli şi reveniri, dacă-şi va pune gândul pe textul din faţă şi pe textele paralele, atunci cugetul său va fi în stare să pipăie înţelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminişurile alegorice [25] ale evenimentelor, să desluşească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s-a petrecut ca fapt istoric la vremea ei [26], dar ,,şi-n prefigurare’’ [27] pentru vremile din urmă. În acelaşi timp, reliefurile noilor sale lecturi îi vor deschide calea de acces către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt şi mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.

[25] Alegoria este un procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete; operă literară sau plastică folosind această formă de expresie (fabula, parabola).

[26] [FACERE 22,1-18].

[27] [EVREI 11,19].

Dacă pentru nevoia de a cunoaşte, cititorul se va deprinde s-o citească nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru, dacă sufletul i se va aprinde în văpaia celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îl va descoperi că, de vreme ce toate cărţile acestei Cărţi au fost scrise de dragul unui personaj, Iisus Hristos, prevestindu-L şi vestindu-L, şi de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul, înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură fiinţă, care este cititorul. Dacă o ocolea, ar fi fost să treacă pe alături de propria viaţă; dar fiindcă şi-a asumat-o, a fost să se descopere pe sine însuşi. Acum, ajutat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi, la nevoie de însemnările laterale, va pătrunde în adevărurile de credinţă şi în sensurile adânci ale Scripturii, adică în lumina lecturii ei duhovniceşti, singura care îl va ridica deasupra lui a şti şi deasupra lui a înţelege, anume în văzduhul lui a cunoaşte, acolo unde cuvintele redevin Cuvânt şi eternitatea te îmbie la Viaţă; căci ,,viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’’ [28].

[28] [IOAN 17,3].
Odată ajuns aici, cititorului nu-i mai rămâne decât Bucuria.
Canonul biblic. Biblia în întregul ei, este alcătuită din două mari secţiuni: Vechiul Testament, care cuprinde istoria neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul al II-lea î.Hr. [29]; Noul Testament care cuprinde viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, istoria primelor şase decenii ale creştinismului şi istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică [30].

[29] î.Hr. înseamnă ,,înainte de Hristos’’.

[30] ,,Eshatologică’’ provine de la ESHATOLOGIE. Eshatologia cuprinde învăţătura Bisericii nu numai despre sfârşitul individual, ci şi despre evenimentele care se vor petrece la sfârşitul lumii acesteia şi anume: sfârşitul chipului lumii acesteia şi noua ei formă desăvârşită, când va avea loc a doua venire a Domnului sau Parusia, învierea morţilor, schimbarea trupurilor celor vii şi Judecata Universală, după care va începe viaţa veşnică a oamenilor în stare de fericire sau nefericire.
Totalitatea cărţilor cuprinse în Sfânta Scriptură constituie ,,canonul’’ biblic. Cuvântul vine de la grecescul kanon, care înseamnă ,,normă’’, ,,regulă’’,  ,,principiu director’’. Aşadar, o carte canonică este investită cu o autoritate normativă în materie de credinţă; conţinutul ei dogmatic [31] devine obligatoriu. Această asociere între cuvântul ,,canon’’ şi Sfânta Scriptură ca tezaur al credinţei a fost făcută mai întâi de Origen (sec. al III-lea d.Hr) [32] şi dusă mai departe de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

[31] ,,Dogmatic’’ provine de la DOGMATICĂ. Dogmatica este expunerea sistematică a dogmelor. Dogmele, pe scurt, sunt adevăruri de credinţă obligatorii pentru mântuire. Ele sunt adevăruri revelate sau descoperite, sigure şi neschimbătoare, întrucât sunt de la Dumnezeu.

[32] d.Hr. înseamnă ,,după Hristos’’, sau ,,după Naşterea lui Iisus Hristos.

Pe de altă parte, cuvântul ,,Biblie’’ vine de la grecescul biblion (cu genitivul bibliou), care la început a însemnat ,,hârtie’’ sau orice material de scris, apoi şi-a generalizat înţelesul de ,,carte’’. Limba latină însă a preluat pluralul substantivului: biblia şi a făcut din el singularul biblia (cu genitivul bibliae), mutând şi accentul pe prima silabă. Aceasta s-a petrecut tot pe vremea lui Origen, dar a devenit un bun comun în secolul următor, mai ales de când Sfântul Ioan Gură de Aur a afirmat că ,,Biblia este o adunare de multe cărţi care, toate la un loc, alcătuiesc una singură’’. Să nu se creadă însă că circulaţia acestui cuvânt a început odată cu Origen. Cu nouă secole înainte, profetul Daniel vorbea de ,,cărţile’’ profetice de dinaintea lui, astfel: ,,Eu, Daniel, am înţeles din Cărţi [33] numărul anilor despre care a fost cuvântul Domnului către profetul Ieremia: şaptezeci de ani până la pustiirea Ierusalimului va fi împlinită [34]’’. De asemenea în prima Carte a Macabeilor de face pomenirea de ,,cărţile cele sfinte’’ pe care israeliţii le aveau la îndemână şi cu care se mângâiau la vreme de necaz, astfel: ,,Iar noi – fără să avem neapărată trebuinţă, căci avem mângâierea din Cărţile Sfinte [35] din mâinile noastre…’’.

[33] Aici este vorba de Cărţile Sfinte ale evreilor, care circulau printre deportaţi.

[34] [DANIEL 9,21]. Din acest verset reiese că apogeul dezastrului înseamnă, de fapt, începutul elibărării evreilor şi al restaurării. Cei şaptezeci de ani de captivitate babilonică fuseseră prevestiţi la IEREMIA 25,11-12, dar numărătoarea lor s-a făcut nu de la deportarea ordonată de Nabucodonosor în anul 587 î.Hr., ci de la prima deportare, cea din anul 609 (coincidentă cu moartea regelui Iosia) până la edictul lui Cirus din anul 538, care le permitea evreilor întoarcerea acasă. Desigur, nu trebuie neglijat simbolismul numărului 70 ca cifră rotundă a profeţiei.

[35] [1 MACABEI 12,9]. Aici e prima menţiune biblică asupra ,,Cărţilor Sfinte’’, expresie prin care se înţelegeau şi alte opere pe lângă Legea lui Moise (Tora), ceea ce denotă că, la acea vreme, canonul Vechiului Testament se afla în plin proces de constituire.
Paralel cu termenul ,,Biblie’’ a circulat şi acela de ,,Scripturi’’ sau ,,Scriptură’’. Epoca Vechiului Testament cunoştea trei categorii de cărţi sfinte:

  • a. ,,Legea’’ (Tora), care desemna ,,Pentateuhul’’ sau Cele cinci cărţi ale lui Moise; denumirea venea de la Legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, prin cele două table, pe muntele Sinai şi care constituia nucleul întregii opere [36]; i se mai spaunea ,,Legea lui Moise’’ sau, mai târziu chiar după numele autorului: ,,Moise’’ [37];
  • b. ,,Profeţii’’, prin care se înţelegeau cărţile profetice;
  • c. ,,Scripturile’’, denumire pentru celelalte categorii de scrieri ale Vechiului Testament: istorice, poetice şi sapienţiale [38].

[36] [IEŞIRE 20,2-17].

[37] [LUCA 16,29].

[38] Acestea conţin sentinţe sau principii morale.
Cu toate acestea, împărţirea avea un caracter general, una şi aceeaşi referinţă putând trimite la o categorie sau alta; delimitări mai limpezi s-au făcut de-a lungul vremii, pe măsură ce se alcătuia canonul. În Noul Testament, cărţile celui Vechi (care nu s-au numit aşa decât în funcţie de cel Nou) sunt întâlnite sub numele de ,,Scriptură’’ [39], (deşi citatul este din cartea profetului Isaia), ,,Scripturile’’ [40], sau ,,Sfintele Scripturi’’ [41]. În timp, cuvintele greceşti ,,grama’’ şi ,,grafe’’ = ,,scriere’’ au fost preluate de limba latină prin termenul ,,scriptura’’ = ,,scriere’’, dar cu acelaşi înţeles generic ca al lui ,,biblia’’, ceea ce înseamnă că e corect să se spună Biblia sau Sfânta Scriptură.

[39] [LUCA 4,21].

[40] [MATEI 21,42].

[41] [ROMANI 1,2; 2 TIMOTEI 3,15].

Revenind la canonul biblic, e evident că a investi sau a nu investi o carte cu autoritate normativă este un act în parte omenesc, dar el presupune mai întâi existenţa cărţii, respectiv a cărţilor. Acestea însă, în foarte multe cazuri, au fost precedate de o literatură orală pe care ele au preluat-o selectiv şi au consemnat-o în genuri distincte sau amestecate. E sigur că Moise, întâiul autor biblic, a relatat evenimentele de dinaintea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci şi pe aceea a unor tradiţii orale, care se transmiteau din generaţie în generaţie. Tot atât de sigur este că Sfinţii Evanghelişti [42] şi-au alcătuit scrierile preluând istorisirile care circulau prin viu grai [43]. Oralitatea însă presupune sacralitate, ceea ce făcea ca aceste scrieri să aibă o descendenţă foarte riguroasă, controlată de sentimentul şi certitudinea că ele nu relatează simple fapte omeneşti, ci dimpotrivă, evenimente pe care Dumnezeu le-a provocat sau în care S-a implicat direct şi personal. Ele erau recitate public în împrejurări solemne şi deseori se constituiau în imnuri liturgice. Aşadar, în momentul în care autorii sacri le consemnau în scris, ele aveau deja investirea unor texte revelate care se integrau în structura unei scrieri de inspiraţie dumnezeiască. Asistenţa divină acoperea astfel atât fragmentele vechi-orale cât şi pe cele nou-scrise, ceea ce înseamnă că atât Sfânta Tradiţie cât şi Sfânta Scriptură poartă în ele atributele insuflării supranaturale, a acelei înrâuriri de deasupra care-l făcea pe autor să asculte de chemarea lui Dumnezeu, să selecteze ceea ce era de selectat din predania orală, să-şi redacteze textul în concordanţă cu Revelaţia dumnezeiască – dar şi cu natura propriei sale personalităţi – şi să fie sigur că în tot ceea ce scrie nu greşeşte. Din acest punct de vedere ,,toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu’’ [44], dar termenul de referinţă ,,toată’’ nu a avut întotdeauna acelaşi conţinut. A fost nevoie de secole până când autoritatea rabinică – mai întâi şi autoritatea Bisericii – mai târziu, să decidă care anume din cărţile Vechiului şi Noului Testament poartă în ele atributul inspiraţiei dumnezeieşti şi pot fi incluse în ceea ce se cheamă ,,canonul biblic’’.
[42] Aici este vorba mai ales de cei ce nu au fost ucenici direcţi ai Mântuitorului, cum sunt Marcu şi Luca.

[43] De aici putem deduce ceea ce ne învaţă Dogmatica Ortodoxă, căci al doilea izvor al Revelaţiei sau Descoperirii dumnezeieşti supranaturale, pe lângă Sfânta Scriptură, este SFÂNTA TRADIŢIE – izvor atât de important, încât constatăm că din el se inspiră şi unii autori biblici. Pe de altă parte este atât de trist când vedem că cei din cultele neoprotestante neagă în totalitate SFÂNTA TRADIŢIE.

[44] [2 TIMOTEI 3,16].
La capătul tuturor acestor cerneri şi discerneri s-a putut stabili că Vechiul Testament conţine 39 de cărţi canonice, recunoscute ca atare de către tradiţia iudaică, pe de o parte şi de către Biserica Ortodoxă pe de alta [45]. Acestora li se adaugă alte 14 cărţi, pe care ambele tradiţii le consideră doar ,,bune de citit’’, adică ziditoare de suflet, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credinţă în sine [46].

[45] Cărţile canonice ale Vechiului Testament sunt: 1. Facerea; 2. Ieşirea; 3. Levitic; 4. Numerele; 5. Deuteronom; 6. Cartea Iosua; 7. Cartea Judecătorilor; 8. Cartea Rut; 9. Cartea I-a a Regilor; 10. Cartea a II-a a Regilor; 11. Cartea a III-a a Regilor; 12. Cartea a IV-a a Regilor; 13. Cartea I Paralipomena; 14. Cartea a II-a Paralipomena; 15. Cartea lui Ezdra; 16. Cartea lui Neemia (a II-a Ezdra); 17. Estera; 18. Iov; 19. Psalmii; 20. Proverbele lui Solomon; 21. Ecclesiastul; 22. Cântarea Cântărilor; 23. Isaia; 24. Ieremia; 25. Plângerile lui Ieremia; 26. Iezechiel; 27. Daniel; 28. Osea; 29. Amos;30. Miheia; 31. Ioil; 32 Avdia; 33. Iona; 34. Naum; 35. Avacum; 36. Sofonie; 37. Agheu; 38.Zaharia; 39. Maleahi.

[46] Cărţile bune de citit ale Vechiului Testament se mai numesc şi ANAGHINOSCOMENA şi sunt: 1. Cartea lui Tobit; 2. Cartea Iuditei; 3. Cartea Baruh; 4. Epistola lui Ieremia; 5. Cântarea celor trei tineri; 6. Cartea a treia a lui Ezdra; 7. Cartea Înţelepciunii lui Solomon; 8. Cartea Înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul); 9. Istoria Susanei; 10. Bel şi Balaurul; 11. Cartea I-a a Macabeilor; 12. Cartea a II-a a Macabeilor; 13. Cartea a III-a a Macabeilor; 14. Rugăciunea regelui Manase.

De reţinut este şi faptul că Biserica Romano-Catolică recunoaşte în Vechiul Testament 56 de cărţi canonice, adică pe cele 39 canonice şi pe cele 14 bune de citit ale Bisericii Ortodoxe, cărora le adaugă încă trei titluri. Detaliile acestei probleme rămân, desigur, pe seama specialiştilor, dar se cuvine menţionată nuanţa că teologii romano-catolici le numesc PROTOCANONICE pe cele 39, ca primite de la început în canon (în sec. al IV-lea) şi DEUTEROCANONICE pe celelalte, ca acceptate în canon mult mai târziu, prin Conciliul Tridentin (în sec. al XVI-lea).
La rândul lor, protestanţii le recunosc pe cele 39 drept canonice, dar pe cele ,,bune de citit’’ le numesc APOCRIFE, denumire sub care ortodocşii cataloghează numai acele scrieri pseudo-biblice pe care Biserica le-a respins constant din structura canonului biblic.
Cât despre Noul Testament, el cuprinde 27 de cărţi canonice [47], recunoscute ca atare încă din secolul al IV-lea prin Sinodul local din Laodiceea din anul 360 şi secolul al VIII-lea prin Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787 şi rămase astfel în conştiinţa şi practica Bisericii Ortodoxe şi a celei Romano-Catolice.

Cărţile Noului Testament sunt: 1. Sfânta Evanghelie după Matei; 2. Sfânta Evanghelie după Marcu; 3. Sfânta Evanghelie după Luca; 4. Sfânta Evanghelie după Ioan; 5. Faptele Sfinţilor Apostoli; 6. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani; 7. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni; 8. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni; 9. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni; 10. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni; 11. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni; 12. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni; 13. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni; 14. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni; 15. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei; 16. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei;17. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit; 18. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filimon; 19. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei; 20. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov; 21. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru; 22. Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru; 23. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan; 24. Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan; 25. Epistola a III-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan; 26. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda; 27. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Istoria textului biblic. Dacă subliniem că toţi autorii Bibliei au fost teologi = ,,cuvântători de Dumnezeu’’, e bine de amintit faptul că, prin rostire, teologia

[48]lor a devenit filologie

[49]. De aici, anevoiosul nostru drum, prin secole şi milenii, de a străbate straturile filologice spre a ajunge din nou la teologie. Aceasta este munca îndeosebi a teologilor biblişti, cei ce caută, descoperă şi studiază manuscrise, cei ce le alcătuiesc în ediţii critice, cei ce traduc sau revizuiesc, cei ce compară şi comentează. E drumul pe care cititorul obişnuit al Bibliei, cu cartea-n mână pe de-a gata, nu-l cunoaşte.
[48] TEOLOGIA înseamnă CUVÂNT sau ŞTIINŢĂ despre Dumnezeu.
[49] FILOLOGIA este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în special cu studiul textelor vechi şi al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al modului în care s-au transmis şi al autenticităţii, precum şi cu editarea lor.
Dacă Noul Testament nu ridică probleme textuale majore, textul Vechiului Testament, în schimb, e şi atăzi obiectul unor diferenţe de opinii şi opţiuni, conturate de-a lungul timpului şi răspândite pe arii foarte largi, în funcţie mai ales de apartenenţele confesionale. Cu foarte puţine excepţii, cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, pe durata a douăsprezece secole [50]. Cărţile au fost scrise, desigur, pentru Evrei. Aceştia însă s-au dispersat în timp, marea lor majoritate alcătuind ceea ce se numeşte ,,diaspora’’ [51]. Fatalmente, cei din diaspora şi-au pierdut limba maternă; dar nu numai ei; odată cu întoarcerea din captivitatea sau robia babiloniană [52], nici chiar cei din Palestina nu mai vorbeau ebraica, aceasta fiind înlocuită cu dialectul aramaic [53]. Pe de altă parte, vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare a inaugurat epoca elenistică, în care greaca devenise limba cultă a oricărui cetăţean.

[50] Se estimează că anul 1250 î.Hr. este acela în care Moise a primit Tablele Legii pe Muntele Sinai.

[51] ,,Diaspora’’ înseamnă ,,împrăştiere’’. Este vorba aici de răspândirea evreilor în alte ţări decât ţara lor de origine.

[52] 538 î.Hr.

[53] În acest dialect vorbea şi Mântuitorul.
Aşa se face că în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., Ptolomeu al II-lea Filadelful a patronat şi finanţat traducerea Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost făcută în oraşul Alexandria de către 72 de învăţaţi evrei [54], aduşi din Palestina (câte şase din fiecare trib), fapt pentru care noua versiune a fost numită Septuaginta. După tradiţie, cei 72 au lucrat separat sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor fiind identice. Septuaginta a căpătat astfel o mare autoritate, fiind considerată ca al doilea original al Vechiului Testament; deşi Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel cunoşteau ebraica, au preferat să citeze din Septuaginta; pe baza ei s-a răspândit creştinismul primelor secole în Asia Mică şi în toată aria Mediteranei. Nu e mirare că Septiaginta a devenit textus receptus = textul revelat al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca ORTODOXIE.

[54] Cea mai veche traducere a Bibliei este SEPTUAGINTA, o traducere grecească a Vechiului Testament. De această traducere suntem informaţi de scrisoarea lui Aristeea, comandantul gărzii lui Ptolomeu Filadelful – faraonul Egiptului, trimisă fratelui său Filocrat. Din scrisoare aflăm că bibliotecarul din Alexandria l-a sfătuit pe faraon să trimită un delegat la Marele Arhiereu evreu şi să obţină un exemplat din THORA NEVIIM UCHETUVIM – adică din Vechiul Testament şi să-l traducă în limba greacă şi apoi să-l aducă la Bibliotecă. Ptolomeu l-a trimis pe Aristeea. Marele Arhiereu a fost încântat de faptul că păgânii vor să cunoască Legea Domnului, de aceea a trimis cu Aristeea în Egipt 72 de bărbaţi ce cunoşteau limba greacă cu 72 de exemplare pentru Ptolomeu. Erau şase bărbaţi din fiecare seminţie (6 x 12 = 72). Ptolomeu i-a primit în Alexandria reţinându-le un palat şi îi izolează pe fiecare într-o cameră pentru a traduce. În chip minunat, cei 72 de bărbaţi au tradus identic în 72 de zile tot Vechiul Testament din limba ebraică şi aramaică în limba greacă. Această traducere a fost făcută în secolele III-II î.Hr. la cererea nu numai a lui Ptolomeu, ci a tuturor evreilor din Egipt, care în timpul exilului babilonian s-au refugiat în Egipt, între ei fiind şi proorocul Ieremia, care a vegheat la păstrarea credinţei străbune la evreii din Egipt. Printre ce 72 de bărbaţi se afla şi Dreptul Simeon. Acesta traducând textul de la ISAIA 7,14: ,,Iată fecioara va lua în pântece…’’, el a scris ,,femeia’’, iar pe dimineaţă a aflat în manuscris, căci era scris ,,fecioara’’. Acest eveniment s-a petrecut de trei ori, crezând că vreun răufăcător i-a umblat noaptea la manuscris, însă a treia zi i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: ,,Nu vei muri până ce nu-L vei lua în braţe pe Cel Născut din Fecioara’’; astfel a ajuns să trăiască până când Fecioara Maria cu Dreptul Iosif L-au adus pe Iisus la Templu la 40 de zile. Simeon, care înseamnă ,,semn’’ privind spre Fecioara şi pe Pruncul Iisus şi cunoscând cu duhul că Acela este Mesia, a luat Pruncul în braţe şi a rostit celebrele cuvinte: ,,Acum slobozeşte-n pace pe robul Tău…’’ [LUCA 2,29-32].
Cu peste şase sute de ani mai târziu, în secolul al IV-lea d.Hr., Fericitul Ieronim avea să traducă Biblia în limba latină pentru creştinătatea occidentală, versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Cele mai multe din cărţile Vechiului Testament (începând cu Psalmii) au fost traduse mai întâi după Septuaginta, apoi după Textul Ebraic. Controversată, chiar de la început de către contemporanii lui Ieronim (printre care şi Fericitul Augustin), Vulgatei i-au trebuit nu mai puţin de douăsprezece secole până să devină textus receptus al Bisericii Catolice, decretată astfel de către papa Clement al VIII-lea în 1592 şi rămasă ca atare până astăzi.
Ce s-a întâmplat cu Versiunea Ebraică? Ea a continuat să fie citită în sinagogă, dar a rămas mai mult pe seama rabinilor şi a altor învăţaţi, circulaţia ei fiind tot mai restrânsă. A mai intervenit o dificultate: După cum se ştie, alfabetul ebraic era alcătuit numai din consoane. Pentru pronunţarea corectă a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi, iar aceasta se făcea prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la învăţăcel. Cu vremea însă, această tradiţie s-a tot subţiat, aşa încât noile generaţii nu mai erau sigure, de pildă, dacă cuvântul zkhr din DEUTERONOM 25,19 trebuie citit zekher = ,,amintire’’, ,,pomenire’’, sau zakhar = ,,bărbat’’ [55]. Încă din secolul al IV-lea Fericitul Ieronim nota că dacă cele trei consoane dbr se citesc dabar, ele înseamnă ,,cuvânt’’, dar dacă se citesc deber, înseamnă ,,ciumă’’ [56]. Astfel s-a născut nevoia de a se inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonantic, operă intreprinsă de către masoreţi [57] în secolele VIII-X d.Hr.; ultima versiune, realizată în jurul anului 900 de către Ben Aşer şi Ben Neftali, a primit aprobarea autorităţilor rabinice şi s-a constituit în ceea ce se cheamă până astăzi, Textul Masoretic al Vechiului Testament. El stă la baza traducerilor moderne, devenind astfel echivalentul unui textus receptus pentru creştinătatea protestantă; dar nu numai pentru ea; supusă unor îndelungate şi severe examene critice, Vulgata şi-a pierdut mult din autoritatea iniţială, aşa încât chiar traducătorii catolici, unii din ei foarte valoroşi, s-au întemeiat pe Textul Masoretic.

[55] [DEUTERONOM 25,19]: ,,Şi va fi că atunci când Domnul, Dumnezeul tău, te va odihni dinspre partea tuturor vrăşmaşilor tăi de primprejuru-ţi, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, numele lui Amalec să-l stingi de sub cer. Să nu uiţi!’’ – dacă zkhr se citeşte zekher = ,,amintire’’, ,,pomenire’’ sau chiar ,,nume’’. Dacă zkhr se citeşte zakhar = ,,bărbat’’, atunci traducerea ar fi: ,,Şi va fi că atunci când Domnul, Dumnezeul tău, te va odihni dinspre partea tuturor vrăşmaşilor tăi de primprejuru-ţi, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, bărbatul (în loc de numele) lui Amalec să-l stingi de sub cer’’.

[56] Spre exemplificare, asocierea vocalelor cu consoanele crt ar da în limba română variante precum: cart, cartă, carte, curte, ceartă, cort, a certa, cirtă, cerut, etc.

[57] Cuvântul ,,masoreţi’’ provine din ebraicul ,,masora’’ care înseamnă ,,tradiţie’’.
Desigur, disputa dintre ebraişti şi elenişti nu se va isprăvi niciodată, fiecare tabără având argumente prin care să demonstreze că limba cultivată de ea este cea mai bogată, mai nuanţată, mai capabilă să exprime Cuvântul lui Dumnezeu. Ca de obicei, adevărul e pe undeva pe la mijloc, dar nu aceasta e problema cea mai importantă, ci aceea a diferenţelor de text. Dacă cele două principale versiuni biblice s-au produs în Răsărit
[58], tot aici, în Răsărit, s-au produs şi confruntările, iar acestea s-au consumat în contextul mai larg al confruntărilor dintre iudaism şi creştinism. Creştinii au băgat de seamă că textele masoretice prezintă unele deosebiri, mai ales în textele profeţiilor mesianice, care nu puteau fi puse doar pe seama unor raţiuni filologice [59]. E uşor de înţeles, aşadar, de ce creştinii, mai ales cei din Răsărit, au devenit circumspecţi [60] faţă de Versiunea Masoretică, întărindu-şi opţiunea pentru Septuaginta; dar nu numai ei; încă din secolul al IV-lea, după ce Ieronim a început să traducă Vulgata din ebraică, Fericitul Augustin îl suspecta că nu crede în caracterul revelat al Septuagintei. În zilele noastre intervine şi istoria însăşi a textului: faţă de Versiunea Masoretică (începutul secolului al X-lea d.Hr.), Septuaginta (a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr.) e mai veche cu aproape 12 secole; textul Septuagintei a fost stabilit de învăţaţi evrei cu mult înaintea ivirii creştinismului, deci fără putinţa unor partizanate polemice; actualele traduceri occidentale au la bază manuscrisele masoretice din secolele VIII-X, pe când cei mai vechi codici ai Septuagintei datează din secolul al IV-lea [61] şi chiar din secolul al III-lea [62], deci la o distanţă de cel puţin o jumătate de mileniu. Dacă s-a constatat că masoreţii, din raţiuni de teologie iudaică, au operat intervenţii deliberate într-o seamă de texte, nu e mai puţin adevărat că diferenţele – mai puţin notabile între cele două versiuni se extind pe arii în care orice intervenţie polemică este exclusă. Se pare că în această privinţă, descoperirea în 1947 şi studierea manuscriselor de la Qumran oferă noutăţi mai mult decât surprinzătoare. Cercetările recente ale unor biblişti occidentali – atât catolici cât şi protestanţi – arată că texte vechitestamentare contemporane cu Versiunea Alexandrină (sec. III î.Hr) sunt mult mai apropiate de aceasta decât Versiunea Masoretică, ceea ce acreditează ideea că Septuaginta a fost tradusă după un original ebraic care s-a pierdut şi pe care masoreţii nu l-au avut sub ochi. Aceasta ar însemna: 1. masoreţii sunt mult mai puţin culpabili decât s-a crezut; 2. în fapt autorii noutestamentari citau nu după textul grecesc al Septuagintei, ci după originalul care stătea la baza acesteia; 3. autoritatea Septuagintei intră în actualitate. De altfel, încă din vechime, autoritatea ei era atestată şi de mediile intelectuale necreştine: în deceniile secolului I d.Hr., atât filosoful Filon de Alexandria cât şi istoricul Iosif Flaviu, învăţaţi evrei care cunoşteau bine limba ebraică, preferau să citeze din Septuaginta, versiune pentru care aveau o preţuire atât de înaltă, încât declarau [63] că aceasta este versiunea inspirată a Sfintei Scripturi.

[58] Septuaginta s-a produs în Alexandria Egiptului, iar Textul Masoretic, în Tiberiada Palestinei.

[59] Iată un singur exemplu, extras din DEUTERONOM  8,3: SEPTUAGINTA: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’’; TEXTUL MASORETIC: ,,Nu mai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu’’. Deşi, aparent, cele două versiuni sunt foarte apropiate şi pot genera exegeze asemănătoare, totuşi e lesne de observat că din Textul Masoretic lipseşte termenul ,,cuvântul’’ (în greceşte rhema = ,,cuvânt’’ ca mijloc de comunicare, înrudit semantic cu logos = ,,cuvânt’’ ca raţiune divină şi rostire creatoare). Or, prezenţa acestui termen poate duce mai uşor la suita : rhema – logos – Logosul Întrupat – Iisus Hristos, ceea ce înseamnă o exegeză hristologică foarte clară. Acum e cazul să reţinem că textul e folosit de Iisus Hristos în dialogul Său cu diavolul [MATEI 4,4] şi că Domnul îl citează după Septuaginta.

[60] Circumspecţi înseamnă ,,prudenţi’’, ,,rezervaţi’’.

[61] Codex Vaticanus.

[62] Codex Freer.

[63] Mai ales Filon de Alexandria.
Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român şi-a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta [64].

[64] Aici le cităm pe cele mai importante:
– Biblia lui Şerban Cantacuzino – Bucureşti, 1688;
– Biblia de la Buzău – 1854-1856;
– Biblia lui Andrei Şaguna – Sibiu, 1856-1858;
Biblia lui Bob – Blaj, 1795, pentru uzul greco-catolicilor.
          Ultima ediţie din marea filiaţie a apărut la Bucureşti în 1914, singura ediţie a Sfântului Sinod.
Marea ruptură s-a produs în anul 1936, odată cu apariţia Bibliei traduse după Textul Masoretic de către Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu. Această opţiune a fost motivată de Gala Galaction prin trebuinţa ca şi noi ortodocşii, să avem textul folosit de sectele neoprotestante, spre a le combate mai uşor. E de mirare, acum cu câtă uşurinţă a fost acceptată (sau trecută cu vederea) această motivaţie, deşi patriarhul Nicodim Munteanu îşi îngăduise, în 1944, un semnal de alarmă. Aşa se face că toate versiunile româneşti ale Vechiului Testament apărute după ediţia Bibliei din 1936 nu sunt decât reluări ale acesteia, cu revizuiri mai mult sau mai puţin controlate. Timp de opt decenii, Biserica Orotodoxă Română nu a mai avut o versiune vechitestamentară după Septuaginta; e motivul pentru care atât părintele Dumitru Stăniloae cât şi părintele Dumitru Fecioru, marii noştri traducători din Sfinţii Părinţi şi din literatura filocalică, au fost nevoiţi să-şi extragă citatele biblice din ediţia din 1914. Aceasta însă nu înseamnă că Versiunea Ebraică se cere dispreţuită sau ignorată; dimpotrivă, o redactare corectă a textului biblic e de neconceput fără consultarea şi folosirea ei, atât pentru reliefarea unor nuanţe de limbaj, cât mai ales pentru transcrierea numelor proprii ebraice atât de patronimice [65], cât şi tomonimice [66], nume pe care Septuaginta le redă, în cele mai multe cazuri, prin traducerea înţelesului lor [67]. Mai mult, pentru o imagine cât mai completă a mesajului biblic, deosebirile dintre Septuaginta şi Textul Masoretic vor fi menţionate la explicarea versetului biblic, sau cu alte ocazii, Versiunea Ebraică fiindu-ne accesibilă prin cele mai bune traduceri occidentale:

  • La Bible de Jerusalem [68];
  • La Bible traduite par Emil Osty [69];
  • King James Version [70],care însă a folosit şi Septuaginta;
  • Revised Standard Version [71];
  • Today’s English Version [72];
  • Traduction Oecumenique de la Bible [73];
  • şi prin ediţiile româneşti din 1936 şi 1938.

[65] Patronimice înseamnă:
– nume care îl poartă după tată toţi membrii familiei;
– la unele popoare, nume dat membrilor unei familii şi format de la numele tatălui cu ajutorul unui sufix; aici în cazul poporului Israel – israeliţi, israelitean.

[66] Toponimice înseamnă nume proprii de oraşe, state, ape, munţi, etc.

[67] De exemplu la FACERE 21,31: ,,Beer-Şeba’’ = ,,Fântâna Jurământului’’.

[68] BJ.

[69] OSTY.

[70] HJV.

[71] RSV.

[72] TEV.

[73] TOB.
În ceea ce priveşte Noul Testament, cele 27 de cărţi ale acestuia au fost scrise în limba greacă, cu excepţia Evangheliei după Matei, care a fost redactată mai întâi în aramaică [74] şi rescrisă, de către acelaşi autor în greceşte. Dată fiind iuţeala cu care se răspândea creştinismul, e lesne de imaginat şi repeziciunea cu care manuscrisele autografe erau copiate în zeci şi sute de exemplare pentru aria, din ce în ce mai largă, a comunităţilor creştine. Aşa se explică faptul că o bună parte din ele au înfruntat secolele şi că până în zilele noastre au ajuns nu mai puţin de 2500 de manuscrise, dintre care 167 cuprind Noul Testament în întregime. Desigur, originalele nu ni s-au mai păstrat, numai codici [75], care se constituie în tot atâtea mărturii asupra vechimii textelor noutestamentare. De aici, şi imensele posibilităţi ale filologilor biblici de a alcătui ediţii critice tot mai bune şi mai utile pe care le pun la îndemâna traducătorilor. Evoluţia acestor ediţii, pe de o parte, şi evoluţia fiecărei limbi naţionale, pe de alta, sunt principalele raţiuni pentru care Biblia se cere tradusă – sau cel puţin revizuită – periodic, spre folosul şi desfătarea cititorilor.

[74] Această versiune nu a ajuns până la noi.

[75] Dintre aceşti codici amintim: Sinaiticus – sec. IV; Vaticanus – sec. IV; Alexandrinus – sec. V; Parisiensis – sec. V; Freesianus – sec. IV-V.
Sistemul referenţial. Orientarea în textele Sfintei Scripturi, precum şi citarea acestora se fac cu ajutorul sistemului referenţial, adică al cifrelor care individualizează o anumită porţiune de text şi o pun în legătură cu cifrele înrudite. Unităţile acestui sistem sunt capitolul şi versetul; cifrele de referinţă se mai numesc şi ,,trimiteri’’. El a luat naştere în primele patru decenii ale secolului al XIII-lea, prin cardinalul Ştefan Langton care, pe la 1205, a început împărţirea textului Vulgatei în capitole; opera sa a fost isprăvită în jurul anului 1240 de către călugărul dominican Hugues de Saint Glef.Împărţirea în versete a fost făcută de tipograful parizian Robert Ştefan; textul a apărut astfel, pentru prima oară, în ediţia greco-latină din 1551 a Noului Testament, iar pentru a  doua oară, în ediţia din 1555 a Bibliei latine integrale [76].

[76] Cade-se a se reţine însă că versetul, ca şi capitolul de altfel e doar o unitate convenţională, iar nu o unitate dogmatică în sine; el nu se constituie într-un univers închis, ci, dimpotrivă, cu foarte multe ferestre către marele univers al Sfintei Scripturi. Adevărata lectură şi dreapta tâlcuire se fac numai prin relaţia text-context, adică citind şi gândind textul (versetul) în funcţie de ceea ce se spune înainte şi după el, ca şi în funcţie de legăturile lui cu texte asemănătoare foarte îdepărtate. Niciodată partea nu poate fi despărţită de întreg. Dacă un savant din zilele noastre, de exemplu, pretindea că opera sa nu poate fi înţeleasă decât dacă e citită integral, cu atât mai mult – şi incomparabil mai mult – Biblia sau Sfânta Scriptură.

 

 



Comentarii:

la “Biblia Refacutã – Facere: 171-11 (partea 1)”


Adaugã Comentariu:



Copyright © 2017 - † Ortodoxism.com Toate drepturile rezervate.
Credo.ro
Pagina de Contact